|
|
|
|
            |
|
Carmen DUVALMA - Eugen Ionescu şi ipostazele lui Oedip
Absolventă a Institutului Politehnic Bucureşti (1983) şi a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti (2005), din 2006, doctorandă a Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti, cu o teză despre teatrul lui Eugen Ionescu.
Debut cu
poezie în S.L.A.S.T. (1989), iar cu proză în Contrapunct (1992).
Colaborări cu poezie şi cu proză la S.L.A.S.T., Contrapunct, Curierul
Debut editorial: Visul care mă va ucide (versuri), Editura Vinea, 2008, prefaţă de Cezar Ivănescu. Medalionul de argint (proză), Editura Bibliotheca, 2009. Membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni.
Imaginile mamei şi ale tatălui sunt coordonate esenţiale ale imaginarului identitar constituit în dramaturgia lui Eugen Ionescu, având o tentă autobiografică datorită faptului că protagoniştii din majoritatea pieselor autorului reprezintă câte un alter-ego al său, care, asemenea lui Oedip, îşi caută veşnic originile, mai ales în piese precum Setea şi foamea, Omul cu valizele şi Călătorie în lumea morţilor.
Influenţa mitului grecesc sau biblic este specifică autorilor de teatru din secolul al XX-lea, cu toate metamorfozele suferite de mit în ipostazele sale dramatice centrate pe ideea de desacralizare, care păstrează doar mesajul mitului, revitalizându-l prin nuanţări ale acestuia, prin elemente ale cotidianului ce pătrund în nucleul mitului. Mama este unul dintre cele mai importante simboluri arhetipale, fiind concretizat în imaginea mamei, dar şi a bunicii, a iubitei sau a oricărei alte femei din piesele enumerate mai sus. Simbolul mamei este legat în primul rând de ,,siguranţa adăpostului, căldurii, dragostei şi hranei; dar şi riscul apăsării prin strâmtimea mediului şi al sufocării prin prelungirea exagerată a funcţiei ei de hrănire: născătoare (genitrix) îl devorează pe viitorul genitor (dătător de viaţă), generozitatea devine acaparatoare şi castratoare.”1 Întoarcerea în copilărie, spre origini, este un traseu antropologic al imaginarului, analizat de teoreticieni precum Gaston Bachelard, Gilbert Durand, Mircea Eliade, Jean Burgos. Conform psihanalizei moderne, există o anumită fascinaţie a mamei, care se manifestă în subconştientul individului, printr-o dominaţie exercitată asupra personalităţii sale: ,,Imaginea animei, care face ca mama să apară în ochii fiului drept o fiinţă supranaturală, se estompează treptat în contact cu banalitatea cotidianului şi cade în inconştient, fără ca prin aceasta să-şi piardă tensiunea iniţială şi bogăţia instinctuală.”2
Figura mamei, deşi confuză, este căutată mereu şi pretutindeni în visele protagonistului din ultima piesă a autorului, Călătorie în lumea morţilor. Imaginea mamei este un reper identitar în această piesă, însă confuz, datorită căutării ei permanente. Jean nu-şi mai aminteşte chipul ei, în timp ce o caută obsesiv în diferite locuri în care au locuit împreună, rămase în subconştientul său. Absenţa mamei sale înseamnă lipsa protecţiei, a stabilităţii, chipul ei se metamorfozează în persoane diferite din ascendenţa ei, precum bunica sau străbunica lui. Proteismul imaginii mamei sugerează acelaşi lucru, prin procedeul schimbării chipului ei, chiar în momentul în care Jean este convins că a găsit-o şi se dovedeşte că, de fapt, şi-a găsit bunica sau străbunica. Din acest motiv, traseul căutării mamei este lung, devenind interminabil, de fiecare dată, în punctul terminus, protagonistul găsindu-şi tatăl. Încercarea de portretizare a mamei eşuează din cauza acestui fenomen straniu de metamorfoză a chipului, care este specific visului. O singură dată, când se pare că Jean îşi găseşte mama, nu o mai recunoaşte. Chipul ei i se pare îmbătrânit prematur, fapt pe care i-l reproşează tot tatălui său, datorită divorţului părinţilor. Îmbătrânirea mamei îl impresionează mai mult în momentul sosirii bunicilor, când îi vede alături de mama sa:
,,Jean (noilor sosiţi): Bună ziua, bunico, bună ziua, bunicule. (Îi îmbrăţişează.) Mamă, de ce eşti aşa bătrână? Eşti la fel de bătrână ca bunica şi bunicul. Şi totuşi, eşti fiica lor. Mama: Am ajuns la vârsta părinţilor mei. Mai îmbătrâneşti şi odată ajuns dincolo. Când ajungi la o sută de ani, te opreşti. Şi tu vei mai îmbătrâni când vei ajunge în lumea noastră.”3
Chipul îmbătrânit al mamei este pus pe seama divorţului şi a grijilor ei financiare; oricum chipul ei devine o obsesie pentru protagonist: ,,Jean (Mamei): Ce e de făcut ca să-ţi dispară ridurile şi ca să te destinzi şi tu? Bunica: Ar trebui să se recăsătorească cu taică-tău.”4
Ideea de mască sugerează absenţa mamei, a căutării permanente a identităţii de către protagonist în Călătorie în lumea morţilor, căutare inutilă până la sfârşit. Masca este un simbol, deoarece există o credinţă populară că ar avea o putere magică împotriva răului. În civilizaţiile moderne, masca este un simbol al metamorfozei, al dedublării. Căutarea şi regăsirea mamei protagonistului are loc în scena XVII, într-o casă sumbră de pe strada Claude-Terrrasse, situată într-un parter întunecat, unde Jean îşi simte mama aproape, deşi îi aude numai vocea, ea nedorind să-şi facă apariţia. Imaginea mamei este confuză prin schiţarea câtorva elemente precum vocea ei, neputinţa, obsesiile, agresivitatea care nu era specifică personalităţii sale, fiind în contrast cu blândeţea manifestată de ea, în mod obişnuit, faţă de cei din jur; toate aceste trăsături cumulate au ca efect, în final, sentimentul de nesiguranţă al lui Jean, dar şi demascarea străbunicii sale. Ubicuitatea mamei îi produce confuzie protagonistului, după toate căutările ei, dovedite inutile:,,Jean: Te-am căutat prin toate cimitirele, în toate azilele, la sora ta, la verişoara ta, pe la vii şi pe la morţi, te-am căutat în registrele parohiale—şi nu te-am găsit nicăieri, mamă.”5
Imaginea străbunicii de dincolo de masca mamei este cea a unui judecător venit din lumea morţilor, pentru a judeca faptele urmaşilor săi şi pentru a-şi răzbuna fiica. În alte piese ale autorului, imaginea mamei se suprapune peste cea a iubitei, ca în Setea şi foamea, piesă care stă sub semnul căutării iubitei. Primul episod al piesei conţine descrierea unui vis al protagonistului, fiind o redare fidelă a unui vis al autorului pe care l-a avut cu o noapte înainte de moartea mamei sale, aşa cum relatează în convorbirile sale cu Claude Bonnefoy: ,,De asemenea, în «Setea şi foamea» sunt mai multe vise: visul cu femeia în flăcări, visul cu o persoană din familia mea, cu o persoană moartă, pe care o revedeam şi care era ciudat îmbrăcată, ştiam în vis că este moartă şi mă mira să o văd vizitându-mă.”6
Visul obsedant, cu femeia în flăcări, apare şi în Omul cu valizele, în scena a doua a piesei, în care Primul Bărbat retrăieşte, în vis, momentul memorabil în care mama sa îl încredinţează viitoarei soţii: ,,Bătrâna (Femeii): De-acuma, ţi-l încredinţez. Tu eşti cea care vei avea grijă de el de acum înainte. O să-l iubeşti. Nu-ţi va fi mereu uşor, dar ştiu că ai să faci tot ce trebuie pentru el. (Îi dă buchetul de flori Femeii.)”7
Aceeaşi imagine proteică a mamei este şi în Călătorie în lumea morţilor, în scena V, în care există un moment de apariţie a mamei lui Jean; momentul este scurt, însă el nu o recunoaşte, confundând-o cu soţia, fiica sau sora lui: ,,Jean: Dar tu cine eşti? Mi se pare că te cunosc demult, dar cine eşti de fapt? Eşti soţia mea? Fiica mea? Eşti sora mea? Eşti, precis, una dintre aceste trei femei.”8
În contrast cu imaginea mamei, tatăl este simbolul arhetipal al tuturor figurilor de autoritate: al zeului, al regelui, al şefului etc., de care se leagă afectivitatea, inconştientul. Raportarea fiului la tatăl său, admiraţia amestecată cu ură şi gelozie, dă naştere complexului oedipian. Figura tatălui a fost esenţial formatoare pentru personalitatea lui Eugen Ionescu, astfel încât imaginea lui apare în piese precum Regele moare, Lecţia, Omul cu valizele şi Călătorie în lumea morţilor. Autorul a fost marcat profund de relaţia conflictuală cu tatăl său, aşa cum afirma în Prezent trecut, trecut prezent.
Ipostazele conflictuale ale întâlnirilor cu tatăl său implică existenţa unor reacţii autoritare ale tatălui protagonistului din Călătorie în lumea morţilor, alcătuind imagini care par extrase dintr-un album de familie de sorginte onirică. Piesa, fiind, în ordine cronologică, ultima scrisă de autor, pare a fi căutarea unui echilibru, deşi această căutare eşuează în final, pentru că Eugen Ionescu reuşeşte să creeze treptat uciderea imaginii tatălui; deoarece Jean nu doreşte să-şi întâlnească tatăl, subconştientul său însă este vulnerabil în vis, iar acesta nimereşte mereu în casa tatălui, în timp ce el, de fapt, îşi căuta mama. Protagonistul îşi ucide astfel mental tatăl, respingându-l din cauza divorţului părinţilor săi, pentru care îşi consideră vinovat tatăl, căruia îi reproşează abandonul mamei sale:,,Jean: Acum sunt mai bătrân decât tine. Şi totuşi, când te văd, când stau faţă în faţă cu tine, mă simt tot copil. Un copil nefericit, pe care-l oropseai, pe care îl băteai. Mă înjurai din pricina mamei, care nu-ţi făcuse nici un rău şi pe care ai părăsit-o. Noroc că am putut să fug de la tine la şaptesprezece ani. La ce m-aş fi putut aştepta din partea unui astfel de tată, care-şi bătea servitorii? Este adevărat, totuşi, că aveai câteodată câte-un val de tandreţe faţă de mine. Sau erai mândru când aveam vreo reuşită socială.”9
Reproşurile fiului se mută apoi în domeniul socialului, prin referire la regimul totalitar din ţara tatălui, cu care fiul nu este de acord, şi la instabilitatea opiniilor politice ale acestuia, care se schimbau odată cu puterea politică:,,Jean: [...] Atunci când politica a făcut din mine un paria- acea urâtă politică din ţara ta-şi tu m-ai făcut un paria pentru tine. Nu ai rezistat nici la aprobarea, nici la dezaprobarea societăţii. A societăţii tale. Însă, după cum ai văzut, eu am învins. Fiindcă am avut şansa şi curajul de-a nu te asculta. Nu s-ar putea spune că tu nu ai reuşit în întunecimi. Ai fost favoritul francmasonilor, al democraţilor, al stângii, al dreptei, al guvernărilor naziste, al Gărzii de Fier, apoi al regimului comunist.”10
Învingerea tatălui prin curajul de a adopta alt destin opus celui dorit de el, este afirmată de Jean, fiul care s-a simţit renegat toată viaţa de tatăl său, văzut ca om lipsit de caracter, prin enumerarea diverselor grupări politice, pe care le asociază special pentru a demonstra opoziţia existentă între ideologiile adoptate de părintele său. Acţiunea de demitizare este perceptibilă nuanţat, prin anumite atitudini ale protagonistului, diferite faţă de cele ale lui Oedip arhaic. În primul rând, uciderea tatălui nu se face în plan real, ci în plan imaginar. Vina lui Jean nu există, cel puţin el nu şi-o asumă, considerându-şi tatăl vinovat în totalitate pentru toate reacţiile negative şi pentru opoziţia lor permanentă din trecut, care transcendă prezentul prin vis, devenind eternă, aşa cum relatează autorul despre opoziţia tată-fiu din viaţa sa reală, în Prezent trecut, trecut prezent, carte ce sugerează prin titlu o punere faţă în faţă a prezentului şi a trecutului: ,,Dacă sunt aşa cum sunt şi nu altfel, datorez totul, sau în orice caz mult, acestui fapt iniţial. Nu ştiu de ce el a determinat atitudinea pe care am luat-o faţa de părinţii mei, dar cred că a determinat şi aversiunile mele sociale.Am impresia că din cauza asta urăsc autoritatea, că aici se află sursa antimilitarismului meu, adică a tot ce este, a tot ce reprezintă lumea marţială, a tot ce este societate bazată pe primatul bărbatului faţă de femeie. Tatăl meu nu va mai putea să citească aceste pagini. Am scris şi am publicat despre el lucruri foarte crude.”11
În continuare, Eugen Ionescu recunoaşte că era posibil să nu fi avut dreptate în privinţa judecării relaţiei dintre părinţii săi; totuşi îşi reneagă tatăl prin respingerea a tot ceea ce reprezenta el, până la lumea în care trăia tatăl, făcând diferenţă între ţara mamei şi ţara tatălui: ,,Poate că n-am dreptate. În relaţia dintre un bărbat şi o femeie nu se ştie care e jucăria celuilalt. Adesea, victima aparentă e mai puternică decât călăul aparent. E dificil să te descurci în lucrurile astea subtile, simt că mă rătăcesc. În orice caz, el şi cu mine suntem despărţiţi până la judecata de apoi şi doar atunci ne vom regla conturile şi neînţelegerile vor fi risipite. În mod concret, ţări şi frontiere ne despart, materiale şi morale. Tot ceea ce am făcut, într-un fel împotriva lui am făcut.”12
La fel ca în Călătorie în lumea morţilor, şi în Setea şi foamea sau în Omul cu valizele, rătăcirea protagonistului prin lume este o călătorie de iniţiere, un drum al căutării de sine, o reîntoarcere acasă, în căminul protector al mamei sau al iubitei. Oedip/Jean/Primul Bărbat fuge permanent de sinele său, pentru a-şi regăsi identitatea pierdută în peregrinările sale onirice.
În Omul cu valizele se reiau personaje biblice, protagonistul, Primul Bărbat, fiind un Adam pus în situaţia de a călători în permanenţă, pierzându-şi trecutul, într-un prezent incert şi către un viitor inexistent. Întâlnirea lui Oedip/Primul Bărbat cu Sfinxul este descrisă detaliat, prin reproducerea întrebărilor acestuia, la care protagonistul îi răspunde prompt de fiecare dată. Spre deosebire de mitul arhaic, Sfinxul îl înşeală, punându-i o întrebare-capcană. Deşi el este pus într-o situaţie limită, reuşeşte să dezlege enigma Sfinxului. Există asemănări între varianta arhaică a mitului şi varianta modernă ionesciană, deoarece stilul întrebărilor-capcană este asemănător. Întrebarea pusă de Sfinx practic este o ghicitoare:,,-Spune-mi, cine merge dimineaţa în patru picioare, ziua în două, iar seara în trei? Nici o vietate de pe pământ nu se schimbă ca dânsul. Când merge în patru picioare, are putere mai puţină şi se mişcă mai încet.”13
Oedip din mitul arhaic reuşeşte să dezlege enigma Sfinxului, pentru a salva Teba de monstrul care-i ucidea pe călători, fiind aşezat strategic, pentru a-i lua prin surprindere la intrarea în oraş. Răspunsul lui Oedip descrie fiinţa umană aflată în fiecare dintre cele trei vârste, în copilărie, la maturitate şi la senectute: ,,-Este omul. Când e mic, în dimineaţa vieţii, e slab şi se târăşte încet în patru labe. Ziua, adică atunci când e vârstnic, merge în două picioare, iar seara, adică la bătrâneţe, devine gârbov şi având nevoie de sprijin, ia un baston; atunci merge în trei picioare.”14
Spre deosebire de el, Primul Bărbat, Oedip în varianta ionesciană, este înşelat de Sfinx, deoarece este provocat să dea răspunsul bun chiar de la început, printr-un anumit mod de a formula întrebarea, astfel încât cel întrebat să fie nevoit să răspundă:
,,Sfinxul: Vei răspunde la întrebările mele. Este înţelept să-l păstrezi pe cel mai bun pentru la sfârşit? Primul Bărbat tace. Sfinxul: Răspunde repede. Trebuie să răspunzi imediat. Este înţelept să-l păstrezi pe cel mai bun pentru la sfârşit. Ce este? Primul Bărbat: Cuvântul.”15
Sfinxul îl învinge printr-o viclenie, pentru a nu-i da viza de staţionare, încât el este nevoit să plece, ajungând din nou între cele două lumi, la malul râului, unde îl întâlneşte pe Luntraş, care îl abandonează într-o lume stranie, pe care nu reuşeşte să o înţeleagă, descoperind cu uimire că îi lipseşte a treia valiză, aceea în care-şi pusese manuscrisul. A visa că-ţi uiţi sau îţi pierzi bagajele are o semnificaţie de neputinţă, de nesiguranţă, iar simbolul pierderii valizei cu manuscrisul protagonistului poate fi asociat sentimentului său de frustrare sau de eşec, văzut ca obstacol în calea evoluţiei sale spirituale: ,,Acest vis ne subliniază neglijenţele, conştiente sau inconştiente, faţă de viaţa noastră obiectivă sau faţă de cea subiectivă. Lipsa de autostăpânire duce la precipitare nervoasă, la panică; dispersia mentală duce la uitare. Uneori, această imagine traduce complexul de eşec, care ne pune în situaţii neplăcute, dacă nu chiar irezolvabile; sau un complex de frustrare; ambele complexe împiedică împlinirea individualităţii noastre.”16
Pericolul Sfinxului apare doar în piese precum Setea şi foamea şi Omul cu valizele, în care este reluată situaţia din mitul arhaic, cu deosebirea că în cele două piese ionesciene, deşi Sfinxul are chipul de om, sufletul lui este monstruos, specific regimului totalitar, fiind o persoană cu puterea de a decide destinul celorlalţi. Îndepărtarea lui Oedip de casă are semnificaţia de rătăcire şi de alienare în varianta arhaică a mitului. Exilul său, resimţit ca o fugă, fiind sugerat chiar de titlul dat de autor primului episod al piesei Setea şi foamea, este tragic, aşa cum este descris momentul scoaterii ramurii de măceş din inima lui Jean, simbolizând durerea despărţirii de casă şi de Marie-Madeleine. Iniţierea lui Oedip reuşeşte în final, în momentul în care, pe drumul spre Colonos, conştientizează faptul că şi-a depăşit spiritual destinul. Drama rătăcirii eroului prin lume înseamnă căutarea de sine şi reîntoarcerea spre casă, cu un sentiment de descurajare existenţială, specific lui Oedip/Jean, care ajunge înaintea Sfinxului/Fratelui Tarabas, la porţile Tebei/în refectoriul mânăstirii-cazarmei-închisorii.
Urmărind dialogul dintre Oedip/Jean/Primul Bărbat şi Sfinx/Fratele Tarabas, putem analiza diferenţele sau asemănările existente între relaţiile protagoniştilor ionescieni cu Sfinxul. Jean/Primul Bărbat se află într-o situaţie limită în momentul întâlnirii cu pericolul reprezentat de Sfinx; ambii sunt obosiţi de călătoria lor prin lume, însă vor să meargă mai departe. Amândoi sunt opriţi de Sfinx, care nu le dă voie să-şi continue călătoria, motivându-şi decizia prin eşecul lui Oedip/Jean/Primul Bărbat manifestat prin răspunsul incomplet sau greşit la test sau la întrebări. Printr-o testare asemănătoare cu a Primului Bărbat trece şi Jean/Oedip din Setea şi foamea în faţa Sfinxului/Fratelui Tarabas, când acesta îl întâmpină la Hanul Primitor, locul straniu pentru noii oaspeţi, punându-l să răspundă la anumite întrebări despre călătoriile sale. Înconjurat de cei patru Fraţi, împreună cu Fratele Tarabas şi Fratele Staroste, care comunicau între ei prin gesturi şi priviri, Jean încearcă să le răspundă, enumerând tot ce a văzut, însă relatarea sa este fragmentată şi incoerentă:
,,Al Treilea Frate: Ce-aţi văzut? Al Doilea Frate: Ce-aţi auzit? Cei trei Fraţi se aşază în cerc în jurul lui Jean. Al Patrulea Frate rămâne nemişcat lângă uşă. Tarabas şi Fratele Staroste rămân în picioare, Tarabas mai aproape de Jean. Din când în când, Tarabas aruncă o privire spre Fratele Staroste, într-un dialog mut, ca pentru a-i cere părerea. Jean: Ce-am văzut? Ce-am văzut? Oho, atâtea lucruri că abia mi-aduc aminte. Toate mi se-nvălmăşesc în cap. Adică staţi...staţi...Am văzut oameni, am văzut pajişti, am văzut case, am văzut oameni, am văzut oameni, am văzut pajişti...ah, da...pajişti, râuri, şine de cale ferată...pomi...”17
Fraţii sunt nemulţumiţi de răspunsurile lui Jean/Oedip, considerând informaţiile date de el lipsite de profunzime, de detalii, fapt comentat de Fratele Tarabas împreună cu al doilea şi al treilea Frate: ,,Fratele Tarabas: Fratele Staroste, dacă interpretez eu bine expresia lui, nu pare prea mulţumit de informaţiile pe care ni le-aţi dat. Ele nu fac decât să ne sporească şi nouă setea şi foamea. Al Doilea Frate: Ştiam tot ce ne-a spus. Al Treilea Frate, către Tarabas: Roagă-l pe călător să ne spună lucruri mai interesante. Fă-l să pătrundă mai adânc, acolo unde zac amintirile ascunse.”18
Drumul căutării de sine a personajului ionescian nu are final, deşi el speră într-o posibilă reîntoarcere într-un cămin utopic, stabil şi protector, alături de iubita sau de mama sa. Frustrarea protagonistului, un alter-ego al autorului, ajunge să se mute pe o dimensiune mitică inedită, având în vedere traseul căutării identităţii lui Oedip/Jean sau al lui Oedip/Primul Bărbat din planul oniric al pieselor sale.
Carmen DUVALMA
NOTE 1 C.G.Jung, În lumea arhetipurilor, Bucureşti, Editura Jurnalul Literar, 1994, pp.105-106. 2 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, volumul 2, Editura Artemis, 2008, p.261. 3 Eugčne Ionesco, Teatru V, Editura Univers, Bucureşti, 1998, p.240. 4 Ibidem, p.241. 5 Ibidem, p.282. 6 Idem, Între viaţă şi vis, ed.cit., p.64. 7 Idem, Teatru V, Editura Univers, 1998, p.160. 8 Ibidem, p.239. 9 Idem, Teatru V, Editura Univers, Bucureşti, 1998, pp. 235-236.[1]0 Ibidem, p.236. [1]1 Idem, Prezent trecut, trecut prezent, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, pp.19-20. [1]2 Ibidem, p.20. [1]3 N.A.Kun, Legendele şi miturile Greciei antice, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2002, p.507. [1]4 Loc.cit. [1]5 Eugčne Ionesco, Teatru V, Editura Univers, Bucureşti, 1998, p.171.
[1]5
Jean
Chevalier, Alain Gheerbrant, op.cit., volumul 3, p.377.[1]6 Eugčne
Ionesco, Teatru VIII, Editura Humanitas, [1]7 Ibidem, p.121.
Prof. Carmen DUVALMA
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
