Eugen Evu -

Alte pagini sau memoria oglinzilor

lui Lucian Hetco

Cei mai mulţi sunt sumja tulbure a bolilor ascunse. Agravarea este când boala se ascunde sieşi, depozitată în subliminal, de unde distruge. Cota de avarie e atinsă exploziv sau imploziv, prin violenţă.

O, dimineaţa duminicală, când gândul, la trezire, mi-a spus: Renunţă la scris! Aşa cum, cu două decenii în urmă, mi s-a luat vălul de pe creier, eram epuizat psihic şi fizic, şi am renunţat la alcool.

Nu te acuz, ci te compătimesc. Iată modul meu de fraternitate.

Chinul de sine al id-ului ?

Memoria este a conştienţei de sine, în sinele colectiv, imediat şi  celei induse din medii... Există o criză a ei, o numim dictatura conştiinţei, dar noi suntem captivi în dualitate, conflictul de dublu... Volens nolens, cu cât ai patos mai mare, cu atât eşti în conflict – unul cu multiplul- colectivul.. Nu cred că auto- exilul în vreo formulă (religio monastică, de „mărturisitor”, ori păstorismul  evanghelic american, sau  una culturală) – rezolvă „ condiţia”. Suferinţa (am numit-o suferinţă a Verdelui – neuro- vegertativ !) suferinţa cea mare însă vine din sufletul chinuit prin vârste, din irepresibila necesitate a lui de a se dărui, de a fi auzit....Necum de a lua în stăpânire, cum greşesc falşii înnamoraţi. „Suntem cu toţii nişte chinuiţi”, mi-a spus Silvestri, după ce cercetase prin arhive monastice, ba şi la Copţii din Africa ! Dar  Karl Popper şi Konrad, zic că „ sinele este Hristosul” ... Ei propun conceptul de „trialism”...

Ana Blandiana: „ Apleacă-te pe braţul meu când mor/ lasă-te-nvins de legea lor străveche/Nouă ni-e dat în schimbul tuturor/ Norocul de a fi pereche”...

Iată un catren de neuitat. E aici un ţipăt ancestral, al Femeii şi înţeleg „ norocul” de a fi avut dsa o pereche, dar despre rodul perechii, fier ca al amicei ei Constanţa Buzea- Păunescu, nu comentez. Ca dealtfel şi cel al lui Nichita, supranumit exaltat „poetul nepereche” (ca Eminescu! ) – ori cel al Gabrielei Melinescu- Stănescu- Rene) ... Dar oare de noroc este vorba ?

Şi ce nu mai uit despre Ana (Cecilia şi Doina) ... La Deva, vis-a-vis de al ei soţ Romulus Rusan, mi-a pus palma pe genunchi, ţin minte, o palmă deobişnuit de grea, ca de piatră..şi mi-a spus : Ştii, Evule, e vorba de noroc”...

Şi nu mai uit cum plângea la radio, după „ revoluţie” (era printre lideri, cu Dinescu, Doinea Cornea, fusese în vechiul regim destul de „ răsfăţată” de „ ăi de sus”, a fost şi prine alte ţări, îi apăreau cărţi în colecţiile privilegiate, până a intrat în rervatura aia cu „ Motanul Arpagic” şi cu dactilograme care circulau, despre „ poporul vegetal” (românii),etc. Şi am publicat în Orizont poemul „ Ana plângând” ...Fosdt-au vremi când am adus-o, prin kulturnicii de la Deva, în judeţ, ca şi pe  jovialul supus  ministru  al kulturii, Macovescu,  dar şi pe Mircea Dinescu, Ileana Mălăncioiu, Doinaş, Ulici.

Din acei ani, Ana Blandiana nu a mai dat  niciun semn. La Congresul Româno- american, de la Universitatea Oradea, fiind invitată, a vorbit, a pozat pentru un CD a lui George Roca, era la doi paşi de mine, fusesem laureat al Congresului, dar nicio vorbă.

 NOICA

”E curios în Vechiul Testament cum sfârşesc femeile sterpe prin a avea copii providenţiali ( cu îngeri, cu zei) : Sara pe Isac ( dar şi pe Ismail, n) – Rahela pe Iosif, nevasta lui Manvah pe Samson ( uriaşul, poate inseminată de un uriaş – mutantul dintre fiii cerului ( Geneza) şi femela umană, n) – Ana pe Samuel...E o filosofie a religiei aici. E poate aşteptarea, cea care dă măsură lucrurilor ? Jurnal filozofic, Humantias, 1990.

Comment lapidar

Dar mai sunt, Elena pe Constantin (convertit la creştinism în Bizanţ, pe patul de moarte, spre a salva Imperiul, de când schisma..), dar şi Machedon, iar în mai devremele mileniilor, altele de acelaşi tip…Apoi a fost Fecioara ( Maria) vergina, concepută cu “ duh sfânt” asistată de doi arhanghelşi, Uriel şi Michael…Oare embrionul uman al lui Isus, cum a fost implantat? Sigur, a fost “ adormirea” ( anestezie) , ca şi în origini, cu primul om, Adam, care a fost dus “ într-un somn adânc” de Domnul, spre a i se extrage “ coasta” din care a separat-o  ( ca sex), biologic pe Eva, cum s-ar înţelege parte din el, adică …soră  consaguină! Poate fi ceva incestuos, pejorativ zicând ?

În ebraica veche, cuvântul „ coastă” este plurisemantic.

Profeţia lui Noica: „ Întodeauna Cain îl ucide pe Abel”   sau Maşina...

Abel este cioban şi Cain plugar. Abel  rătăceşte ca Fiul şi Cain frământă locul, ca Fratele. Iar Cain ucide pe Abel. Întotdeauna Cain îl ucide pe Abel. „ Suntem ţara lui Cain, în care Abel n-a murit încă de tot. Dar va veni pedeapsa lui Dumnezeu, maşina, şi-i va mătura pe amândoi – pentru ca neamul lor să crească, să crească biblic, dincolo de zările ţării”. ( idem Noica).

Capete de bronz, de piatră ...

Idoli actuali...Capete, unul de fotbalist ( Klein) şi unul de altetă ( stingher masculin), în Hunedoara prăbuşită industrial după 1989... Doar unul dintre foştii primari antebelic, liberal, Bursan...Niciun scriitor, niciun te miri ce alt „ model”, acolo. Cetăţii i s-a tăiat memoria, arhivele înecate în stalinism, arse la revoluţie...Când vrei să opturezi Memoria colectivă, îi îngropi, îneci, arzi, sau falsifici Memoria, cărţile ( cele mincinoase dar şi cele care au strigat)...

Acum o mie de ani,  Omar Khayyam , în Iran:

„De cer nu ne e frică, nu-i cerem îndurare / căci suflete şi inimi şi cupe şi ulcioare/n-au teamă de ţărână, de apă şi de foc”. Iranul i-a înălţat geniului poet, astrofizician şi matematician, un Mausoleu unic...

Cărţi, clone virtuale, umbre ale vieţilor zbuciumate,ale străfulgerărilor prin vitraliile memoriei...Scânteind sub luciul de ape, ori prin gropile comune ale metafizicii. Cărţi în care am îngenunchiat fruntea, ori am sfidat dezastrul din sus, nimicirile...Evaghelii profane,după Massadele de pe meridiane...

Tulnice pe coline, focuri de semnalizare,  aici suntem noi, oamenii”...cărţi ale jelaniei fie ea chiar cântând „ pătimirea şi dorul”...Cărţi pe care uneori le-a scris ocupantul, veneticul, cu mănăstririle lui cu tot, cu şanţurile antitanc, cu bunchăre, mausolee şi arcuri.

Cărţi pecetluite în spatele orb al oglinzilor mişcate, morganatice, cărţi ucise repetat în ruinele sanctuarelor...În biserici cu oseminte din calcar, eclectice. Cărţi - mici morminte pe cant, ale celor care au fost şi nu au suportat stigma, cea a despărţirii iminente de cei dragi, de urmaşi, de cei răsăriţi din butucii lumii, unii împietriţi prin cimitire...

Oglinzi fără memorie

El, fiul pădurii numind-o Mamă „ dulce mamă / din negură de vbremi/ prin freamătul de frunze/ la tine tu mă chemi” ( Eminescu). Aşadar Muma Pădurii, poate Dochia mitologică, sau Baba Dochia ( vezi stâncile uriaşe Babele, Sfinxul Carpaţilor ş.a.).

Bolnavi de înstrăinări, crizoizii identitari, prin veacurile de frământ ale ţării...Au elaborat istorii, şi-au transferat propriile spaime biblice în casele voastre, cele de piatră, cele din lemn, în miturile voastre, în genomul vostru eclectic, în crezurile voastre, sincretice.

Bolnavi de negre blesteme, deochiaţi (Dochia şi deochiul? Deochierea!).Traumele pribegilor, ale evreului rătăcitor, mai ales în sărmana Moldova despicată?

Poete, himera ta este de a avea un destin în oglinzi? Oglinzile nu au memorie. Dar stratul de ozon are ! El susţine viaţa noastră.

Vârste şi concluzii

Omul. Se învinge pe sine, asta face. Este „ suma propriilor distrugeri” ?Viaţa ne este ceea ce descoperim zi de zi, ceea ce ne trezeşte după insomnii şi levitaţii ale sufletului. Cântec care plânge. Cui anume i se plânge ? Păi ... Cerului ! De acolo vom fi venit, ori am fost aduşi ? Aflăm uitând.

Am tot zis: nu dărui preaplinul, vei fi prădat, jefuit, când nu mai ai resurse. Şi îţi vor zidi statuie, pe care se vor îngăina ciorile şi porumbeii, totuna. Ori vor da numele tău unei străzi, până la următoarea „ revoluţie”. Una centrală, la Hunedoara a fost râînd pe râdn „ Lenin”,au rebotezat-o „ 23 August”, iar recent ( 1989) – „22 decembrie”...

Ar merita să avem un funcţionar public „ numătătorul de gropi”...Pe străzi, desigur, căci în în cimitire ni le numără administratorii necropolei, sau hoţii de cruci.

Acum vreoi 20 de ani am renunţat, epuizat post-operatoriu, la alcool. A fost o victorie asupra mea, eroism din frica de a mă prăbuşi şi astfel a lovi şi  în propria familie. Mi-ar fi fost ruşine de copii mei.

Acum m-am trezit cu gândul tăios, ca un rodin al Cugetului meu reprimat ( ?) –  de a RENUNŢA LA SCRIS. Scrisul distruge, alienează, înstrăinează. Face dependenţă  ca un drog teribil! Gabriela Melinescu numae asta „ boala de origine divină”...Nebunia de a fi ?

Spasmodicii şi „ţinta cap-de-om”

Securiştii şi C-I.ştii ( Dinamo şi Steaua) - care mi-au mâncat viaţa, ca şi activiştii, mă acuzau astfel „ eşti un individ foarte periculos pentru NOI „ ( Care noi ? Ei ? Cine erau ei ? Cine s-au vădit a fi?). Nişte terorizaţi care terorizează. Clonele lor? Analiştii, echidistanţii, progenitura greţoasă, cohortele ce se perindă spasmodiind pe ecrane, prin medii...La armată, pe poligoanele Oradiei, mutilate de mii de cazemate şi un şanţ antitanc  de peste 300 de km,... aveam o ţintă de trageri numită „ ţinta cap – de-om”. Asta suntem toţi, ţinte cap-de-om” ... Am fost decorat naţional „trăgător de elită”.

Va trebui să revedem fenomenul cu „ meditaţia transcedentală”. Poate ne spune Gelu Voican Voiculescu, gnosticul autonomit în 199o Clitoris ! , -câte ceva, fie în „ Contemporanul” , unde văd că publică, fie în Casa Lux . Era la aniversarea lui Silvestri acolo, cu „ luceferiştii” N. D. Fruntelată, cu Ungheanu, N. Dragoş şi alţi vreo câţiva.

Regimurile totalitare, oricum se numesc, au frica de organizaţi, de culte, secte, micro-grupuri. Aşa a fost mereu. În Israel au fost cărturarii, saducheii, fariseii şi esenieni, cei ce s-au izolat în deşert, lângă Marea Moartă, unde au trăit în socientăţi comuniste, cu femeile aparţinând grupului, cu ceremonialuri, cu alte cele. Şi au scris evanghelii, ulterior aflate prin grote....La Qoumran,la Nad Hammadi...Se cunosc 33 de Astfel de evanghelii, manuale de iniţiere, unele contradictorii...considerate de bibliologi sau cercetători apocrife. Am citit 11 dintre acestea, plus Cartea lui Enoh, cea mai tulburătoare.

„Pentru cine bat clopotele”, neuitatul roman al lui Hemingway...L-am rătăcit. Sau Abbaddon Esterminator, Vremea inocenţilor,  Memoria Focului, etc.

Monstrul nefericirii ? Este plăsmuirea monstrului fericirii, utopiei.

Iată, astfel încerc primul pas înapoi, să renunţ la scris. Dar la gândit cum să o fac ? Că doar nu aiurea, cum C. S. Crede, parafrazic la N.S. – „ dor de necuvinte”...Eroare !

Acesta e neantul, frate, frigul de piatră al ieşirii din „ sistem”...Auzii-i ! Bat a disperare clopote, tot mai mari, mai surde, mai oarbe, trase de acei Cocoşaţi de la Notre Dame, cu cocoaşe ascunse şi cu labele în buzunarele sutanelor negre, funebre, de ciocli.

 Limbaje de jucărie

În Ardeal, a se dezbina două ramuri ( crăci) de arbore în două, fie de furtună, fie când e un pom şi acela e prea împovărat de frcute,- se numeşte dejghinare, aşadar fromă populară a dezbinării. O „ dihotomie” nenaturală, am spune. Conotaţia vorbirii populare are mereu geniul subtilităţii aluzive, depăşind deseori fantezia filologică a poeţilor moderni.

Analogia pom- femeie este frecventă în acest lexic trans-mutativ şi antinomic.

Popular, piciorelor femeii li se spune craci, de la crăci- ramuri; a-i „ desface cracii”, este a-i „ dezina” – despărţi, cu scopul fecundării „ cuibului”. (Copilului i se spune despre sex că ar fi „ păsărică”, în „ jucăriile limbajului”. ). Avem o modalitate linfvistică deloc vulgară, deloc grosolană, ci ludică, uneiri delicată, chiar tandră, de bun simnţ moral.

În zona Haţeg, copil fiind am auzit sintagma „ împărţirea femeii”, cu acelaşi sens, adică paradoxist, a unei „ despărţiri”, cu scopul împărţirii, luării de parte din. În biserică, a împărţi este a împărtăşi, cu semnificaţia canonică. Arahicii rurali păstrau încă obiceiul de a fecunda femeia cilcată pe arătura prospătă, ritualic, ca simbol mistic- magic al Fertilităţii şi rodirii. Exsitau hore păgâne ( religia pământului, a naturii- mume). Inclusiv în riturile arhaice, din Matriarhat, avem semnificaţia clară a regnului vegetal- arboricol, în poziţia de foetus ( făt, embrion, sâmbure, sămânţă) – a mortului.

În cele mai sus comentate, simbolul de „ cuib” al „ păsăricii”, este cât se poate de plastic. Din lumea plantelor- florilor, avem pentru dez- virginare, termenul mai „ tandru”, deflorare, preluat cu pudoare de medicină. Că doar nu era să spună „defaunare”!

O metaforă pentru moarte, este cea atribuită prin zicerea „ a mierlit-o”, de la simbolul sulfetului- pasăre, din arealul vast indo- european. Jargonul „ a mierlit-o” vine de la pasărea de un negru lucios, cu tril fluierat, mierla. A o mierli, este a muri, altfel spus.

Pentru mlădiu, avem exprimarea „ fată trestioară”. Pentru un feminin ( rarissim în lume!)  al LOGOS-ului, avem miticul LOGOSTEA!. Preluând semiotic, cei doi genunchi sunt gemelari: Logosul penetrează Logosteaua.

O anume percepţie a vorbirii „ copilăros- ludice” ar fi de studiat. Copilul înnoieşte limbajul, el redă „ inocenţa” rostirii, cumva paradiziac. Jocurile lor au fost pe vremuri magie pură.

Voi, muzici şchioape, muzici surde ale limbajelor absurde.

Eugen Evu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com