Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

Fractura dimensiunii numenale *

De Titus Filipas

Impresii si pareri personale in FORUM

Când August Wilhelm Schlegel isi punea intrebari despre sensul termenului "dramatic", propunea si raspunsul : "o miscare vie a gandurilor", implicand "viata si actiune". In "commedia dell'arte", actiunea la climax era prezenta intr-o succesiune de "slapstick episodes", adica "episoade misto". Ultimul cuvant, aglutinat din expresia "mit Stock", vine din germana, unde era folosit pentru descrierea bastonadelor teatrale. " Misto "-ul este actiunea hilara asociata bastonului de lemn al lui Arlecchino. Batul arlechinadelor, folosit numai pentru a zadari, a enerva, a provoca risul printr-o improvizatie fizica, semnifica lipsa categorica a dimensiunii numenale in dialogul din "commedia dell'arte". Dar in dialogurile dramaturgiei romanesti celei mari, care atinge "universalitatea" ?

Constatam, la Ion Luca Caragiale, ca tot ce scrie are un sens. Care-i aproape intotdeauna, unul neasteptat. In " D-ale carnavalului ", chiar numele personajului (Mita) Baston e o trimitere directa si expresa la amintitul obiect de recuzita din "commedia dell'arte". Este marturisirea cheii unui intreg program de creatie la Caragiale : Renuntarea la dimensiunea numenala, chiar si acolo unde, intamplator, ea fusese initial prezenta. Succesul real si autentic al dramaturgiei lui Ion Luca Caragiale, atunci cand ea este tradusa in alte limbi, se limiteaza de fapt la o singura piesa : "O scrisoare pierduta". Ce anume se ascunde aici,asigurandu-i pasaportul la " universalitate " si la intelegere pretutindeni ? Dar ce anume gaseste intelegere pretutindeni, in " lumea civilizata " ? Ceva propriu spiritului uman numai in conditii de " civilitate " : Discursivitatea, atat de comuna si atat de de rara in acelasi timp. In secolul XIX, discursivitatea, oricat ar fi de

ciudat, nu este asociata numelor " populare " din literatura romana, - Eminescu, Caragiale, Creanga-, ci unor scriitori aproape ezoterici, precum Ioan Eliade (Ion Heliade) Radulescu si Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Constatam, intr- "O scrisoare pierduta", ca Ion Luca Caragiale paraziteaza " textele lor, retezand din ele dimensiunea numenala, tocmai pentru a putea fi incorporate, digerate, in tipul de dramaturgie pe care il construia. S-a spus adesea cu privire la scriitura lui I.L. Caragiale ca tinteste spre o vigilenta identificare a cancerului fraudei in pantecele limbajului unor personaje reale din societatea romaneasca, urmata de extirparea tumorii. Dar uneori el procedeaza cu totul invers. In 1872, se stingea din viata Ioan Eliade Radulescu.

In numele presei românesti, cuvântul funebru la mormântul lui Eliade fu rostit de Bogdan Petriceicu Hasdeu. Cititi cu atentie introducerea, observati patetismul extrem si cautat din acest exercitiu retoric cu iz de anafora : "Domnilor !,...nu,... fratilor ! Daca în viata de toate zilele, când ne domnim mereu, si domnindu-ne mereu ne certam fara mila unii cu altii, daca nu în viata de toate zilele, cel putin aici, in fata mormintelor, suntem frati, numai frati, si ca frati am venit a plânge pe tarâna unui parinte".

Marii scriitorii nu sunt cei care deconstruiesc, ci aceia cu destula putere sa ridice edificiul judecatii logice asupra unor fraze, propozitii, — uneori chiar asupra unui singur cuvant -, întelept împrumutate pentru a fi inserate într-un text propriu. Este aproape un loc comun acuzatia ca Hasdeu practica exagerarea retorica. Procedeele retorice ale lui B.P. Hasdeu au fost copiate de I.L. Caragiale în forjarea discursului lui Catavencu : "Domnilor !... Onorabili concetateni ! Fratilor !...(Plansul il ineaca). Iertati-ma, fratilor, daca sunt miscat, daca emotiunea ma apuca asa de tare...".

Primul care a constatat, cu durere, prezenta împrumutului si intensitatea deriziunii trebuie ca a fost însusi Bogdan Petriceicu Hasdeu. Motiv pentru care l-a "taiat" în 1891 pe I.L. Caragiale de la premiul Academiei Române, premiul Heliade-Radulescu. Dar Ion Luca Caragiale imprumuta discursivitate, pentru a o deforma apoi, si din scrierile lui Ioan Eliade Radulescu. Sa citez doar o fraza din " Echilibrul intre antiteze " : "Unde nu e progres, nu e nici conservatie, si viceversa". Ce construieste, si deconstruieste in acelasi timp, I.L. Caragiale, plecand de la fraza lui Eliade ?

Pasajul din scrisoarea baiatului lui Trahanache, din care acesta din urma citeaza cu admiratie : "...vezi, tinar tinar, dar copt, serios baiat ! Zice :'Tatito, unde nu e moral, acolo e coruptie, si o sotietate fara printipuri, va sa zica ca nu le are !...'". In acest caz este posibil insa ca influenta sa fi fost numai indirecta, iar I.L. Caragiale sa fi folosit schema unui discurs electoral provincial, copiat si deformat de mai multe ori.

Oricum, un fapt este incontestabil : dramaturgul Ion Luca Caragiale castiga dreptul la universalitate operei sale, parazitand ciornele rupte ale discursului romanesc, central sau provincial. Plecand de la observatiile fine asupra spatiului discursivitatii romanesti,-ceea ce ne arata cel putin ca acest spatiu va fi existat la un moment dat !-, dupa mai bine de o jumatate de veac, Eugen Ionescu va fi tentat sa supraliciteze folosirea tehnicii aglutinarii de fragmente rupte fara noima din discursuri ce si-au pierdut complet orice posibilitate de identificare, ca in "Englezeste fara profesor". In fond, dramaturgia lui Eugen Ionescu se bucura de un succes imens in primul rand pentru
ca exploreaza acel teritoriu al absurdului ce se alege atunci cand se culege din discursivitate numai zgomotul ei alb.

Titus Filipas

* Nota: Articolul a fost trimis redactiei Agero,personal de catre domnul Filipas.

Acest articol a mai aparut si in revista electronica Asymetria, condusa de Domnul Dan Culcer.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design: Lucian Hetco.