Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

EUGEN EVU, SUB POVARA SENTIMENTELOR ACUTE...

Dumitru Hurubă

Impresii si pareri personale in FORUM

Nu are rost să discutăm: Eugen Evu este unul dintre marii poeţi ai generaţiei sale şi, prin extensie, unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani. Aceasta pe lângă faptul că, de-a lungul anilor – mai ales după ’89 – a fost şi continuă să fie implicat adânc şi responsabil în viaţa spirituală a Cetăţii celebrului Castel al Huniazilor. Reduc exemplele-argument la două, care mi se par edificatoare: cenaclul condus de el a dat liricii hunedorene câteva nume de creatori ale căror produse literare probează azi reale calităţi artistice, iar revista PROVINCIA CORVINA, fondată şi condusă de el, după inerente căutări şi zbateri este, în prezent, una dintre publicaţiile bine realizate, cu structură interioară solidă şi cu semnături prestigioase. Ea este, de fapt, o rampă de lansare pentru creatorii tineri – o preocupare mai veche şi permanent-generoasă a poetului şi omului de cultură Eugen Evu –, dar şi Făcând astfel de vorbire despre domnia sa, nu fac decât să încunoştinţez (din păcate atât de puţin) despre cel care, regretatul Ştefan Aug.Doinaş, scria: “De fapt, ceea ce frapează la acest nou poet este, pe de o parte, expresia directă, pe de altă parte, capacitatea acestei sincerităţi de a se structura melodic. (...) Salut în Eugen Evu o nouă voce a poeziei autentice.”(Toate iubirile, Editura Facla, Timişoara, 1974, pag.50). Marele poet nu s-a înşelat, fiindcă, de-a lungul anilor, în opera sa, Eugen Evu şi-a demonstrat talentul şi forţa artistică într-un crescendo impresionant (pentru mine...) cu fiecare nouă carte publicată.

În acest nou volum de versuri, Port rănile tale, îl regăsim pe poet acelaşi sentimental incurabil şi neostoit iubitor al pământului transilvan (o mulţime de referiri în creaţiile sale corespund acestui punct de vedere), Eugen Evu îşi identifică poezia cu un arial existenţial în care, un anume şi obsedant dramatism social se metamorfozează în versuri subsumând tarele unei filozofii, proprii acum, dar ale cărei rădăcini pot fi uşor depistate în înţelepciunea populară. Evident că această convertire-amplificare nu este accidentală, ci consecinţă firească a cunoaşterii de sine şi de ceilalţi şi a implicării poetului în realitate până la contopire cu aceasta. De obicei, impactul este puternic şi exteriorizat ca atare în versuri precum: “Ascuns în nume zeul, ca-n seminţe,/Când stă să nască-n noapte bunul soare/Îşi mai visează chipul vechi din mare,/Trecut prin irizări, către fiinţe”// (Poem transilvanic, pag.18). Dar ce loc ocupă nostalgicul în poeziile eugeneviene! Ar putea să pară bizar, însă în volumul de faţă, Eugen Evu se întoarce, parcă mai pregnant la un lirism care mă făcuse cu mulţi ani în urmă (îmbătrânim, poete, ce să facem!...) să-l iubesc invidiindu-l pentru sensibilitatea sa şi pentru grija cu care ştia să construiască edificiul fiecărui poem creând sentimentul că, citindu-l, erai obligat să te înclini ca la intrarea într-o catedrală. În acest context, aş considera această apariţie editorială, cu un titlu de-o semnificaţie zdrobitoare, lipit excelent de conţinut) nu doar o simplă întoarcere a poetului la un fel sadovenian “Acolo şezum şi plânsem”, ci şi regăsirea unui eu al bucuriilor sincere, încă neîntinate (total) de un social de regulă lipsit de cumsecădenie. “Aici, în valea cea însubţiată,/Doar muăcătura valurilor ţine/Răzleţele meandre de-altădată/Şi apa fără umbre încă vine.//Fântâna s-a retras mâhnită-n sine,/Alţi ziditori nu s-au găsit estimp.../În ciutura din iarbă vântul vine/Sub prăbuşitul energiei nimb.//(...) Aici, în Valea cea însubţiată,/Opream cu-o scăldătoare veşnicia,/Neştiutori de goliciunea toată,/Cu toată neprihana şi pruncia.//, zice poetul în una dintre cele mai frumoase poezii din volum: La Vâlcelele Bune, de la pag.25. Îmi este limpede că, în acest registru liric, poetul navighează dezinvolt, fără crispările sau, poate, mai corect spus, “enervabilele” ecouri ale momentului, tot mai agresive şi mai greu suportabile de un suflet supraîncărcat cu sensibilitate receptiv-artistică. Efectul acestora mai prezent, şi mai acut chiar, în partea a doua (de fapt ultima parte) a cărţii răbufnind în versuri parcă nemafăcând parte din transfigurările aceluiaşi autor. Însă, deocamdată, ne aflăm cu lectura într-o zonă în care dominante sunt trăirile-retrăiri calde şi calme, unde imaginile se succed ca într-un documentar realizat de un expert de ai cărui ochi vigilent nu scapă nimic şi/dar mai ales partea bună şi frumoasă a lucrurilor: “Muntele răsturnat în oglindă/Soarbe răsăritul din apa visată/Soarele-i de aur o ghindă,/Tremurând cum se-arată/Domine!//Unde văzut-am şi când peste lume,/Cu alte priviri, însă eu,/Al lumii luminiişi fără de nume/Gloria suind cucubeu ?”//(Sanctuar viu, pag.55); sau acest realism discret şi plăcut minţii şi sufletului – încă o dovadă a unui patriotism (în sensul cel mai frumos al cuvântului) de care Eugen Evu nu s-a lepădat, cum mulţi au făcut-o după '89, ci, dimpotrivă, l-a cultivat înălţându-l la rang de indispensabilitate perpetuă: “Brâncuşi şi Michelangelo ştiură/Magia Pietrei, viaţa să-i îmbie/Căci marmorei i-i sete de Făptură,/De suflet îi e dor, de Poezie!//Giganţii de demult, refugiaţi/În sanctuarul viu de sanctuare/La preoţi astronomi iniţiaţi/Au prejmuit din piatră calendare”//(Brâncuşi văzut de fulger, pag.56 ş.a.).

Oarecum în altă ordine de idei, mi se pare extrem de interesantă, atât din punct de vedere tehnic cât şi ideatic, construcţia stilistică combinată cu o la fel de interesantă structurare epico-tactică, i-aş zice, a volumului: deşi poetul nu l-a împărţit pe cicluri sau măcar pe capitole, cu un pic de efort vom descoperi anumite “rupturi intercontextuale”, de ritm chiar, ale întregului, unele părând uşoare devieri, dacă nu cumva chiar distorsiuni în economia cărţii, dar fără să aibă discrepanţe notabile ori deranjante. Atâta doar că unele poeme sunt ceva mai greu integrabile în... întregul de care aminteam puţin mai înainte. Evident, nu discutăm despre valoare aici, tocmai pentru că autorul, la această oră, nu mai are căderi în inegalităţi ale creaţiei decât, eventual, într-o formă nesemnificativă autoimpusă, cu scopul de a reveni imediat şi cu mai mare forţă a transfigurării artistice. Din acest punct de vedere, nu greşim deloc spunând că, la el, totul e sub control, aşa că orice schimbare nu e decât o altă faţă a poetului, a liricii sale. Totul, dar absolut totul depinde de starea sa din momentul creaţiei: “Iubit-am hermeneutica gramineelor/Cerul gurii fagure cu miez ce dulce aluat/Duminica inimii şi hierofania orhideelor/(...)/Iubit-am înduioşarea care vine din făpturile mici/(...)/Iubit-am veveriţa scânteind prin poiene/(...)/Şi nu mă plâng, felurimea acestor păcate/Sfinţitu-mi-au iubirile şi-nduioşările toate!”//(Iată ce am iubit, pag.15); şi extrema cealaltă – impactul cu realitatea de pe alte coordonate psihice: “Mi-e urât în lume dinspre lume,/Negru plictis, stranie teroare,/Ieri extazul se ţinea de glume/Azi exces şi nebunie-mi pare//Dăruirea-i deseori eroare:/Frumuseţea-i ţintă pentru pradă.../(...)//Este a cunoaşterii povară/Tot mai grea primejdie-n fiinţă/Şi-a naturii noastre suferinţă/Moartea o cultivă şi o ară”//(Terror mentis, pag.112). Aşadar, ne dăm uşor seama că autorului nu-i vine deloc greu să treacă de la un lirism mlădios la un realism aspru, cu nuanţe mai mult sau mai puţin dure, de la o melancolie redată impresionist, la o psihanaliză aproape rigidă şi foarte atentă a materialului pregătit pentru a fi prelucrat/transformat în substanţă poetică... Însă, în oricare din cazuri, repet, valoarea este cea care se degajă din poeme. Exemplele sunt multiple şi nici nu mai necesită comentarii: “Cum să fii când firea-i nesomn şi nenaştere/Pietre sfărâmate-s cuvintele, din nisip străveziu –/Înghiţindu-ne urmele care pier spre cunoaştere:/Acolo rişti să te pierzi omrându-te viu.”//(Cum, pag.67); sau: “Eheu, cetate pedepsită crunt!/Cetatea-mamă tace-n sus, pe stâncă,/şi larma ta de muşuroi mărunt/va mai foşni ca şpan ce arde, încă)/Sub smogul cocsochimic râul mort/Dă semne de-nviere şi bine:/Izvoarele zvâcnind în golf aort/Împing spre sanctuare carpatine!”//(Trofeum corvinensis, pag.84). Înaintând pe firul acestui ambient, am impresia că exact cu acest poem poetul începe să se depărteze de o zonă pronunţat-sentimentală sau, mai exact, de un teritoriu ideatic în care se lăsase subjugat de bucuria existenţialului, trecând în sfera unui realism agresiv-neiertător. Acum poemele încep să fie condiţionate de interferenţe ciudate în care cauzele proiectează în timp răni-efecte fără o cât de mică şansă de vindecare: “Ard semnele-granit, la sanctuare/Şi-acum-i ceas de jafuri şi de pradă.../O zeu decapitat la Roma, fiare/Ţi-au lins regescul sânge de sub spadă!”//(Istorie, pag.90); şi încă: “Umerii mă dor ca dealurile tale/Apa jalnic cântă şi prăvale/Stâncile de zei sfărâmaţi la vale//(...)Mă voi duce-n seară înapoi/Neprivind în urmă, fără voi,/Viu ca norii, fluviu mai apoi”//(Mă voi duce, pag.97); sau acest bocet calm-ardelenesc ajustat artistic şi pliat perfect pe modul şi posibilităţile de percepţie ale poetului: “...Sub elitrele din hume/Dormi îndepărtat în lume/Tatăl nostru pământean/mort în nuştiucare an//(...)Paradigmele erorii/Fumegă la crematorii.../În departele lumii/Aflat-ai cum i-i ?//N-am ce face şi mai sper/Sunt în lume şi stingher/Nimănui nimic nu-i cer/Leru-i ler... Mi-i dor de tine,/Ca de mine, ca de Nime.//(Lerui ler, pag.100).

Lectura cărţii ne va conecta din nou la valoarea creaţiei acestui mare poet, ne va re-aduce, sufleteşte vorbind, în teritorii estompate (din păcate) de tarele vremii pe care o trăim. Chiar dacă Eugen Evu ne comunică, oarecum prozaic, un adevăr frust al sinelui său, sau cel puţin aşa pare: “E frig şi-n carte şi în casa mea.../(Balada eclectică, pag.132), eu nu-l cred. Creaţia sa acaparează atât prin comunicarea directă a mesajului cât şi printr-o inevitabilă căldură a sentimentelor umane de care poetul nu se poate dezbăra – ea de un blestem, care îi va supravieţui individualizându-l în istoria poeziei noastre.

Dumitru Hurubă

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)