Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Eugen EVU

despre pictorul Mircea BÂTCĂ

Sau astralul ambidextru în asompţiune

“ Vă mulţumim că aţi venit pe la noi” ( o vorbă de la sate )

Cu  prietenul meu (nostru) prof. Mircea Bâtcă ne ştim din anii 1970, când deveneam devean. A spune “ ne cunoaştem” ar fi impropriu. Dar ne ştim bine. Cândva, ici-colo, prin veacul cel micşorat ca plafon calustrări volante, prin boeme liricoidale (.), Dascălul modelator şi cizelatorul s-au modificat  prin voinţă proprie şi acribie rară, cumva într-un ins aparent blajin, dar caustic – ironic şi fin gustător de umor,  totuşi  parcă mereu sustras unei interiorităţi contemplatoare şi poate romantice. Această coinstantă se pare că a fost de rezistenţă prin anii mulţi şi răsuciţi ce au urmat . Poate, deoarece Mircea Bâtcă a fost încă de atunci un neoromantic şi probabil dintr-un adânc intinct de apărare, se dedublase prin pragmatismul intelectual şi temperamental lui  uşor bonom, în cele două ipostaze : de artist- cetăţean ( sic, n)- slujbaş corect şi tenace, perseverant şi motivat familial, dar de fapt un singuratec visător în imaginarul “ freatic”, de profunzime al eului trepidant creative, introvertit însă scrutând idealul. Mircea Bâtcă a învăţat generaţii de elevi ai şcolilor şi apoi Liceului de Arte devean, însă niciunul dintre zecile de ulteriori artişti răsăriţi din aura şevaletului său, nu avea să îl imite: pedagogia lui Bâtcă a făcut ca fiecare învăţăcel să ăşi definească propria identitate şi să nu îşi imite Maestrul, ci să-l concureze.

Mircea Bâtcă este un spirit al arderilor şi etapele acestei arderi s-au accelerat deodată, poate prin efectul rezonanţei despre care se crede că determină un soi de «  autocombustie » şi seisme energetice conflictuale., a înfruntat, deodată, culminaţia unei prea puternice vibraţii.. A urmat absurdul unei suferinţe ce avea să-i cenzureze mişcarea esenţială, de pendul magic, a braţului drep.Paralizia.

Mircea Bâtcă nu primeşte , sunt sigur, compasiunea, aşa că cel puţin eu, în acest răstimp pe care îl ştiu mai mult din auzite, mereu întristat, eu, zic, îi cer voie să îl admir la vârf pentru Lupta cu sinele cumva străin şi ingrat, orb şi  teluric, lupta cea mai teribilă pentru om.  Şi deodată, epifanic cumva, astralul acela ce cu doar câţiva ani înainte de se insinuase într-o expoziţie a sa, acele viziuni premoniţiale colorând esoteric un interpaţiu catedralic, de vitraliu, de curcubeie tăiate, de caleidoscop ludic, astralul acela s-a văzut captat de Mâna Stângă, de geamăna aripă apparent străină celei drepte: ale aceleaşi păsări  măiestre. Şi artistul înverşunat a continuat pe registrul unei uriaşe revoilte, amintind capriciile lui Goya cele de după servituţile veacului, ori teribilele “panarame” frenetice suspendate ale unui Breugel Bătrânul  Dar în aceşti ultimi doi ani, parcă Jeronimsu Bosh cel coşmaresc- grotesc, s-a făcut înţeles de Mircea Bâtcă şi de noi..Fantoşele şi stihialul nuui secol vechi –nou  de nebunie a umanului sublunar şi decadent, fetişizant şi paranoic, pe o altă dimensiune: Mircea Bâtcă îi reproiectează AZI- sintonic şi cvasi- resonant: o viziune Dantescă a dualei spectograme - interior- exterior, teroarea reprimatelor zbateri induse de Realitatea alienării Istoriei. Traversând pseudo- paradiziacul mito- profanic abia agonic, deviem în deriva unei bucle tenebroase, eclectice, spre un derizoriu ambiguu şi el . Suntem în Kali Yuga. Dizarmonia induce chinul unui procletism disimulat în paraccletism? Substituiri ale profanului în chiar sacrul unei Condiţii la cota de avarie a umanului ?

Filosofia unei lucidităţi acute, necruţătoare .

Elementul caricatural- grotesc atinge nuanţe semi- Daliene, Mircea Bâtcă acuză cyborgizarea şi  nimicnicia undeva atemporale, ca o constantă resurectă a subculturii şi răcirii Iubirii, fracturii empatiiilor şi re- debarcarea ciclică a spaimelor apocalipsyce. Cumplit încercat fizic, recomepnsează eroic psihic şi poate că sintagma Asomptiunii (  Roland Barthes), îi este cea mai potrivită: a triumfa în plină pierdere .

Scriu aceste fulguraţii în ajunul unei invitaţii de a “ spune ceva” la vernisajul Mâinii Stângi .În pragul unei noi ierni, Artistul ne propune acuarele şi pastel..Un surâs ce întrevede deja împrimăvărarea următoare ? O acalmie ? Un suspin metafizic, un menuet, un vals al colorismului ce ne va ( îi va ) fi tămăduitor ? Cromatica dolorismului ardelean , poate o despărţire blajină, de sine însuşi, cel ce luptase, a se recupera, a recaptura energia trădătoare şi a o forţa să lucreze  din nou, să sublimeze artă, să refacă  între noi ceea ce tinde mereu a  se sustrage şi a ne lăsa mai străini ? Grafemul – lăstarul cuvântului scris – se reumple deodată de misterul cel ce mereu ni se dezvăluie, când să fie ştiut ? Cine suntem noi, cei ce ne ştim ,ori cei ce alţi pretind a ne şti, sau cei ce impregnând în operă ? Poate suntem cei ce suntem iubiţi, poate suntem cei ce suntem invidiaţi, sau duşmăniţi fără ştire de asta. Iată ce întrebări îmi induce creaţia ta, mare om, mare spirit, elevat artist, Mircea Bâtcă. Uneori m-am gândit că paradoxal, opera tinde să îşi devore creatorul. Gând de poet înnebunit şi iarăşi iertat.  Careva  scria că «  se cere ceva jertfit «  .Să fie vreo lege ubicuă şi operantă prin veac ? Cine jertfeşte şi cine recoltează, CE ?

Nu pot spune mai nimic despre ceea ce tocmai aş vrea să spun ca despre mine însumi, dragă Mircea. Tu prin linie şi culoare, eu prin cuvânt şi interspaţiile tăcerii. Dar pot totuşi re-spune ceva : îţi mulţumim pentru că  nu ai plecat dintre noi, ceilalţi, atât de diferiţi şi totuşi asemenea . Nu te-ai lăsat, nu ai cedat  izolându-te, ci ai reuşit să te învingi acolo, în partea nevăzută a Misterului numit existenţă. Odată cu tine, cei ce îţi iubesc opera sau poate doar o respectă, deşi eu nu cred în dihotomia asta ( .) au a înţelege şi preţui mai mult propria lor devenire şi eventual operă. Profesore Mircea Bâtcă, tu, eşti în mare parte chiar opera ta, de om. Ceea ce stărui-va superb este că această operă se dăruieşte magnific generos şi vibrant  şi celorlalţi – iată un ecou ce vine din viitor, creşte şi cheamă inefabilul de sus, răspunzându-i cel din noi înşine, cât vom mai fi.

Îţi mulţumim că ai venit pe la noi!

Eugen EVU

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)