|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Peter Sragher
Muzeul Municipiului Bucureşti – Palatul Şuţu Liliana-Nicoleta Hanganu - muzeograf
Lemn viu, lemn rupt, lemn mort în prater şi lobau - austria (2002-2007), autor : Peter Sragher
Într-o amiază fierbinte, între cei doi “kilometri zero” ai Bucureştiului, am descoperit liniştea... Veneam dinspre lumina prea intensă a soarelui trecut uşor de zenit. Am traversat holul înalt şi molcom luminat al palatului. Am ajuns în uşa Sălii de ceremonii. Afişul mă trage înăuntru... Lemnul... Panouri cu fotografii. Alb-negru pe un fond gri discret. Umbre, învăluiri, fragmente de viaţă... Ştiu că peretele dinspre est al sălii – pe care nu îl văd de la uşă, este îmbrăcat în lemn fin prelucrat (mai multe corpuri de bibliotecă). Interesant dialog... Ei, fotografiile!... Fără cuvinte, “şoptesc” despre verde, despre aromele lemnului viu sau despre lemnul căzut... Sunetele pădurii prelungite în mijlocul unui oraş, ridicat pe locurile unde odinioară erau Codrii Vlăsiei. Imaginile acestea, ne povestesc despre micile bucurii răvăşite de cotidianul urban. Despre senzualitatea tăcerii şi discreţia trecerii... Despre armonia între viu şi ceea ce a fost odată viu. Fotografiile-ferestre ne aduc aminte despre visuri păstrate în memoria străbunilor şi în genele noastre. Despre clipa în care “...am ieşit în cîmp rîzînd”. Şi atunci am înţeles că nu este greu să regăsim calea spre natura-mamă. Că avem nevoie de adevăr şi speranţă, de acest acordaj la ritmurile naturale, de acest refugiu, pe care îl întîlnim oriunde, chiar şi într-o sală de ceremonii... i, mi-am spus că sînt norocoasă... De aceea am notat cîteva impresii, ca o invitaţie tîrzie la expoziţia de fotografii Lemn viu, lemn rupt, lemn mort în Prater şi Lobau, autor: Peter Sragher, cel care vă însoţeşte mai departe, într-o călătorie frumoasă...
Fotografiile sunt făcute cu aparat nikon fm2 pe filme Ilford, Kodak şi Fuji cu sensibilitate ISO 100, 400 şi 1600; fotografii digitale realizate cu aparat nikon coolpix 8700. Reproducere foto: „atelierul foto maican” – pentru fotografiile realizate de pe film şi „foto miva” – pentru fotografiile realizate de pe memory card. Nici una dintre fotografii nu a fost prelucrată pentru a se obţine efecte speciale.
Expoziţia a fost deschisă la Muzeul Municipiului Bucureşti – Palatul Şuţu (Bd. I. C. Brătianu 2), până la 21 iunie 2007. Fotografii şi texte, primite prin amabilitatea autorului. Expoziţia de fotografie ( anterioară şi care a avut loc la Viena(n.a.) este născută din întâmplare, spune autorul. Locul în care am realizat primele fotografii era, de fapt, un drum pentru biciclete prin pădure, unde mulţi vienezi veneau să se plimbe, dar şi să-şi plimbe câinii în linişte sau să facă jogging. treceam pe acolo cu bicicleta uneori, pentru mine fiind un drum de trecere, ca să-mi duc la developat diapozitivele! locul se numeşte parcul prater din viena (se întinde pe 600 de hectare şi ajunge până la malurile Dunării – fostul domeniu de vânătoare al habsburgilor). fotografiile au fost făcute nu oriunde, ci într-o parte mai sălbatică a praterului, şi anume în zona „lusthaus” (fostă casă de vânătoare imperială, actualmente restaurant). din loc de trecere a devenit pentru mine, deodată, LOCUL, iar în acel moment am scos aparatul de fotografiat şi am început să fotografiez arbori.
Expoziţia nu se ocupă de lemnul prelucrat şi spiritualizat de om.
Lemnul este privit în mijlocul naturii, subsumând copacul viu, viguros, apoi copacul rupt de vicisitudinile vremii şi de vârstă, de boală şi cuprinde apoi şi copacul mort, ros de carii şi frânt de umezeală.
p.s. bernhard widder – scriitor, arhitect, istoric al arhitecturii şi fotograf – îşi exprimase în anii nouăzeci ai secolului trecut intenţia de a face expoziţie de fotografie în care două elemente naturale să fie subiectele întreprinderii sale: piatra şi lemnul. poate că şi acest lucru mi-a atras atenţia asupra acestui material esenţial, dar şi a acestei fiinţe care ne înconjoară, copacul. care trăieşte, se îmbolnăveşte şi moare. oricum, am să-i mulţumesc lui bernhard pentru iniţierea mea în fotografie şi, mai ales, pentru că m-a învăţat să descopăr detaliul. De asemenea, îi mulţumesc tatălui său, care nu mai este printre noi, dr. erich widder, cel care mi-a dăruit prima camera fotografică mecanică şi m-a încurajat mereu în entuziasmul meu pentru fotografie. de asemenea, am avut de învăţat de la michi lainer, arhitect din austria, care acum nu mai este printre noi.
Peter Sragher…despre lemn, în cuvinte
omul are multe chipuri. lemnul are multe chipuri. lemnul nu foloseşte nici o strategie. lemnul nu se prezintă, nu-şi pune măşti falsificatoare ale sinelui în funcţie de diferitele situaţii. lemnul nu este demagogic, nu râde, nu plânge. lemnul nu doreşte să se înfăţişeze nimănui. lemnul, pur şi simplu, este.
lemnul îngăduie ploii să-l acopere de strălucire. de curgere. de viaţă. lemnul îngăduie zăpezii să-i răcească ramurile, să-i îngheţe trupul, să-i îndulcească forma, atunci când lumina uită de culoare.
timpul şi spaţiul lucrează asupra lemnului. îi găsesc mai întâi o formă. apoi, o schimba, cu răbdare, o fac să crească, o transformă.
lemnul devine natură. ... numai privirii îi mai este îngăduit să se aşeze pentru o clipă pe trupul inert al lemnului. ca să-şi aducă aminte de frumuseţea pierdută sau ca să admire noua dimensiune a ţesăturii fibrei lui. lovit, căzut, dezgolit şi mâncat de vreme, fărâmiţat, lemnul obosit stă în frumuseţe aşteptând o privire, gustându-şi ultima bucurie.
platanul însă se leapădă de coaja lui cu dezinvoltură, ca şi când nu s-ar fi petrecut nimic. platanul se dezbracă de coaja lui şi se preface cu totul în lumină, până când coaja îi îmbracă din nou prea luminosul corp. platanul, singurul arbore care, odată vitregit de coajă, nu moare.
lemnul se măreşte, se împlineşte, se apropie de cer. lemnul triumfează. iubit de lumină, ar putea deveni oricând glasul omului. lemnul se rupe, se prăbuşeşte la pământ, putrezeşte şi, la sfârşit, se preface în praf. aici se întâlneşte cu rămăşiţele omului. rămăşiţele lemnului sunt înghiţite de pământul care i-a născut pe amândoi. pământul nu ştie ce înghite. nu mai rămâne nimic. ca şi cum lemnul, ca şi cum omul n-ar fi existat niciodată. ... omul vede un crâmpei impresionant din natură, care-l face fericit. întâlneşte o iubire aparte, dincolo de cuvinte, care îşi găseşte expresia doar prin sentimente.
omul este cuprins de natură. unii o numesc frumuseţe. peste ani, omul îşi aduce aminte de momentul de fericire trăit, care s-a sădit durabil în fiinţa sa. poate că nu mai ştie locul, poate că imaginea este acum neclară, dar i s-a întipărit în minte pentru totdeauna.
mirosul îi readuce omului de fiecare dată natura în suflet, mirosul care se aseamănă cu acea clipă. mirosul care este acea clipă. clipa frumosului, îmbogăţindu-l iarăşi şi iarăşi de bucurie. poate că nici nu mai este atât de puternic acel moment al frumosului, când omul a avut senzaţia că poate trece de el însuşi şi a văzut frumosul în sine, bătându-şi joc de filosofi, care neagă de atâta vreme această putinţă a sa.
omul nu poate vedea frumosul în sine.
pentru o clipă, lemnul l-a dus pe om până în acel loc refuzat de raţiune. unde esenţa se dezveleşte de tot.
şi devine vizibilă.
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia. Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei. |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)
|
Peter
Sragher s-a născut în 1960 la bucureşti. 1984 - licenţiat al facultăţii
de limbi şi literaturi străine- secţia germană-engleză, universitatea
bucureşti; din 1995 - scriitor, jurnalist şi traducător
liber-profesionist. creaţie originală: de ce m-ai făcut sărutul
urii, du style, bucureşti, 1995 - poezie; vitrina, performance
teatral în şase limbi în regia teodorei herghelegiu (în colab. cu
Saviana Stănescu), 1999; să facem un copil, editura paralela 45,
Piteşti, Bucureşti, cluj, 2003 – poezie ; de ce m-ai făcut doamne /
por que me hiciste dios, editions amb, Bucureşti, 2005. traduceri,
printre altele: animale de vis, suplu hăituite. 7 poeţi austrieci /
traumvieh, geschmeidig gehetzt. 7 österreichische dichter (ediţie
bilingvă), kriterion, 1995 -poezie;bernhard widder. vorbire de la
distanţă /sprache aus entfernung (ediţie bilingvă), du style, 1995 -
poezie; ernst david reisen ohne zu reisen /călătorind fără a călători
(ediţie bilingvă ), Kriterion, 1996 - poezie; gerhard kofler il
momento del canto / der augenblick des gesangs / clipa cântecului
(ediţie cvatrilingvă), du style, 1997 - poezie; bruno weinhals
journal des eigensinns / jurnalul îndaratniciei ( ediţie
bilingvă), Kriterion, 1998 - poezie; Christian Loidl niemandsspiegel
/oglinda nimănui, (ediţie bilingvă) Kriterion, 1999 - poezie.
eseuri publicate în ţară şi străinătate (Austria, Germania, Bulgaria).
poezii apărute în Austria, Columbia, Egipt,i Spania şi Mexic. A
participat la festivaluri de poezie în Austria, Columbia, Argentina,
Cauba, Mxic şi Eipt. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România”.
Mmbru al «Grazer Autorenversammlung» Din Austria. În Austria a obţinut
mai multe burse.
Arbori
centenari, mai ales stejari. arbori vii, puternici, arbori rupţi,
prăbuşiţi, arbori mâncaţi de carii şi de vreme, arbori aproape făcuţi
praf. Prima sesiunea fotografică, spontană, a avut loc în septembrie
2002. în septembrie 2003, am obţinut o bursă de studiu de la
„kulturkontakt – austria”, pentru a continua ceea ce devenise, între
timp, un proiect despre lemn în acest imens parc de la marginile
vienei. mi-am extins interesul şi asupra lobau, o pădure care începe pe
celălalt mal al dunării de dunării şi al praterului, cu locuri sălbatice
şi emoţionante, aproape la fel de spectaculoasă ca acea parte
sus-amintită a praterului, mai puţin cunoscută. soarele a fost, în acel
sfârşit de vară, de partea fotografului, ceea ce se reflectă în
expoziţie, deoarece contrastul între lumină şi umbră este uneori atât de
pregnant, încât esenţa lemnului poate fi uşor confundată cu piatra.
jocul între umbră şi lumină este atât de puternic, încât unul dintre
privitorii fotografiilor a confundat, la o primă privire, lemnul cu o
curgere de apă. Proiectul a continuat în ianuarie 2007, când am
experimentat cu aparatul digital. care nu mi-a adus atâtea satisfacţii
precum aparatul fotografic cu film. 
