Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Etno-logica exprimării sentimentelor

Iulian Chivu

A afirma o etnologie a sentimentelor înseamnă a-l  infirma pe Freud, ceea ce nu este doar o chestiune de curaj, ci una de argument. În schimb, a cerceta modalităţile de exprimare a acestora înseamnă a ne situa în câmpul etnologiei, mai ales dacă urmărim argumentele funciare ale diferenţierii. P. Ekman (Cross-cultural Studies of Facial Expressions, în „Darwin and Facial Emotion” -1973), dar și C.E. Izard (The Face of Emotion -1971; Human Emotions -1977; The Maximalli Discriminative Facial Movement Coding System -1979), în urma unor analize imagistice realizate la diferite popoare ale expresiei faciale a principalelor sentimente, ajungeau la concluzia că nici din acest punct de vedere între oameni nu sunt deosebiri esenţiale nici de rasă și nici de cultură sau civilizaţie. Problema l-a preocupat și pe Darwin (The Expression of Emotions in Humans and Animals -1872) în comparaţia dintre om și primate.

Pe de altă parte, etnologia, mai ales cea franceză (a se vedea Les Colloques Ethnologiques de Bordeaux; L'Ethnologie ŕ Bordeaux: hommage ŕ Pierre Métais, 1995), prin lucrările unor Valérie Feschet, Les papiers de famille. Une ethnologie de l’écriture, de la mémoire et des sentiments en Provence alpine (în L`Homme, nr.156/2000), E. Macia, G. Boëtsch et N. Chapuis-Lucciani, în Bulletins et Mémoires de la Société d’Anthropologie de Paris (tome 20, fascicule 3-4/2008), cu studiul lor Relations entre l’estime de soi et l’état de santé « objectif » des aînés și numeroase altele, a urmat cu argumente solide în această direcţie. Etnologia românească încearcă și ea să-și actualizeze tematica inclusiv în domeniul etnologiei formulelor de exprimare a sentimentelor (a se vedea, de pildă, Nicolae Panea; Oaspete, ospăţ, ospitalitate în Evul Mediu românesc. Eseu de antropologie istorică, în Symposia, nr.1/2002, dar și alte preocupări actuale în acest sens risipite prin diferite reviste). Cum cercetările sunt încă la început (credem), am revăzut câteva notiţe nevalorificate în lucrarea noastră mai veche, intitulată Folclor din satele de pe Burdea, și le-am reluat în același spaţiu spiritual muntenesc încercând să ne adâncim în conceptualizări etnice destul de consecvente în timp prin referinţele lor. Dacă în anii 1972-1990, cât contactul nostru cu zona Burdea a fost unul direct, notasem câteva răspunsuri  despre diferenţele dintre „a pupa” și „a săruta” (1- A pupa e totuna cu a săruta?), am reluat investigaţia după aproape  douăzeci de ani făcând trimiteri la sensurile consemnate anterior, pe cât posibil cu sprijinul acelorași surse: 2- Bărbatul își sărută sau își pupă femeia?(In filme, personajele se sărută sau se pupă?) Apoi am detaliat: 3- Ce se pupă și ce se sărută?(Pupăm sau sărutăm mâna mamei? Dar Sfânta Cruce?) De data aceasta nu valorificăm răspunsurile în sensul etnologiei românești tradiţionale, ci ca referinţe în entităţile lor conceptuale, sub aspectul propoziţiilor logice, ca judecăţi predicative și ca raţionamente.Adică în sensul logicii etnice a  exprimării (etno-logica). Pentru aceasta, pornim de la considerentul că la omul normal senzaţiile și percepţiile sunt întru adevăr, deoarece nu cunoasc eroarea, pe când sentimentele sunt întru modalitate  pentru că se referă la reacţie.

O primă constatare se referă la contingenţa noţiunilor în cauză care, deși au ușoare diferenţieri de conţinut și sferă, adică afirmă doar atribute nuanţate și specii distincte, vin totuși alături și nu la extreme, ca să preluăm expresia lui  Ion Petrovici (Teoria noţiunilor. Studiu de logică, 1910). Materialul etnologic arată în propoziţii cognitive, prin extensiune și intensiune, că nu suntem în situaţia de echipolenţă a noţiunilor, fiindcă diferenţierile nu se referă doar la numele lor; a pupa, a săruta. In chestionare, intervievaţii din prima investigaţie au afirmat în majoritate o diferenţă în constructe lingvistice. Nu! Să pupi e la noi, la ţară. Să săruţi e la oraș; Noi ne pupăm copiii, bărbatul/nevasta. Sărutatul  e o zăpăceală în filme, în alte alea (α). Extinderile semnatice s-au petrecut în adstratul limbii române fiindcă și etimologic s-au preluat lucruri diferenţiate. Din limba latină, de pildă, prin latina vulgară, s-au preluat sensurile cuvintelor oscular,-ari (a săruta, a giugiuli), basio,-ii (sărutare protocolară, distantă), suavium,-ii (sărutare dulce, plăcere) care s-au contopit în românește în „a pupa” și „a săruta”, ai căror etimoni vin tot din limba latină: puppare, respectiv Salus,-utis (cunoscută zeitate a binelui public).

În principal, sărutul, la popoarele care l-au cunoscut[i], consfinţește o legătură, așa cum a fost cazul în Adunarea Legislativă franceză, la 7 iulie 1795 (sărutul l`Amoutette, un sărut perfid, nu prea diferit de cel al lui Iuda), sau exprimă un mesaj afectiv, așa cum a fost preluat de la romani: basium (sărutul pasional), suavium (sărutul profund sau sărutul franţuzesc, cunoscut și de cimpanzeii bonobo) ori sărutul părintesc la români. Ulterior, în exerciţiu social, sărutul exprimă atașament, respect sau, în biserică, supușenie, pioșenie, căinţă. Romanii, care consfinţiseră sărutul protocolar în relaţiile sociale (la ei sărutul pe  buze precum și sărutul pe ochi erau asimilate salutului), au impus și sărutul de logodnă, un semn de oficializare a relaţiei, generalizat ulterior în mai toată lumea. S-ar părea că tot romanilor le datorăm și distincţia dintre „a pupa” și „a săruta”  cu care vor fi răspuns funcţiei intim-pasionale sau celei public-protocolare. Ungerea voievozilor români, așa cum a fost consemnată de cronicari, arată cum mitropolitul îi săruta creștetul capului noului domn, iar acesta săruta mâna înaltului ierarh, după cum și boierii, la rândul lor, după rang, îi vor săruta mâna noului înscăunat. Dar dacă lucrurile, așa cum ne sunt propuse de tradiţie și de înscrisuri, conduc către o diferenţiere a sărutului dinspre spaţiul intim spre cel public (E. Hall; La dimension cachée, Seuil, Paris,1971), ar trebui să admitem că pupatul era consacrat de spaţiul intim și se extinde până în spaţiul personal, iar din spaţiul social spre cel public este substituit de sărut. Investigaţia în satele de pe Burdea, raportată în permanenţă la sintagme consacrate de comunicarea orală, conduce către o cazuistică mai complexă. Sătenii de aici spun că „pupă mâna popii”, însă în adresare zic invariabil: „Sărut mâna, părinte!” De aici, sensul lui „a săruta” a fost preluat în exprimarea evlaviei, a supușeniei sincere, umile.

Orice sătean de pe Burdea sărută, nu pupă icoanele, dar în expresie a păstrat „pupa-ţi-aș tălpile, Doamne!” Într-o istorie culturală a gesturilor (A Cultural History of Gesture), Jan Bremmer și Herman Rodenburg (ed. românească, Ed. Polimark, 2000), amintesc că Sf. Martin vindecă un lepros parizian sărutându-l, dar și că femeile, în anumite ritualuri (a se vedea și Călușul, practicat inclusiv cu această funcţie în satele de pe Burdea) sărutau un falus artificial spre a le stimula fertilitatea. Ritualurile publice (deci în spaţiu public) de îmbrăţișare și de sărutare exprimă formule de bun venit, de bun rămas, de veneraţie, de încurajare și de confraternizare și se înscriu în rândul ritualurilor de agregare, de aceea presupun pentru  outsideri un singur sens, acela al comuniunii convenţionale. Judecând după principiile logice familiare gândirii simple, respectiv principiul identităţii și al noncontradicţiei, în satele de pe Burdea sărutul nu poate fi identificat cu pupatul. Preoţii se sărută între ei lipind simbolic obraz de obraz: Ăla o fi sărut, daˋ  pupat nu e, se precizează în răspunsuri. Definirea pupatului, tipic nominal-predicativă, este aproape identică în tot spaţiul investigat: Atunci când pui gura apăsat pe cineva, pe gura lui, pe obraz, când simţi din suflet, când ţi-e drag cineva (β). Invocarea unui proverb (Când n-ai frumos pupi și mucos) tulbură puţin lucrurile. Nimeni nu contestă proverbul nici măcar după ce a dat o definiţie a pupatului, însă se remarcă într-o formulare de tip educţie evocarea lui insidioasă: Aia e altceva! Așa e, că dacă îţi vine să pupi și n-ai frumos...,ăi bătrâni știau ei ce spuneau (γ). Ca propoziţii logice, acestea se află într-un silogism eliptic, de tipul entimemei de ordinul al III-lea  fiindcă se dau premizele, dar se lasă deschisă calea spre concluzie. Investigaţia a continuat tatonând alte faţete ale aceluiași lucru: Bărbatul își pupă sau își sărută femeia? (În filme, personajele se sărută sau se pupă?)

Răspunsurile au evidenţiat o tendinţă, altfel de așteptat: Pentru cei mai vârstnici, bărbatul își pupă femeia, iar în filme personajele se sărută, însă pentru cei mai tineri, care pun în relaţie de incluziune cei doi termeni, bărbatul și femeia se sărută (fiecare putând avea iniţiativa), ca și personajele din filme (δ).Așadar, șansa de a preciza Ce se pupă și ce se sărută? (Pupăm sau sărutăm mâna mamei? Dar Sfânta Cruce?) o avem tot la cei mai vârstnici, însă nici pe cei mai tineri din eșantion nu-i ocolim. Circa 80% din cei vârstnici (70-80 de ani, în prima etapă a experimentului) exemplificau: Se pupă copiii, nevasta/bărbatul (nu însă și mortul), se sărută mâna mamei, Sfânta Cruce, mâna mortului. Fetele se sărutau pe obraz cu surata lor care se făcea mireasă, băieţii se sărutau pe obraz cu prietenii lor care plecau în armată, altfel  doar își dădeau mâna (când făceau cunoștinţă, la întâlnire și la despărţire). Observăm că pentru cei mai vârstnici pupatul rămâne în spaţiul intim și în cel personal, iar sărutul se referă mai ales la spaţiul social în raport obedient cu un rang înalt, în raport de recunoștinţă cu un binefăcător, cu un creditor la mare cumpănă, la despărţire sau revedere, în raport de smerenie cu preotul în timpul slujbelor, al umblatului cu icoana la Crăciun, cu botezul de Bobotează, la sfeștania casei din luna martie. În legătură cu sărutul mortului, cei  intervievaţi susţin că acesta se dă după ce preotul, la încheierea slujbei de înmormântare, zice: Să dăm dar, rude și prieteni, celui răposat sărutarea de pe urmă! Sărutul sacru al icoanelor se face în timpul canoanelor, al rugăciunilor, la intrarea și la ieșirea în și din biserică, după tipic. Sărutul mâinii părintești se făcea la binecuvântări (la căsătorie, la plecarea sau la întoarcerea din drum lung), cu ocazia vizitelor la marile sărbători creștinești când, de asemenea, se sărutau mâinile și nașilor de cununie. În expresii se păstrează totuși „a pupa”, fiind socotit sincer, profund, fără să fi fost substituit de mai puţin sigurul „a săruta” (să nu pupi unde ai scuipat, a se pupa în bot cu cineva, nu mai pupi tu așa ceva, a pupa în dos pe cineva etc.).

Cele două cuvinte convieţuiesc în lexicul sătenilor de pe Burdea într-o dispută care deocamdată nu poate să le așeze între sinonimele perfecte; considerentele etice au acceptat uneori pe „a săruta” (Sărut mâna, mamă!), cu conotaţia lui deferentă, însă, în planul smereniei nestrămutate, înnoirile semnatice sunt mult mai lente (Pupa-ţi-aş tălpile, Doamne!). În limbajul colocvial și în corespondenţă  disputa pare câștigată deja de „a săruta”: îţi trimit o caldă sărutare; am văzut că se sărutau; ortodocși  sărută Sfânta Cruce; copiii se sărută când dorm etc. Schimbarea lexicală  nu devine însă posibilă fără o dispută prealabilă a noţiunilor. Relaţia iniţială dintre cei doi termeni a fost una de respingere. Într-o a doua fază, primul termen („a pupa”) acuză prin frivolitatea celui de al doilea („a săruta”) contradicţia lui cu conţinutul noţiunii. Într-o a treia  fază, aceea de jargon, după recunoașterea ca potenţialitate a noului termen, conceptul oscilează între omolog și analog, se încearcă subordonarea neologismului, dar acesta câștigă teren în limbaj și accede  spre echivalenţă, respectiv spre statutul de sinonim. În satele de pe Burdea, se poate spune că tendinţa de a schimba raportul dintre termeni se derulează deja la nivelul propoziţiilor cognitive. Și pe acest temei gnoseologic, asimilarea se va face în contextul valorii de adevăr: cuvântul mai vechi mizează pe claritate, întemeiere și consecvenţă, iar cel mai nou pe consecvenţă, claritate și întemeiere.

Iulian Chivu

Note:

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com