Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

Eu, tu şi crucea lui Isus de pe Golgota!

Preot greco-catolic SORIN CRĂCIUN

Dragi romani de pretutindeni,

Vă propun să vă închipuiţi Vârful Calvarului, într-o frumoasă după amiază de primăvară, şi totuşi atât de tristă! Pe fondul unui cer frumos, cum numai la Ierusalim se poate vedea, trei siluete, pe trei cruci. Trei oameni diferiţi, dar cu aceeaşi soartă: răstigniţi! Un tâlhar, un salvat, în care mai era un dram de speranţă, şi un salvator care mai are puterea să rostească cuvinte mari: iertare, împlinire, mamă, fiu, paradis, Tată.

Isus cel nevinovat, Isus făcătorul de minuni, Isus salvatorul, Isus tânăr (la doar 33 de ani), Isus vorbitorul admirat de toţi ("nimeni nu a mai vorbit vreodată ca acest om"), Isus care a învins şi a scos diavoli, Isus cel strălucitor pe Tabor, Isus vindecătorul, Isus care dă viaţă, încet, încet, pe vârful Calvarului se stinge din viaţă. Atârnat între cer şi pământ, cu mâinile străpunse, lipite de cruce, este în agonie. Şi cuvintele ies greu, dar au atâta putere, sunt testamentare, mântuiesc!

Răstignindu-l pe cruce, oamenii au vrut parcă să-l împiedice să mai lucreze cu mâinile: să mai facă minuni, să mai mângâie, să mai aline suferinţe. Dar, curios: nimeni, nimeni nu a putut să-l oprească pe Isus, chiar şi pe cruce fiind, să ierte şi să iubească. Dreptul la iubire şi la iertare nu poate să i-l ia nimeni! Pe cruce i s-a luat orice drept, dar dreptul de a fi în legătură cu Tatăl Ceresc nu i l-a putut lua nimeni. El, care a creat universul cu toate bunătăţile şi frumuseţile, nu mai are dreptul nici măcar la câteva picături de apă. Când îi este sete i se dă fiere şi oţet. Nu mai are dreptul nici să-şi pună piciorul pe pământ: trebuie să stea atârnat!

Vârful Calvarului este şi un loc al părăsirii: toţi l-au părăsit. Doar iubirea de mamă a Mariei e mai tare ca moartea, răzbate prin cele mai mari greutăţi. Unde este Petru care spunea că va merge chiar şi la moarte cu Isus? Unde este Iacob, cel care a fost şi pe Tabor, şi în Ghetsemani? Unde-i Lazăr cel înviat din morţi? Unde-i paraliticul de la Betesda? Unde-i Nicodim care venea noaptea la Isus ca să primească învăţătură? Calvarul nu place nimănui: e prea mult sânge aici, e prea multă duritate, e prea multă suferinţă, e prea multă moarte!

Pe acest munte El, Isus, Fiul lui Dumnezeu rosteşte acel testament răsunător pentru întreaga umanitate prin care i-o încredinţează apostolului iubit, Ioan pe mama sa. Prin aceasta el de fapt prevesteşte despărţirea de mai târziu de cea care i-a dăruit viaţa prin înălţarea sa la cer. Se ştie din scrierile sfinţilor părinţi că mai târziu apostolul Ioan predicând Evanghelia lui Isus la Efes acolo se va despărţi de Preacurata când şi sufletul ei va fi chemat de Dumnezeul cerurilor. Dar cel mai important mesaj al Mântuitorului de pe cruce a fost acea investire a lui Ioan ca şi fiu al Mariei, de fapt prin aceasta şi a noastră. Da, iubiţi credincioşi, prin această investire a lui Ioan şi noi am devenit fii ai Mariei şi îmi place să cred fraţi mai mici ai lui Cristos.

Unii dintre noi suntem fraţi buni ai lui, şi cu toate imperfecţiunile de orice natură ar fi ele dar mai ales de ordin moral, cu ajutorul iubirii după modelul promovat de Isus putem încet, din aproape în aproape cu perseverenţă şi răbdare să ne apropiem şi cu trăirile noastre de fratele nostru mai mare, Cristos. Sper ca să fim fraţi nu numai de nume cu Cristos, ci şi prin faptele noastre să dovedim această frăţie a noastră cu Mântuitorul lumii. Sunt însă şi printre creştini fraţi vitregi de-ai lui Isus, care-i poară doar numele, deoarece faptele lor nu certifică această frăţietate. Sunt tot mai mulţi semeni de-ai noştri care în mod nedemn poartă numele de creştin. Mulţi, tot mai mulţi dintre noi am pierdut acel dar al Spiritului Sfânt, pe care l-am primit atunci când au primit viaţă din punct de vedere spiritual la botez. Unii dintre noi poate ne mai aducem aminte de faptul că avem această origine nobilă şi alergăm la Tatăl nostru atunci când intervine o criză existenţială în viaţa personală, sau a familiei noastre. Dar de cele mai multe ori după ce trece „furtuna vieţii” revenim la starea de lâncezeală spirituală dinainte. Pentru unii însă astfel de evenimente coincid cu adevărata lor convertire la viaţa autentică de creştin. Aceşti fraţi de-ai noştri după astfel de încercări înţeleg mesajul crucii şi conştientizează că numai cu Isus de pe Golgota, numai alături de crucea lui putem şi noi, fiecare în parte, să urcăm Golgota vieţii noastre, şi prin crucea personală cu ajutorul lui, a Fiului, putem să scăpăm de păcatele personale.

Iubiţi fraţi români,

Este interesant să cunoşti experienţele personale de convertire la credinţă a semenilor noştri. Şi pentru majoritatea dintre noi cei ce suntem pe calea spre mântuire, răscrucea vieţii noastre care ne-a făcut să luăm direcţia bună ce se numeşte mântuire, la acea răscruce din viaţa noastră există o cruce mare a suferinţei. La acea cruce poate pentru prima dată am pus un mare semn egal între suferinţa personală şi mântuirea prin Isus. Tot atunci pentru prima dată am simţit că nu suntem părăsiţi chiar dacă eram singuri, deoarece îl simţeam pe fratele nostru Isus în adâncul sufletului nostru lângă noi. De atunci începând am realizat că facem parte dintr-o mare familie a bisericii, din care atât meritele cât şi pedepsele ce le merităm nu sunt personale, ci ale noastre ale tuturor. Am aflat atunci de marea responsabilitate pe care o am în această minunată familie, aceea de a da totul pentru binele comun şi tot atunci pentru prima dată am simţit acea linişte, acea pace şi mai ales acea bucurie înălţătoare, pe care nu am mai simţit-o până atunci, şi care mă stimulează în permanenţă să fac binele, ce-mi aduce satisfacţia şi bucuria cerească ce nu poate fi exprimată în cuvinte.

Este poate absurd pentru unii ca să asocieze suferinţa cu bucuria. Şi totuşi prin modelul conferit de Isus nouă, prin crucea sa, această asociere există. Sf. ap Pavel spunea: „Într-adevăr cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, pentru noi însă cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu.” Gândiţi-vă cu câtă bucurie o mamă-şi donează un rinichi pentru a salva viaţa fiului ei. Sau cât de împăcată moare o mamă credinciosă la naştere, când ştie că lasă pe lume un copil sănătos. Acestea sunt exemple luate din ecuaţia vieţii scrise de creştini obişnuiţi, dar există o altă ecuaţie scrisă pe Golgota odată pentru totdeauna pentru întreaga umanitate de către Fiul lui Dumnezeu, care spune cam aşa: „Eu cel fără de păcat mă jertfesc pentru voi pentru fiecare în parte pentru a vă deschide porţile cerului, unde vă aştept.” Şi eu vreau să răspund acestei invitaţii scrise de către fratele meu mai mare, Isus, cu sângele lui.

Şi eu vreau să mă bucur de liniştea ce mi-o va conferi-o această locuinţă minunată care se numeşte rai.

Şi eu cred că voi găsi această poartă a sa deschisă atunci când am să scap de această lume atât de controversată, iar Isus care va fi dincolo de ea mă va aştepta şi pe mine, şi împreună cu el vor şi multe din sufletele pe care le-am păstorit şi care au plecat înaintea mea.

Dragi români, sunt unii dintre confraţii mei preoţi care pun mare accent pe frica faţă de Bunul Dumnezeu. Da, frica de Dumnezeu după cum ne spun sfinţii părinţi este începutul înţelepciunii. Lucrez într-un spital de psihiatrie unde datorită fricii mulţi dintre pacienţii noştri sunt pur şi simplu traumatizanţi. Aş explica puţin această frică de Dumnezeu pe care o simte omul înainte şi la începutul vieţii lui spirituale. Eu consider că este generată de două cauze principale:

a) nu-l cunosc pe Dumnezeu, şi la început îl ştiu doar prin raţiune, nu cu inima, - frica de necunoscut şi 

b) neînţelegerea prin prisma crucii de pe Golgota a suferinţei şi în cele din urmă a morţii.

Este dureros să spun că de multe ori chiar şi unii predicatori ai cuvântului lui Dumnezeu sunt ignoranţi sau neştiutori, şi atunci pentru a le fi mai uşor să conducă masele de credincioşi, pe care ar trebui ei să le păstorească, cu dragoste şi iubire după modelul lui Isus, aplică un alt model al conducerii lor „cu bâta”, ameninţându-i că cerul îi va pedepsi dacă nu ascultă de ei, dacă trec la alte religii, dacă nu cotizează la biserică… şi cei mai slabi de înger de frică se conformează ideilor insuflate de conducătorul aşa zis spiritual. Cei ce se supun unor astfel de practici de cele mai multe ori nu sunt creştinii pe care şi-i doresc adevăraţii părinţi ai bisericii, deoarece şi ei sunt cel puţin ignoranţi. Dumnezeu este iubire, şi ei credincioşii noştri nu pot fi păstoriţi decât cu iubire şi dragoste. Ori dacă părintele spiritual îşi iubeşte turma niciodată nu-i va ameninţa pe credincioşii săi. Păstorul cel bun, preotul adevărat, cu har cum se spune în popor este cel „care intră pe uşă în staulul oilor şi …El îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară, şi după ce şi-a scos afară toate oile merge înaintea lor şi oile merg după el pentru că-i cunosc glasul” (Io. 10,1-5) „Păstorul cel Bun îşi dă viaţa pentru oi. Dar cel plătit, şi care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; şi lupul răpeşte oile şi le împrăştie.” (Io. 10, 11-12) Aceste versete din Evanghelia lui Ioan cuprind elementele care constituie baza unei păstoriri sfinte după modelul preoţiei conferite de Isus. Consider că aceste versete din Biblie ar trebuie să le aibă fiecare preot în biroul parohial în primii ani de preoţie până când ele ajung să fie asimilate de întreagă fiinţa sa. Dacă luăm acest model pentru relaţia noastră cu credincioşii pe care-i avem atunci în numele lui Isus vom face minuni în sufletele credincioşilor noştri cu dragoste, respect şi înţelepciune. Relaţia noastră cu ei se bazează pe iubirea care zideşte suflete curate, sfinte şi nu pe frica ce traumatizează. Iar dacă odată ni se va cere sacrificiul suprem pentru oile noastre cred că ne vom da cu demnitate viaţa pentru copii noştri spirituali aşa cum au făcut-o şi părinţii bisericii din primii ani de creştinism sau dacă vreţi unii dintre preoţii Bisericii Greco Catolice în timpul prigoanei din 1948 şi de mai târziu din România.

Prin raţiunea pur umană, materialistă suferinţa şi moartea sunt rău care nu aduc nici un beneficiu fiinţei umane, în timp ce pentru un creştin este un tezaur de haruri. Frica de durere, de încercări sau chiar de moarte nu o găsim în inimile credincioşilor noştri deoarece încercările ne fac să câştigăm „capital” pentru mântuire, iar moartea pentru adevăratul creştin înseamnă începerea adevăratei vieţi cu Isus fratele nostru mai mare şi sfinţii săi. Pentru noi crucea de pe Golgota nu este un instrument de tortură ci un model pe care-l urmăm mai devreme sau mai târziu pentru spălarea păcatelor noastre şi a celor dragi nouă.

Rog pe Bunul Dumnezeu, dragi fraţi români, ca fiecare dintre noi în parte să avem curajul, cu iubire, să îmbrăţişăm crucea vieţii noastre, pentru ca împreună cu Isus  cu gândul la Golgota, să facem un pas spre desăvârşirea sufletelor noastre. Amin.

Pr. Unit Sorin Crăciun

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)