Frica,  în teze şi antiteze -

la Liviu Comşia

Iulian Chivu

Recentul roman al criticului şi scriitorului Liviu Comşia, „Frica” (Ed. Tipoalex, Alexandria, 2009), a doua experienţă epică de proporţii a autorului, după  „Învinşii” (1994), este, cel puţin în spaţiul atât de prolific şi de inegal al culturii scrise teleormănene, dacă nu şi într-un spaţiu larg, românesc al valorizării, o invitaţie subtilă de a ieşi din atmosfera unor formule tradiţionale chiar şi atunci când este vorba despre o tematică încă actuală, gustată mult, dar uneori înfăţişată sub aşteptările cititorului.

Cronicar  literar avizat, Liviu Comşia şi-a profilat în timp şi a sugerat consecvent în cronicile sale un orizont postmodernist în care, iată, pe o temă mult bătătorită în ultimele două decenii, rămâne original în codarea epică a realităţii  cotidiene fără a o mistifica, nu metaforizează ceea ce nu poate fi transfigurat, însă face un pas mai departe după decantarea în timp a acelor evenimente de la Braşov, din toamna anului 1987, devenite deja arhivă rece a istoriei noastre recente.

Evenimentele, cunoscute  pe viu de autor, ca gazetar, nu sunt pur şi simplu resuscitate de prozator, ci rememorate profund şi, simultan, retrăite lucid, fără prejudecăţi, fără vinovăţie ori, după caz, fără dezvinovăţire. Romanul „Frica”, proiectat de autorul său pe o structură de tip teză/antiteză, îşi prelevă substanţa din viaţa unei cunoscute uzine braşovene de autocamioane din care la 16 noiembrie 1987 se dă primul avertisment zgomotos unei epoci care nu-şi mai subzistă. Între dezideratul enunţat de inserţiile din tezele documentelor de partid şi realitatea de zi cu zi, ea însăşi alterată de un activ de partid moralmente compromis şi depăşit de sistem, autorul insistă pe  reverberaţia psihologică a eşecului politic iminent.  „Frica”, după un debut erotic care ar putea deschide către orice desfăşurare, sub falsa tentaţie a jurnalului, se limitează în timp (8 august – 16 noiembrie 1987), dar nu cedează acestei tentaţii, ci se cantonează în creionarea cu contururi adânci a unor personaje apropiate inginerului Simion, care gravitează şi el în jurul subiectului, însă pe o altă orbită decât Borcoman, Mărginean, Brezan ori Moise Panait fără a urca la culpa lui Radvoicu şi nici spre a se prăbuşi în destinul lui Dionisie Savu, cu toate că în anturajul alternativ al unor femei ca Theodora sau Lona viaţa îl urcă şi îl coboară până la aparenţele laşe ale unei  evadări finale din cabana încercuită de lupi înfometaţi, unde îşi abandonează iubita sedată cu câteva tablete de Noxiron, luate într-un pahar de coniac. Fiecare personaj din cartea lui Liviu Comşia poate fi în centrul atenţiei, fiecare poate constitui un subiect epic consistent care să-şi subziste, dar autorul, fără să cadă în capcanele constructivismului, lasă deschisă şi o astfel de posibilitate.

Frica nu este o simplă teamă, dar nici spaimă şi nici groază, ci frică pur şi simplu; sentiment motivat, nu angoasă. Nu este o frică  grosier-pasageră, ca reacţie la ceva, ci una maladivă, adâncă şi complexă, cronicizată în urma a ceva, ajunsă stare de spirit trenantă prin reflexivitate argumentată şi întreţinută de o accentuată incertitudine, de o acută insecuritate a persoanei şi mai ales a personalităţii. Pseudojurnalul fricii, aidoma jurnalului steinhardtian al fericirii, începe din 8 august, la hotarul incert dintre sinceritate şi minciună, într-o discuţie răscolitoare cu Radvoicu, politrucul de dincolo de uşa capitonată – antiteza, care se vrea demontată în Therapeia – teza, un fragmentarium reverberant din sforăitoarele cuvântări ale secretarului general al partidului: „Perfecţionarea continuă a pregătirii, lărgirea permanentă a orizontului cunoaşterii, afirmarea spiritului înnoitor, revoluţionar...”

Omul nou, ca în viziunea lui Dionisie, este omul-maşină „care opt ore muncea, opt ore dormea şi alte opt ore se distra prin cârciumi cu femei”. El nu riscă „dezicerea de zicere”, deoarece ştie că, odată punându-şi semnul în frunte, aşa va muri. Lucrurile acumulează în măsură şi „timpul devine un fluviu de lavă fierbinte” în labişianul  „miez al evului aprins”, evocat cu sarcasm. Tensiunile ating şi viaţa conjugală, concubinajul, şi se defulează în aserţiuni grave, imputate cu uşurinţă: „Chiar Cristos al vostru a fost primul legiuitor al inechităţii” etc. Romanul lui Liviu Comşia face o ontologie românească a fricii care transgresează fiinţa şi societatea de la trăirea fizică şi psihoză prin urmăriri şi supravegheri dictate, ameninţări directe, explicite, ca în cazul doctorului Mărginean („O să-ţi indicăm noi în ce perioadă îl internezi, e clar? Nu vrem să avem surprize! Un individ ca ăsta poate crea mari probleme... Tovarăşul Busuioc va avea grijă de toate. Doctore, atenţie ce vorbeşti şi unde vorbeşti! Discreţie totală şi fără iniţiative personale!”), până la ispitirea cu un pachet de carne oferit din generozitatea dubioasă a secretarului de partid (Panait) în timp ce oamenii pleacă resemnaţi de la rând, după ce vânzătoarea a anunţat că marfa se terminase.

Labişianul ev se aprinde sub tensiuni endemice, psihologiile se dezmint şi trec la acuzaţii grave, formulate cauzal şi murmurate gnomic printre dinţi: „E aşa, de bon ton la români să scuipi unde ai lins, să faci pe opozantul, să-ţi ascunzi rahatul ca pisica. E plină ţara de rataţi şi fripturişti, de carierişti şi play-boys, de târfe şi puturoşi. Abia acum ţara arată ca un lac împuţit”. Mişcarea spontană de protest se declanşează surprinzător. Actanţii în salopete curate intră în scenă; urmează represalii, intimidări, arestări de noaptea la domiciliu, din scara blocului, domicilii forţate, dispariţii misterioase, decese accidentale. Frica se generalizează (coperta, traversată de un portativ de sârmă ghimpată, sugerează ea însăşi ideea de îngrădire a libertăţilor). Simion, abandonat împreună cu Theodora într-o cabană, sub ameninţarea lupilor, fără alimente şi fără posibilităţi de comunicare, adoptă  duplicitar, după cum  descoperă că a trăit, o salvare periculoasă pe schiuri, o ieşire din decorul epic pe scara din dos, camuflat de colbul rece al zăpezii imaculate – ultima alternativă a fricii, riscul.

Iulian Chivu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com