Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

EXERCIŢII DE GÂNDIRE CREŞTINĂ

Recenzie -  CEZARINA ADAMESCU, Dumnezeu la prima vedere,

Editura Pax Aura Mundi, Galaţi 2003, 104 pagini.

Pr. lect. univ. dr. IOSIF BISOC, OFMConv.  

Doamna Cezarina Adamescu, discipol al marelui scriitor Nichita Stănescu, s-a prezentat publicului larg printr-o prodigioasă activitate literară şi care, în cei peste treizeci de ani de compoziţie, a ştiut să împartă din sensibilităţile sufletului o nouă mireasmă spirituală. Dintre lucrările autoarei amintim: Arhipelagul visării, poeme, Litera, Bucureşti 1987, Dioptrii pentru suflet, poeme spirituale, Porto-Franco, Galaţi 1996, Cuvinte de împărtăşire, reflecţii spirituale, Presa Bună, Iaşi 1999, Prizonier de iubire, itinerar spiritual, Presa Bună, Iaşi 2000, Anotimpuri franciscane, Pax Aura Mundi, Galaţi 2001, Un poem numit Francisc, Pax Aura Mundi, Galaţi 2002, Ca o pasăre Ibis sau Nichita, Azi, Pax Aura Mundi, Galaţi 2002, Meditaţii la poarta mileniului, repere morale, Presa Bună, Iaşi 2003 ş.a. Se poate observa că doamna Cezarina Adamescu s-a lăsat sedusă de tot ceea ce înseamnă sensibilitate şi fineţe sufletească şi că filonul spiritual al fiinţei uman se regăseşte cu prisosinţă în scrierile sale.

Lucrarea de faţă, intitulată Dumnezeu la prima vedere, apărută la Editura Pax Aura Mundi din Galaţi, în anul 2003, cu care, de fapt, autoarea are o rodnică şi fructuoasă colaborare, se înscrie pe linia precedentelor opere literare. După cum însuşi autoarea scrie în chiar titlul cărţii, este vorba despre "exerciţii de gândire creştină", de momente de reflecţie şi aprofundare a statutului creştinului ce doreşte să se apropie de Dumnezeu, chiar "de la prima vedere". Moto-ul pe care îl foloseşte, luat din Confesiunile sfântul Augustin, "Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine, cu harul său şi că nu se mai întoarce", denotă  starea sufletească în care a fost scrisă lucrarea: angoasa şi neliniştea pierderii lui Dumnezeu, dacă nu ştim să "răpim" harul în momentul în care Dumnezeu vine la noi.

În chiar debutul cărţii, doamna Cezarina Adamescu face o pledoarie pentru viaţă şi declară, prin gura unei fetiţe de 12 ani, bolnavă de SIDA, că: "Nu e de vină Dumnezeu" (p. 5) şi că "O perfectă şi convingătoare lecţie de teologie a mântuirii sau soteriologiei, pe care, intuitiv, o copilă bolnavă ne-o oferă, (e) mai convingător decât orice tratat de cristologie şi decât predicile cele mai minuţios alcătuite. Dezvăluindu-ne arta de a muri frumos şi decent, fetiţa ne învaţă, de fapt, arta de a trăi creştineşte, de a ne însuşi crucea, a o accepta transformând-o în prilej de mântuire" (Ibid.). De asemenea, sub aceeaşi egidă a speranţei, se găseşte şi învăţătura Magistrului, care în persoana sfântului părinte Papa Ioan Paul al II-lea, propune celebrul "Decalog" în anul 1979, cu scopul de a se împotrivi "cultului morţii", propus de "lumea liberă", de "îngerii morţii" din spitale şi laboratoare de cercetare, unde moarte şi nerespectul pentru persoana umană în pragul naşterii sau la trecerii la Tatăl ceresc, sunt la ele acasă.

Periplu spre sensibilitatea omului, către o nouă şi profundă descoperire a însuşi faptului existenţial şi veşnic al său, este evidenţiat de autoare când spune că "(...) neputinţa omului de a se împotrivi clipei care aleargă implacabil şi care nu trebuie pierdută pentru că această viaţă este unica şansă ce ni s-a dat de a ne clădi propria veşnicie" (p. 13). Omul, care este în căutarea lui Dumnezeu, îl poate întâlni "la prima vedere" sau poate să-l caute mult timp, depinde de voinţa şi priceperea sa. "Se ştie că datorită păcatului originar, omul a pierdut Împărăţia, dreptul de a locui în Grădina numită Eden şi de a se bucura de strălucirea Feţei Divine, de a se bucura de prietenia lui Dumnezeu şi de încrederea lui nelimitată. Creat pentru Dumnezeu, omul aspiră către Infinit, către Absolut, către Înalt, cu acel dor care uneori devine atât de puternic şi neliniştitor încât omul, aşa cum spunea sfântul Augustin, nu-şi mai găseşte odihna până când ne se odihneşte în Domnul. În iubirea sa pentru supremul şi Primul Principiu, făptura omenească este implicată cu întreaga sa fiinţă: spirit şi cuget şi trup, iar prin Duhul Sfânt, acea înclinaţie naturală a omului spre cunoaşterea şi venerarea lui Dumnezeu, adică spiritul de religiozitate, devine activă şi neobositoare" (p. 14).

Doamna Cezarina Adamescu, de asemenea, ne prezintă, într-o formă actualizată, pericopa ioanică: "Dacă rămâneţi în cuvântul meu, sunteţi cu adevărat discipolii mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera" (In 8,31-32). În rândurile celui de al treilea capitol, intitulat Adevărul care ne face liberi, Domnia sa aduce spre cunoaşterea noastră paralelismul dintre cuvântul lui Dumnezeu, exprimat de evanghelii, şi lucrarea plină de însemnătate creştină Imitatio Christi. Împletirea celor două scrieri, într-o armonie fermecătoare, sugerează cititorului o nou orizont de înţelegere şi percepţie a mesajului creştin, în sensul că, eliberarea sufletului şi a trupului de toate pornirile contrare lui Dumnezeu se poate face prin luarea jugului greu al crucii şi al iubirii de aproapele. "Liber de păcat şi înrobit de Dumnezeu - se poate traduce şi aşa: înfăptuind acea convertire a inimii care atinge toate zonele noastre emotive, curăţindu-ne de orice prihană în gând, cuvânt şi faptă trupească, în orice intenţie, devenim templu sfânt în care îl putem găzdui, aşa cum se cuvine pe Domnul nostru Isus Cristos, care nu va întârzia să vină să ne locuiască, să-şi afle sălaş în noi. Robindu-ne Dumnezeu cu iubirea lui mărinimoasă şi unică, împărţită egal fiilor săi, ne eliberează de iubirea dezordonată pentru cei din jur, care nu aduce decât dezlănţuirea simţurilor, gelozie, trădare, un infern de sentimente ignobile de care adesea ni se face ruşine" (p. 17).

În viaţa creştinului o loc deosebit îl ocupă intenţia care este sinonimă verbului a voi şi a similarelor, a vrea, a avea de gând (p. 21). În acest context, omul se concertează asupra modului său de a forma viaţa sa după intenţia de a-l urma pe Dumnezeu, iar acest lucru este posibil chiar şi atunci în facem bine cu neintenţia de a-l face (p. 20-22). În acest caz, ne punem imediat o întrebare: cât de mare este pustiul din tine sau pustiul din afară? (p. 23) şi răspunsul vine imediat deoarece trăirea creştină este dovada libertăţii de a alege (p. 25).

Starea de rai şi starea de iad sunt două particularităţi pe care autoarea doreşte să le sublinieze: "Fatalmente, îndepărtarea de la mesajul divin atrage după sine excluderea de la Fericire, adică de la Moştenirea Împărăţiei cereşti care ne-a fost promisă. E adevărat că omul jintuieşte toată viaţa la starea de rai, care este starea de nevinovăţie originară de la care omul a decăzut prin păcat, care a avut ca efect imediat înstrăinarea de Dumnezeu, de creaturile sale şi de natura însăşi dată nouă în stăpânire de Creatorul a toate" (p. 28). Darul pe care Providenţa îl face omului este mult mai mare, însă, omul este chemat să-l primească cu inimă deschisă şi să-l îmbogăţească cu fapte bune.

Dreapta socotinţă între a da şi a cere, după cum subliniază doamna Cezarina Adamescu, este aceea de a şti să ne reîntoarcem la izvoarele creştine, la locurile în care el s-a format şi care s-a manifestat prin mărturia milenară şi prin sângele vărsat pentru adevăr şi dreptate (p. 31). Orice tentativă de a lăsa Biserica în seama celor care au o anumită vârstă sau a celor ce nu mai au nimic altceva de făcut, nu face decât să ne îndepărteze de Dumnezeu şi să ne aplece spre interesele noastre egoiste. "A-l ignora pe Dumnezeu, a-l banaliza, a-l lua în derâdere şi a-ţi înălţa alţi idoli, pe edificii şubrede sau pe ruine fumegânde înseamnă a te osândi cu bună ştiinţă" (p. 32).

Un alt punct de mare actualitate pe care doamna Cezarina Adamescu ni-l prezintă ca bazilar în această lucrare este cel legat de suferinţa care smereşte şi înalţă - suferinţa care tămăduieşte. Autoare ne aminteşte că "Isus Cristos, modelul desăvârşit al suferinţei, ne arată întotdeauna senioria, nobleţea lăuntrică a sa, nobleţe şi generozitate de origine divină care comportă discreţie, iertarea duşmanilor, uitarea ofenselor, sila de răzbunare, lepădarea de ură şi susceptibilitate, calităţi pe care le-a insuflat apostolilor, ucenicilor şi urmaşilor săi pe care i-a înnobilat cu numele de creştini" (p. 36).

A fi creştin nu înseamnă a fi un om de condiţie medie, ci trebuie ca zilnic să ne luptăm cu suferinţele şi să le acceptăm, nu de dragul masochismului,de dragul suferinţei, ci în numele şi alături de Isus Cristos. "Între suferinţa lui Isus Cristos însă, şi suferinţa noastră este o deosebire fundamentală: noi suferim din pricina erorilor noastre, a păcatelor şi fărădelegilor săvârşite de cele mai multe ori, sau din alte cauze ascunse, pe când Isus Cristos a suferit şi murit, exclusiv din vina noastră, a oamenilor, luând asupra sa toate suferinţele omului" (Ibid.).

Într-o contopire uimitoare între sublim şi pasional, autoarea se dedică aprofundării sensului vieţii omului şi, în mod deosebit, sfârşitului său. "Pentru un bun creştin, sfârşitul nu trebuie să fie o spaimă" (p. 41) ne spune doamna Cezarina Adamescu, pentru că "Sfârşitul, aşadar, poate însemna o promisiune, o mângâiere pentru adevăratul creştin" (Ibid.). Totuşi, există un spectacol al cruzimii omeneşti care întunecă şi umbreşte planul de iubire al lui Dumnezeu: autoarea aminteşte că "Spectacolul morţii, cu cât este mai periculos, cu atât este mai fascinant", pentru cei ce nu cred un Dumnezeu, în iubire, în dreptate şi în adevăr (p. 45).

Contradicţiile trăirii vieţii creştine, lupta creştinului între Doamne fereşte şi Doamne ajută, de multe ori nu mai ţine cont de chiar însăşi semnificaţia intrinsecă a valorilor religioase, sau chiar în anumite situaţii le dă o întorsură dăunătoare vieţii lor. Disputa din ziua de astăzi dintre sacru şi profan, de multe ori, se încheie prin căderea în superstiţii şi idolatrie (p. 49-54). Cu toate acestea, gesturile şi semnificaţiile vieţii de rugăciune, de umilinţă în faţa lui Dumnezeu sunt acelea care ne apropie de el. "Cu totul altceva este când omul, în semn de adoraţie, se aşează în genunchi şi imploră pronia divină pentru un favor special sau pentru iertarea păcatelor. Este un gest de evlavie şi de recunoaştere a condiţiei de muritor în faţa Atotputerniciei divine" (p. 55).

Coerenţa vieţii creştine se mai poate observa şi prin modul în care creştinul ştie să trăiască intimitatea sa cu Dumnezeu, prin modul în care lasă preocupările exterioare şi se cufundă în trăirea interioară, se cufundă în Dumnezeu. Păstrarea şi actualizarea Decalogului, a legilor dătătoare de viaţă veşnică al lui Dumnezeu, ne invită pe fiecare dintre noi să aprofundăm, să medităm şi să ne concentrăm atenţia, voinţa şi trăirea către viaţa interioară (p. 64).

Capitolul intitulat "Alter Christus" dedicat personalităţii sfântului părinte Francisc, unde, asemănarea izbitoare între Isus Cristos, cel răstignit pe altarul crucii şi sfântul Francisc, primul om stigmatizat din istorie, cuprinde întreaga istorie a mântuirii omului. "Isus şi Francisc: Creatorul şi creatura - nicicând nu s-a realizat un mai bun tandem, iar dovada supremă a acestei comuniuni lucrative sunt stigmatele dăruite de Isus pentru prima oară unui muritor, unui fiu al omului, unui fiu predilect care s-a străduit în chip fericit să-l imite pe Cristos Răstignitul" (p. 67).

Autoarea ne conduce, de asemenea, din sfera lucrurilor văzute la cele nevăzute şi prin intermediul unei fete oarbe ne descoperă fiecăruia dintre noi că nu se poate vedea faţa lui Dumnezeu decât în momentul în care înţelegem că acolo unde suferinţa este prezentă, este prezentă şi mângâierea lui Dumnezeu. "Îţi mulţumim, fată frumoasă, că ne-ai adus aminte faptul uitat, că fiecare avem o cruce de purtat, mai grea, mai uşoară, nu neapărat pe măsura staturii noastre, dar care nu trebuie să ne îngenunche, oricât de grea ar părea. Tu ţi-ai înţeles menirea pe acest pământ şi prin puterea crucii, fără murmur, fără împotrivire, ranchiună sau jind faţă de ceilalţi semeni, ai dat dovadă de o înţelepciune, de o clarviziune cum numai sfinţii au avut-o, aşa cum numai Isus şi-a asumat imensa responsabilitate de a purta pe proprii umeri fărădelegile lumii" (p. 71). Capitolul "Dioptrii pentru suflet" poate fi considerat cel mai reprezentativ pentru această lucrare, deoarece ne poartă paşii minţii într-o lume de basm adevărat, unde putem vedea iubirea adevărată a lui Dumnezeu şi unde "Câteva lentile magice, dioptrii pentru suflet, fără de care, oricât am căsca ochii, tot am orbecăi, am mişuna precum cârtiţele prin albul luminii, printre întâmplările zilei, prin cenuşiul indiferenţei, prin funinginea egoismului şi a răutăţii vădite, înghiţind pe nemestecate, în dumicaţi uriaşi, pâinea neputinţei" (p. 73).

O sensibilitate deosebită o aduce cititorului autoarea în momentul în care, plină de nostalgia trecutului, reaminteşte momentele frumoase ale oraşului Galaţi şi în care metamorfoza timpului actual nu mai dă spaţiu lumii şi sensibilităţii sufleteşti. Şi totuşi, ajunge o vizită la Căminul de bătrâni şi se descoperă o vedere al lui Dumnezeu, sau, mai bine spus, "Dumnezeu la prima vedere". Doamna Cezarina Adamescu spune că "Am scris aceste rânduri, ca un strigăt patetic, pentru a-i ruga, am scris aceste rânduri în genunchi pentru a-i implora pe oameni să-şi ţină ochii deschişi, chiar şi atunci când doresc cu tot dinadinsul să-i închidă, într-o plăcută revenire, trecând nepăsători mai departe, călcând cu dezinvoltură peste icoana Mântuitorului răstignit din prea multă iubire de oameni..." (p. 85).

Exemplul pe care ni-l poate oferi cei ce nu au ca dar omenesc decât un handicap este imens. Ceea ce oferă Tudorel, tânărul orfan de oameni, dar adoptat de Dumnezeu este ceva înduioşător, dar în aceleaşi timp şi o piatră de poticnire pentru cei ce sunt plini de ei. Cu inima deschisă, cu zâmbetul copilăresc şi cu repetiţia obsesivă "Nu vreau să fac păcate", acest om ne învaţă să ne deschidem sufletul către Dumnezeu. "Un handicapat. Un nenorocit - zic oamenii. Un fericit, un beneficiar al harurilor alese, un binecuvântat al tatălui ceresc, am zice noi, pentru că boala fizică nu i-a afectat, nu i-a scrijelit sufletul, i la lăsat rotund ca un măr pârguit gata să se ofere drept hrană drumeţului hemesit" (p. 87).

O privire spre un muribund ne poate da dimensiunea adevăratei feţe a vieţii şi poate deosebit între orbirea fizică şi orbirea duhovnicească: omul îşi caută fericirea oriunde, dar o poate găsi doar în Dumnezeu.

"Aşadar, singurul care poate oferi «dioptrii pentru suflet», acele lentile magice care să ne dea posibilitatea să vedem ceea ce e de văzut - este Isus Cristos, Lumina Luminii, din care noi trebuie să ne înfruptăm ca din izvorul luminii, cel dătător de viaţă veşnică" (p. 99).

Lucrarea se încheie cu Rugă pentru o bolnavă incurabilă, care poate fi identificată cu fiecare persoană, cu fiecare dintre noi, cei care din mila Domnului umbră facem pământului şi care alături de Domnul Isus Cristos ştim sau de multe ori nu reuşim să trecem prin Vinerea Pătimirii. Totuşi, fiind alături de noi Preasfânta Fecioară Maria găsim un imbold, un drum şi un refugiu pentru viaţa noastră. "Pace ţie Măicuţă! Priveghează-ţi pruncul în continuare. Roagă-te pentru el. roagă-te pentru toţi pruncii. Roagă-te pentru toţi adormiţii, pentru cei trecuţi în lumina cea fără de sfârşit, pentru cei care aşteaptă încă, nădăjduind eliberarea" (p. 101).

Lucrarea doamnei Cezarina Adamescu Dumnezeu la prima vedere poate fi aşezată alături de marile lucrări ale sensibilităţii sufleteşti a omului în căutarea lui Dumnezeu şi al căutării de aproapele. Toate personajele găsite în acest volum sunt concrete, vii şi pline de învăţături. Nu putem să neglijăm faptul că, poate, de prea multe ori l-am lăsat pe Dumnezeu să treacă pe lângă noi, în persoane celor ce suferă, celor bolnavi şi neputincioşi. Avem posibilitatea ca citind aceste rânduri să redevenim creştini şi oameni ai lui Dumnezeu.

Pr. lect. univ. dr. IOSIF BISOC, OFMConv.  

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com