Eugen Dorcescu și tentația fructului interzis

Iulian Chivu

Cu volumul său de poezii apărut în 2010, Elegiile de la Bad Hofgastein, publicat la Editura Mirton din Timișoara, Eugen Dorcescu și-a pus semnătura, începând din 1972 (Pax magna, Ed. Cartea Românească), pe 37 de volume (unele în mai multe ediții) și pe alte câteva volume de traduceri -  rod al unei activități literare bogate, dublate de o alta nu mai putin remarcabilă, respectiv cea de cercetător științific principal al Filialei din Timișoara a Academiei Române. Originar din Târgu-Jiu, stabilit la Timișoara după absolvirea studiilor universitare, încununate mai apoi cu o teză de doctorat (Structura  lingvistică a metaforei în poezia română modernă), poetul atrage atenția unor specialiști ai genului ca Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Marian Popa și este prezent în pagini de dicționare sau de istorie literară. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1976, colaborează la cele mai reprezentative reviste literare din țară și în multe altele din afară.

Vorbind numai despre parcursul liric al lui Eugen Dorcescu, putem spune că încă din Culegătorul de alge (Ed. Facla, Timișoara, 1985) poetul se anunță discret ca a fi ispitit de teme majore ale fiind-ului și esenței umane. Lucrurile aceste se vor confirma odată cu Psalmii în versuri (Ed. Excelsior, Timișoara, 1993), dar mai ales cu Omul de cenușă (Ed. Augusta, Timișoara, 2002) și cu Omul din oglindă (Editura on-line Semănătorul, București, 2009), în care tragicul ineluctabil al „bătrânului” se reia  dintr-o altă perspectivă în Biblice (Ed. Marineasa, Timișoara, 2003), din care reamintim poezia În tăcere: „N-a fost cu neputinţă. N-a fost greu./Aseară am vorbit cu Dumnezeu./La fel de clar, de simplu, de senin,/Cum ai tăifăsui cu un vecin.../E drept că El tăcea./ Sau, mai curând,/Iradia în fiecare gând,/În fiecare şoaptă şi impuls,/În fiecare zbatere de puls./Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,/Discursul în tăcere s-a mutat,/Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,/Tăcerea era drumul către El./Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis,/Aşa-I vorbeam: Abis lângă abis”, iar nota de pe coperta a IV-a, semnată de Valeriu Anania fiind suficientă pentru unii să-l alinieze pe Eugen Dorcescu unor poeți de genul lui Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Ioan Alexandru etc. Însă într-un interviu, consemnat de Constantin Buiciuc (Luceafărul Românesc, 21 sept. 2008, Banat), poetul ține să precizeze :„Eu, ca autor care ştie ce scrie, spun că poezia mea nu este, pur şi simplu, religioasă (ce comod ar fi!), spre a nu zice că, de fapt, nu este deloc religioasă. Ar putea fi, eventual, definită drept mistică, adică întemeiată pe o trăire directă, nemediată de ritual, a misterului.”

Și în volumul Elegiile de la Bad Hofgastein, Dorcescu rămâne sub mirajul ființei pe care o cercetează liric din perspectivă filosofică, fără a se îndepărta de trăirile mistice și observă, precum Johannes Volkelt (Estetica tragicului, Ed. Univers, Buc.,1978), că de fapt, omul este singura făptură din univers care are conștiința efemerității sale. Elegiile lui Dorcescu au fost, pe drept cuvânt, apreciate a fi un mare poem al ființei, un prilej de reflecție, de disecție rațional-afectivă a unei culpabilități transparente, distorsionate în ecouri și reverberații:„mama s-a trezit, pentru /o fărâmă de timp,/şi-a-nceput/să mă cheme./M-a strigat, cu glas mare,/pe nume./M-a strigat, de pe pragul, de pe/culmea aceea,/dintre lume şi/lume./Apoi a recăzut/în muta ei agonie/şi ne-a părăsit fără a primi/vreun răspuns.” Îmi amintesc, fără să vreau, ce spunea  cel pentru care libertatea  înseamnă a-ți asuma ceea ce n-ai creat, Jean-Paul Sartre (Existență și adevăr, Ed. Polirom, Iași,2000): Ființa i se dăruiește întreagă Pentru-Sinelui ca sine, ceea ce vrea să spună că iluminarea, în loc să risipească întunericul Ființei, îl iluminează ca întuneric (p.117), ori lucrul acesta este evident în Elegiile lui Dorcescu, fiindcă nu are decât să accepte ineluctabilul. „Aceasta-i cheia fericirii:/să ştii a întâmpina/cu-ncredinţarea şi/inocenţa/unui prunc de o zi/tot ce binevoieşte/a-ţi da/- că-s suferinţe,/ că-s bucurii –/Cel ce a fost,/Cel ce e,/Cel ce, de-a pururi,/va fi.” Si de aici ne reamintim ceea ce Eclesiastul avertiza: Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată (11.9), observație pe care o detaliază Abelard în Etica lui, când vorbește despre păcatele spirituale și cele trupești (hoc est,ex delectatione quam habet in carne, quaedam appetit, quae tamen judicio rationis refugit, vel appetenda censet*).

Numai că reverberația Ființei în Spirit este dată, precum  în Fenomenologia lui Hegel, ca  libertate absolută, unde Spiritul este  conștiință de sine care înțelege că în certitudinea de sine stă esența. De data aceasta, esența se retrage în  duioasă filiație, cu frânturi de gând: „ Cu doi ani înainte/să moară,/mama a locuit la/noi peste iarnă/şi-am dus-o acasă/în primăvară.”  Sau: „În urmă c-un an,/mama se pregătea/ să traverseze/râul morţii/prin vad,/înspre noua, invizibila-i/casă./Între ziua de-atunci /şi ziua de-acum,/e numai această/cognitio mortis experimentalis.” Neîndoielnic, poetul se situează undeva deasupra  trăirii suficiente, în mai mult decât suficient (meer dan genoeg), poate chiar în preamultul simțirii (te weel), de aceea el trăiește tot atâta dramă câtă cunoștință, după cum a spus și Eclesiastul. Reflecția se șlefuiește în timp și în paralel cu trăirea: „Absenţa e-o prezenţă negativă,/E-un gol, o aşteptare, o latenţă./E moarte şi viaţă, deopotrivă –/Chiar Domnul, pentru simţuri, e-o absenţă”, se spune într-un Prolog. Versul atinge asertotica filosofică după care absența devine un anumit fel de „praesentia” în care își dau mâna deopotrivă moartea și viața, iar Dumnezeu nu cade sub simțuri (ceea ce este revelație nu este simț, după cum materia nu este spirit, judecând după antroposofia lui Rudolf Steiner). Poetul, într-un context dureros de concret („Tatăl a murit o/singură dată./Mama moare în fiecare zi.”), constată o neputință transcendentală:„ dacă mamei aş dori/să-i trimit o scrisoare?/Cum aş întocmi-o în/idiomul acela, pe care/nu-l pot vorbi nici viii,/nici morţii.../”, o imposibilă trecere de prag, ca să folosim un termen ce ține predilect de etnologie, pentru că între cele două lumi orice comunicare este imposibilă în afara unui sentiment numinos, în afara ritului și dincolo de mistică. Rememorările aproape animiste, sunt emoționante, ca de pildă locul din perete, sanctificat de fotografia mamei: „e un loc unde-a stat,/decenii în şir,/Vechea fotografie./Astăzi,/din locul acela/pustiu,/se deschid/nevăzute tuneluri de/vid,/către marele/vid./Casa-i pustie, livada-i/pustie,/existenţa-i inexistentă,/pustie./Din tot ce a/fost,/numai vidul/acela,/din zidul de nord,/numai el nu/acceptă să piară,/numai el nu renunţă/să fie”, precum în Duhovniceasca lui Tudor Arghezi. Între lamentație și reflexie, ambele într-un registru liric grav, Eugen Dorcescu atinge profunzimi umane și sentimentale încărcate de semnificații ridicând poezia lirică, după ierarhia lui Hölderlin**, la rangul de metaforă a unor concepții ideale, a unor frământări necontenite ale efemerului și trece dinspre infinitatea particulară spre cea generală. Această trecere i-a fost prilejuită poetului de aceeași reflexivitate a ființei (sinteză misterioasă dintre viață și moarte) pe care o produce conștientizarea vremelniciei asupra sensibilităților subtile, într-o dramă a existenței:„ În adâncul ascuns,/sub iluzoria lume a/slavei deşarte,/Fiinţa-i sinteza de nepătruns/

dintre viaţă şi moarte./Şi astfél,/şi astfél,/şi astfél,/făptura-şi continuă/drama.” Într-un liminal firesc al filiației, poetul, simultan  ce „Eu nu-ncetez a/fi viu./Mama nu-ncetează/să moară”, își urmează maica cu simțirea dincolo de contingent „Ascultând cum, în/noaptea de dincolo,/duhul ei călătorea,/cum lupta,/spre-a ieşi/din samsara.” Iar dacă la nivelul conștiinței, în filosofia lui Sartre, se poate depăși existențialul nu către ființă (atinsă de o pasivitate compensatoare), ci către sensul ei, în registrul liric, Dorcescu, într-o nestăvilită tentație a fructului interzis, atinge culmi în care ființa nu mai poate fi causa sui:„ Mă întreb iar şi/iar:/În ce chip poţi plânge,/cum poţi a deplânge/pe cel care pleacă/din propriu-ţi/sânge?”  După toate acestea, înfrânt în cuvânt, dar adâncit în gând, oscilez între o concluzie a lui Hölderlin (lipsa semnificației este marea noastră suferință) și cuvântul Eclesiastului despre eterna temă a deșertăciunii deșertăciunilor.

Iulian Chivu

Note:

*    Din desfătarea pe care o obține prin trup, spiritul dorește tocmai ceea ce se retrage din calea judecății raționale, socotind că trebuie să dorească tocmai asta.

**   „Poezia lirică, aparent ideală, este naivă prin semnificația ei. Ea este o continuă metaforă a unui unic sentiment. Poezia epică, aparent naivă, este eroică prin semnificația ei. Poezia tragică, aparent eroică, este ideală prin semnificația ei. Ea este metafora unei concepții ideale”(Pagini teoretice, ed. II-a, Ed. Paralela 45, Pitești,2003,p.80).

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com