Cultura fiecărui popor are un ceas al ei, ceasul unic īn care spiritul atinge lumina. Acel ceas este irepetabil, cum pentru noi este/fi-va ceasul Eminescu. Nu vom mai avea un Eminescu, cum nici celelalte culturi nu vor mai avea un Shakespeare, un Goethe. O sută cincizeci şi nouă de ani de Eminescu īnseamnă eternitatea culturii mari. Da, īl sărbătorim īn fiecare an pe Eminescu, dar continuăm să rămīnem descoperiţi faţă de el. Cu toate reuşitele īn cercetare, critică şi istorie asupra-i, sīntem vinovaţi īn ceea ce-l priveşte. Bunăoară nu-l cunoaştem īn īntregime, apoi nu-l facem cunoscut īn īntregime, pentru că nici măcar specialiştii nu-l cunosc īn īntregime sau nu vor să ni-l facă īn īntregime cunoscut. Ediţia „Perpessicius”, interpretările de ansamblu ale lui George Călinescu, plus altele, oricīt de strălucitoare īnsemnări, „sīnt tot una cu a se reduce la cunoaşterea Mioriţei prin Alecsandri” ( C.Noica). Nici manifestările mai mult sau mai puţin scolastice desfăşurate cu acest prilej nu dezvelesc suficient personalitatea lui Eminescu şi moştenirea pe care ne-a lăsat-o - un mare dar de care n-au avut parte alte culturi. Eminescu nu este numai un mare poet, este  conştiinţa culturii noastre,  care se īnscrie de la sine īn fiecare vīrstă, īn fiecare generaţie, intrīnd īn alcătuirea noastră pentru totdeauna.

Ce ştie generaţia prezentului despre poetul nepereche, contemporanul nostru născut īn urmă cu un secol şi jumătate? Cīţi dintre noi mai comunicăm adevărat şi sincer cu Eminescu? Cum mai este receptat astăzi Eminescu? Dascălii mai trezesc destul interes pentru opera sa? Īl mai citim, īl recitim sau l-am părăsit īn favoarea literaturii de conjunctură? Ciţi tineri ştiu azi că Eminescu a tradus prima parte şi cea mai grea din „Critica raţiunii pure”?

Eminescu trebuie cunoscut īn toate ipostazele: de traducător şi de om de cultură desăvīrşit, nu doar din comentariile īnvăţate, din grabă, pe de rost. Īn cele de publicist şi prozator, īn dublă natură: de „gīnditor la problemele ultime”,  unde nu īncape loc decīt pentru elegia marii poezii, dar şi īn ipostaza de om cu faţa spre realitatea  timpului său, cu interes pentru istorie, pentru limba noastră, pentru realităţile economice ale timpului, pentru statistică, pentru lumea īn marginea ei, pe care s-a străduit să o lumineze cu Luceferii şi cu arheii săi, īncīt Eminescu trebuie să fie astăzi mai actual decīt oricīnd. Trebuie cunoscut şi adevărul despre „sacrificarea” geniului.

Īntīlnirea cu Eminescu, „romānul absolut”, cum īl numea Petre Ţuţea, nu trebuie lăsată a fi numai o chestiune de exactitate anuală, ci una de vibraţie naţională. Să ne amintim nu doar īn ceasul cardinal de „Atāt de frageda Floare albastra” de pe „Lacul” īnfiorat de undele nemuririi. Să batem mai des „La curtea cuconului Vasile Creang㔠īn conştiinţe cu ecuaţia elementară a „Dor” -ului de Eminescu, salvīnd geniul de uitare, aşa cum pe Faust īl mīntuise nu credinţa sau isprava ştiinţifică, ci indurarea lui Greetchen. Pentru că trecerea geniului prin lume a lăsat, ca şi trecerea lui Hyperion, o dīră de lumină īn „cercul nostru strīmt”.