|
 EUGEN
EVU - POETUL STIGMATIZAT?
Paul ARETZU
Poet cu un parcurs
bibliografic bogat, cu o personalitate literară ferm constituită, Eugen
Evu ar reprezenta, nu numai geografic, tipul scriitorului din centrul
teritoriului liric românesc. Vin să susţină aceasta câteva aspecte
specifice, un tradiţionalism actualizat, responsabilitatea estetică,
fondul religios, cultul naturii, consecvenţa stilistică.
„Port şi rănile tale”
(volum apărul la
editura Cogito, 2003 şi la editura Călăuza, 2006) este reprezentativ
în această privinţă Viziunea estetică proclamată în arta
poetică, este a unui neoclasic aspirând la lumea ideală, pentru a se
ridica la Spiritul pur: „Căci Semnul ce-n corolă roza-l poartă/
Urâtul lumii ştie să-l despartă/ Trecut prin suflet, preschimbat în
Artă/ Şi-n trandafir sălbăticit calandru/ E astrul zilei, auriu şi
tandru/ Cum spiritul de lut se decantează/ Chiar dacă suferinţele îl
ceartă/ Poetul suie-n luminos meandru/ La Tatăl, ce-l iubeşte şi îl
iartă”.
Sustragerea din faţa
letalităţii - a timpului devastator, se realizează prin transcenderea în
metaforă, în utopia logosferei: „brusc mă trezii într-o carte/ eram
zidit în metaforă, scris/ Moartea tăia mai departe” (Alegoria
ascunderii în zeu). Poetul crede în virtuţile psiho-socioterapeutice
ale cuvintelor, ale poeziei ale credinţei. El deplânge (blagian)
vremurile arhaice, puritatea începuturilor, universul mitic, inocenţa
copilăriei: „Şi eu sunt vreo fântână umblătoare/ Pe la răscruci
răzleţul îmbiindu-l/ Răstriştea mea e-a altor vremuri, oare? (La
Vâlcele Bune).
Într-o lume în care toate au
o justificare, omul este roditor, „fructifer”, are o misiune. Poetul
însuşi, prin dedublare, capătă responsabilitatea eternităţii: „Scriu,
deci exist/ Altcineva din mine/ Atemporal devine” (Scriu, deci
exist). Natura este văzută ca Artă a lui „Dumnezeu Grădinarul”. Deşi
căzut, omul perceput pascalian, are privilegiul redempţiunii prin
cunoaştere: „Liber sunt în măsura în care, succint/ De unde-am căzut,
mă înalţ prin cunoaştere” (Poem paradoxal, 1).
O fervoare răzbate frecvent
din instalaţiile ascunse ale poemelor. Religiosul este o prezenţă
indicibilă prin har şi prin logos, în imanent şi-n transcendent:
„Şi-ascunde primăvara genunchii în pădure/ Absenţa ta-nfloreşte, sunt
omul fructifer/ Ce straniu vin cuvinte roind pe sub aure/ să facă schimb
de nuntă între pământ şi cer” (Omul fructifer). Discursul, nu
simplu, este concentrat, esenţializat până la subţirimea ideii, dând
contiguitate concretului şi abstractului, dar accesionând spre un
imaginar pur. Poetul este preocupat de conlucrarea dintre profan şi
sacru, de imprimarea în lume a matricei divine, de teurgie: „Chipul
şi asemănarea se susţin/ La incidenţa luminii cu sinele/ Bunăoară poemul
vălureşte puţin/ Perceput din adânc prin cutremurul lin/ Pe care-l
precipită mâinile” (Luciul apei). Zeul fertilizează prin
logos creaţia, o spiritualizează: „ascuns în nume zeul, ca-n seminţe”
(Poem transilvanic).
Eugen Evu compune o poezie a
asaltului asupra materiei, a luptei cu gravitaţia, în care cuvântul este
vehicul epifanic, limpezitor al spiritului. Nelipsită de metafizică, ea
se bazează pe o viziune antropocentrică, uneori elegiacă, dar
predominant luminoasă, senină. În fond, poetul este un vitalist
temperat, uimit de splendoarea dumnezeiască a lumii, plin de claritatea
devoţiunii. El atinge o exaltare mesianică: „strălimpezit ascult/ Un
murmur de lumină, ca un limbaj ocult/ Primordial şi-al lumii umane,
viitoare” (Poem la Nandru).
Poet al unei intransigenţe
spirituale, al unei rostiri intelectuale, al idealităţii platoniciene,
Eugen Evu se socoteşte, permanent, locuitor eclesial, pentru că lumea
este percepută ca sediu divin, grădină a lui Dumnezeu, paradeisos.
Totuşi ţinta sa este „argila din cer/ terra incognita” (Ierusalimul
ceresc), deşi „Grădinile semantice rodiră/ În paradisul care-n om
respiră” (O hermeneutică a seminţelor).
În străduinţa de a o defini,
sunt decelabile mai multe straturi ale expresivităţii în poezia lui
Eugen Evu: unul care revalorifică tradiţionalismul interbelic,
adăugându-i ingrediente transilvane (având două aspecte: unul
ortodoxist- existenţial şi altul pitoresc, decorativ), altul vag
expresionist, altul ermetic.
Eugen Evu este un poet orfic,
înzestrat cu har, făcut să evoce miracolul mereu înnoit al lumii, al
vieţii, al cunoaşterii. Fiecare cuvânt, mitizat, devine locuit de un
zeu. Autorul se află tot timpul într-o sărbătoarea sufletească, într-un
extaz gândit. Deşi captivă, „În iluzia circulară a timpului
care/ Pe sine se-nghite” (Situare), temporalitatea eclozează
într-un „cuibar sacru” (Cuib sacral), este percepută ca un
dar divin.
În viziunea sa platoniană,
poetul se socoteşte un exilat, se simte frustrat de paradis, de aici
decurgând un ton elegiac, ovidian: „Aceşti exilaţi care suntem/
Străbătând invers Timpul” (Exilul). Vocea nostalgică este
determinată şi de caracterul antinomic şi crepuscular al lumii:
„Cunoaşterea-i tristeţe, dar şi iluminare/ Ce vine din adâncuri, fiinţa
să o bea/ Tot mai purtând însemnul primarelor izvoare/ Doar fântânarii-n
lume-s mai rari şi vor pleca …” (Stare de graţie).
Înfruntând divinul
neliniştit, orgolios, poetul revendică o îmbunătăţire a condiţiei umane:
„Dacă mă crezi fericit că sunt omul-oglindă/ Singur te umileşti a te
răsfrânge-ntr-un ciob?/ Fiu dacă-ţi sunt, în curcubeul etern/ cum îmi
ceri să-ţi fiu rob?” (Către Dumnezeu). O viziune a
reversibilităţii, în care fenomenele se petrec dinspre efect înspre
cauză, în care timpul se scurge dinspre viitor spre trecut, o vălurită
anamneză, exprimă orizontul incertitudinii, de uimiri, în mijlocul
cărora se află omul: „De parcă invers aş străbate timpul/ De parcă
timpul vine-n calea mea/ De parcă am mai fost şi vine schimbul/ În legea
învierilor, aşa…/ De parcă din păduri mă strigă drumul/ De parcă sunt
ecou care ascult…” (Holda verde). Suferinţa poetului este
abstrusă. Ea se petrece în abstract asemenea demonului din antichitate:
„Şi ultima, poate speranţă/ Acea suferinţă cu clanţă/ Conştiinţa,
Divina Instanţă” (Conştiinţa).
Şi totuşi, starea dominantă a
poetului este de extaz şi fervoare în faţa filantropiei divine, a
aspectului tandric al iubirii lui Dumnezeu: „Numai zeul vibra în
seminţe/ Dorinţa- ntrupării, Duios Dumnezeu/ Trecea din cuvânt în
Fiinţe” (Sanctuar viu). Într-o lume în care sălăşlueşte
Spiritul, viaţa nu are sfârşit, se rulează în eternitate ciclurile
cosmice, chiar şi moartea este fertilă. Sunt elogiate „seminţele
rostirii celei sfinte”. Dumnezeu rămâne însă anonim, ocultat. Marele
sens nu este în cuvinte,ci dincolo de ele, în Lumina Lumii.
Eugen Evu scrie o poezie
austeră, cu un patetism cumpătat, luminiforă, sapienţailă uneori, de
viziune cosmică şi spirituală, dispensându-se de ironie sau figuri ale
subversiunii subtextuale. O asemenea creaţie duce la restrângeri de
sens, dar la focalizarea şi probitatea fluxului liric: „Înălţat-am un
munte-n cuvânt, să mă-nchin/ Un Sisif al damnării celestului chin” (Epifanie
de primăvară).
Fascinat de ideea unei
comunicări totale, poetul îşi doreşte întâlnirea autentică, unică, prin
cuvinte vii, prin poezia vie , legătura directă, interpersonală,
cu Dumnezeu prezent în diversitatea lumii, în rosturile vieţii, în
haruri, în duh. Poezia este străbătută de o febrilitate
specifică liricii transilvane „Pe deal, sub miriade constelaţii/ Al
inimii impuls accelerat/ De undeva, din infinite spaţii/ Ceasornicarul
sacru l-a reglat/ Eternitatea-i vie-n devenire/ M-a reprimat din timpul
mic şi-ascuns/ În marea de lumini şi de iubire/ Şi tot ce-am întrebat
mi s-a răspuns” (Poem simplu).
O lume (spi)ritualizată,
simbolică, puternic semantizată, în care funcţionează corespondenţe
multiple, saturează poezia lui Eugen Evu. Muntele stenic, tumultul
vernal, eflorescenţele, figurile extactice, lumina, sunt însufleţite
tainic de „transcedentală-n verb chemarea/ De la izvoruri, către Sacra
Deltă” (Digital astral).
O anumită sforţare a
spusului, o monotonie a consecvenţe tematice, o perseverenţă sisifică,
un flux lingvistic impetuos, sunt semne ale profeţiei ca har poetic…
Creaţia lui Eugen Evu ilustrează întocmai propria-i spusă: „Spiritul se
dezbracă-n cunoaştere”.
Paul
ARETZU
din
volumul „Viziuni critice”
Editura
Ramuri, Craiova
Septembrie
2007
|
Comentarii de la cititori |
|
[
Impressum ]
