Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

FASCINANTA  LUME  A  POVESTIRILOR IOANEI STUPARU

Ioana Stuparu, Grădina care s-a suit la cer,

Editura Florile Dalbe, Bucureşti, 2007

SCRIITORII DESPRE SCRIITORI

Cezarina Adamescu (foto)

           În suita de povestiri intitulate, atât de inspirat, „Grădina care s-a suit la cer”,  autoarea aduce în prim plan valorile morale creştine, uitate sau ignorate astăzi: cinstea, respectul, ruşinea, pudoarea, dintr-o vreme când acestea erau socotite virtuţi de căpătâi ale omului şi nu se concepea încălcarea lor, fără a aduce grave prejudicii personalităţii umane, şi fără a cere o compensaţie pe măsură.  Flăcăi şi fete mari sunt puşi faţă-n faţă să-şi probeze demnitatea şi, cu toate că dintru început, câţiva băieţi pun la cale răpirea unei fete de la horă, ajunşi la o rudă, în alt sat, îşi dau seama cu toţii de grozăvia faptei lor. (La furat de fete).

            Unchiul protagonistului, Fane, ca un veritabil judecător, analizează la rece fapta flăcăilor şi pune deîndată lucrurile la punct.

            Dovadă că sufletul tinerilor era încă nepervertit, este că nici unul nu ştie cum să procedeze şi ce să facă mai departe în atare caz. Şi situaţia creată îi depăşeşte. Ei acţionează în virtutea inerţiei şi a unei ambiţii puerile, pentru a demonstra că nu sunt cu totul proşti.

            Faptul că fata, plângând apelează la demnitatea şi cinstea unchiului, implorându-l să o scape de ruşinea aceasta şi să o elibereze din mâinile răpitorilor de ocazie, rugându-l în genunchi,  să nu permită ca flăcăii s-o necinstească, reliefează  buna creştere creştinească, învăţătura de acasă şi are darul de a răsturna situaţia. Tinerii, din răpitori, devin pârâţi şi sunt nevoiţi să suporte oprobiul satului.  Aceste lucruri dovedesc că valorile morale sunt la mare cinste în acele locuri şi ele sunt puse pe primul plan în întemeierea vieţii.

            Băiatul care pune la cale totul, luându-şi două ajutoare, pentru a-şi îndeplini planul, nu este nici el prea convins de propria acţiune şi, cu o îndrăzneală care nu-l caracterizează, ia o hotărâre supremă: o dată ajuns la unchiul Fane, declară că vrea să se însoare cu fata, ceea ce ar fi şi făcut, dacă unchiul accepta compromisul. Intenţia lui nu este tocmai rea, ci vrea să-i servească o lecţie fetei care a râs de el şi i-a spus că  băiatul nu-i de nasul ei.

            Însă dovada supremă de dispreţ şi dezaprobare faţă de astfel de acte, venită din partea unchiului, este că acesta le spune tinerilor:

            „Nimicurilor!”

            Şi autoarea utilizează aici procedeul numit faptă compensatorie, conform regulii de aur a creştinismului: „nu face altora ceea ce nu ai dori să ţi se facă ţie”, pentru că, aşa cum spune românul, există „măsură pentru măsură”.

            Autoarea remarcă starea psihică a personajelor. Toma, „buimac de la un timp încoace”, „nu făcea nimic cu rost”,  îi răspundea maică-si  „în doi peri”, era „cu gândul în altă parte”, părea deocheat, după expresia maică-si, era fără chef de vorbă. Nae, când aude de planul lui Toma e speriat. Când se aruncă în căruţă lângă fată, Toma are „glas răguşit, gâtuit de emoţie”, semn cert că nu mai încercase asemenea acţiuni în viaţa lui.

            Gâlceava băieţilor din căruţă îl face pe Nae să exclame:

            „Mai bine daţi-i drumu’ fetei, să se ducă acasă şi să terminaţi cu gâlceava!”

            La rândul său, unchiul, este pus într-o situaţie inedită pentru că în neamul lor, nimeni nu le mai făcuse o asemenea „ruşine”. Auzind de isprava flăcăilor simte că „parcă l-a trăsnit ceva în moalele capului”.

            Din toţi, singură Anicuţa e parcă mai stăpână pe situaţie.  După revenirea din prima spaimă, ea gândeşte lucid  şi cât se poate de practic. Vrea să bage vrajbă între băieţi pentru ca aceştia să se certe. O dată ajunşi la unchiul prinde curaj şi îi povesteşte pe larg cele întâmplate.

            Indignarea unchiului atinge punctul culminant şi-i spune lui Toma:

            -Ptiu, râsu’ lumii, ce eşti!  a zis ridicând pumnul şi rămânând cu el în aer, de parcă încremenise.”

            Dojana unchiului, pe un ton care „te făcea să intri în pământ”, are efectul unui duş rece pentru flăcăi. Ei nu ştiu cum să îndrepte greşeala şi să dreagă mohorul.

            În cele din urmă, „cei trei flăcăi mai aveau un pic şi se făceau una cu pământul” -  se face auzit glasul autoarei povestirii.

            Fapte şi vorbe, vorbe şi fapte. Întâmplări care, toate la un loc alcătuiesc, ceea ce se  numeşte viaţă. Cele mai multe au un final fericit.

            Nu toate, însă.  În povestirea „Blestemata zestre”,  finalul e cât se poate de dramatic, dar, cunoscând psihologia ţăranului, nu se poate spune că nu te-ai fi aşteptat la aşa ceva. Uneori, povara vinei, a neputinţei, a neînţelegerii celor din jur, sunt atât de copleşitoare încât nu mai vezi nici o ieşire. În ajun de nuntă, Lisăndrina, o tânără mamă a unui copilaş de cinci luni, sătulă de gâlceava soacrei care voia ca zestre o maşină de cusut nouă ca să se laude în sat cu ce i-a adus noră-sa, sătulă de dojenile tatălui că nu ascultase şi se dusese după  Triţă, într-un moment de cumpănă, hotărăşte să-şi ia viaţa. Recurge la  acest act disperat, atunci când îşi dă seama că viaţa ei valorează cât o blestemată de maşină de cusut, râvnită de soacră-sa, făgăduită de părinţii ei, care, ca să spele ruşinea familiei sunt gata să suporte orice cheltuieli. Şi cum „făgăduiala de zestre e act curat” – tânăra femeie, dându-şi seama de imposibilitatea tatălui de a-şi ţine făgăduiala, nu poate înfrunta ruşinea satului şi, după ce alăptează pruncul şi îl aşează cu grijă între perne, recurge la acel act fatal, cu ochii ţintă la copil. Şi asta pentru că, după multe frământări sufleteşti, nu reuşeşte să-şi dea răspuns la întrebarea. „Unde să mai găsesc înţelegere?”

            Înfrăţirea omului cu animalul, tovarăşul său de povară şi muncă, fapt atât de frecvent în viaţă, este subliniată în povestirea  „Murachezu”,  povestire absolut emoţionantă şi admirabilă despre această legătură trainică, de o viaţă, dintre Iacov şi calul său cu acest nume. Parcă păşeşti aici, direct în povestirile lui Marin Preda din „Întâlnirea din pământuri”. Om şi animal înfrăţiţi, credincioşi unul celuilalt, astfel încât, atunci când Murachezu cade-n bătătură, în faţa cuniei, cu un picior umflat, Iacov ia o hotărâre eroică: să-l opereze singur pentru a-l salva, tentativă de altminteri, eşuată.  Calul  moare iar Iacov îl îngroapă în grădină şi-i pune o cruce de lemn la cap, ca şi unui om. Apoi, povara durerii şi a neputinţei, a supărării îl răpun şi pe stăpânul animalului, la scurt timp.

            Folosind limbajul specific arealului oltenesc Ioana Stuparu dă farmec scriiturii şi o notă de autenticitate acestor „bucăţi”, rupte din viaţă, cu toate că nu foloseşte multe mijloace de expresie, ci doar un dialog viu, alert,  susţinut care   reliefează cu măiestrie, starea sufletească a personajelor. De asemenea, umorul sănătos  ca şi firea mucalită a unor figuri emblematice ale povestirilor, dau la iveală o prozatoare de marcă, viguroasă, spumoasă şi foarte plăcută.

            La Ioana Stuparu, toate sunt făcute de Dumnezeu „cu rost”. Rostul Doicăi Oana era „să descânte de  scrântitură”.  Fiindcă fusese născută din gemeni şi ajunsese o „izânită”, căpătase acest har şi-l practica în sat cu cel mai mare succes.

            Iar când îi vine rândul să bolească şi simte că i se apropie ceasul este păzită de fiică-sa, măritată cu un  rumân la trei mahalale distanţă. Dar şi aceasta a cam obosit şi are  şi „o sumă de treburi de făcut”,  astfel că o întreabă pe Doica Oana ce are de gând, şi să facă ce-o face.  Bătrâna doică îi răspunde fiicei:

            -De, fa, mamă, eu aş vrea, da’ dacă nu vine să mă ia!

            Oamenii satului au un înţeles al lucrurilor fără echivoc. Atunci când îi vine fiecăruia ceasul, dacă nu mai e în stare să-şi afle rostul, nu mai merită să trăiască. Este legea care stăpâneşte: cel ce nu mai e bun de nimic, trebuie să moară, treburile şi Timpul nu stau în loc, gospodăria  necesită îngrijire, animalele la fel. Ei nu prea au timp de meditaţii şi de remuşcări, de analize psihologice, fiindcă timpul nu prea e răbdător cu ei.

            Temeiuri înveşnicite şi îndătinate sunt păstrate însă chiar şi după zeci de ani în sufletele celor care, chiar dezrădăcinaţi de vatra strămoşească, de albia părintească, îşi aduc aminte cu sfinţenie de ele.

            Astfel, obiceiul de a da răposatului un pom de pomană, reînvie în sufletul autoarei, care săvârşeşte cu evlavie ritualul tămâiatului copacilor şi le dă răposaţilor familiei câte un prun de pomană „ca să aibă şi ei acolo, în cer, grădină cu prune măţăţăle pârguite”.

            În povestirea „Moţatele”  întâlnim o altă credinţă îndătinată în oameni, şi anume, aceea că, în perioada prenatală, dacă viitoarea mămică pofteşte ceva sau îi place un lucru sau o fiinţă mai deosebite, s-ar putea ca fătul să iasă cu acele caracteristici ale persoanei sau obiectului preferat.

            Astfel, o fetiţă a ieşit cu un smoc de păr negru în creştet precum o găinuşă moţată din ogradă, iubită de mamă.

            Bunica e cea care dezleagă misterul şi, după săvârşirea ritualului, totul revine la normal:

            „Mai ţii minte, anul trecut, când dintre toţi puişorii de la cloşcă, îţi era dragă o puicuţă în mod special? Şi tocmai fiindcă era moţată. Ai uitat să-ţi aduci aminte şi să te rogi lui Dumnezeu să nu-ţi dea un copil moţat ca puicuţa aia… Aşa e?

            -Aşa e. Nici prin gând nu mi-a trecut!... Într-adevăr, îmi era atât de dragă puicuţa aia, că o ţineam numai în braţe, după cum ştii! Şi tot timpul îi mângâiam şi-i pupam moţul. Acuma ce trebuie să fac, oare?

            -Acuma n-ai decât să iei fetiţa în braţe, să te aşezi cu ea pe pragul de la uşa casei şi s-o pui la sân. În timp ce fetiţa suge, să te rogi lui Dumnezeu să facă ce ştie El, ca să aibă şi Alina noastră părul ca al oricărui om! („Moţatele”)

            Figura Lelioarei, privighetoarea care cântă precum Lătăreaţa, are darul să  înmoaie inima celui ai aspru dintre profesori, domnul Goagă, de fizică, spaima şcolii, care o priveşte pe fetiţa cântăreaţă, cu ochi blânzi, umeziţi şi se adresează copiilor  „cu voce de om”.

            Iată cum, cântecul oltenesc sensibilizează  şi e capabil să îmblânzească sufletele cele mai tari.

            Reînviind aceste întâmplări din copilărie şi din viaţă, Ioana Stuparu săvârşeşte un act de îndestulare faţă de propriul suflet mai întâi, veşnic flămând de acel dor faţă de propria copilărie, dar şi pentru noi, cititorii care ne umplem de miresmele suave ale propriilor noastre amintiri.

            Ceea ce-şi propune, de fapt, literatura, de a ne aşeza în faţă o oglindă în care să ne putem privi, chiar dacă nu mai suntem aceeaşi, chiar dacă greu ne mai putem recunoaşte. Pentru că, filtrate prin sita  vieţii, amintirile capătă înţelesuri noi şi  nu mai sunt văzute cu ochii de atunci.

            Iar faptul că Lelioara a devenit mai târziu renumita cântăreaţă de folclor Ionela Prodan, este încă  un mister la care asistăm şi care se distaină sub privirile noastre, graţie scriitoarei Ioana Stuparu.

            Chipuri dragi, reînviate de autoare cu măiestrie  şi cu un umor stenic şi sănătos, chiar şi atunci când este vorba de lucruri grave.

            Pe Ioana Stuparu o cheamă rădăcinile. Rădăcinile de care nu s-a rupt nicicând, după propria mărturisire. „Un foc lăuntric ce arde mocnit”  o cheamă: „Vinooo!” Şi ea răspunde: „Vin acum!” Pentru că nu se poate împotrivi acestei chemări, pe cât de tainice, pe atât de arzătoare. Acest foc, mărturiseşte autoarea, „din când în când se aprinde arzând cu flacără”.

            Şi atunci, Ioana Stuparu se lasă abandonată „în voia dorului”.

            Fie că sunt relatate cu o fină ironie, la persoana I, fie că sunt povestite la persoana a III-a, vocea auctorială se face simţită, punctând pe alocuri lucrurile cu adevărat esenţiale ca în povestirea „Negocierea cu hoţul”.

            În ultima proză, „Un gând bun pentru suflete diferite” – autoarea ne dezvăluie câte ceva din Odiseea debutului său editorial cu volumul „Clipa de lumină”  şi evocă figura celei care avea să devină Măicuţa Filofteia, prin bunăvoinţa căreia, cartea a văzut lumina tiparului.

            Prozele, în ansamblu, reunite în acest volum prezintă o frescă a satului românesc de la jumătatea veacului trecut până azi şi sunt fărâme luminoase din sufletul cald şi generos al autoarei, care, iată, acum se doreşte împărtăşit, cuminecat, celor care au măcar un dram de bunăvoinţă necesar, să le primească şi să le recepteze, ca atare, aşa cum merită.

Cezarina Adamescu

Galaţi, 12 noiembrie 2008

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)