|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Biblioteca V.A. URECHIA, etaj 1, sala Eminescu
„99 DE ANOTIMPURI FĂRĂ NICHITA” REFERINŢE DESPRE CARTEA CEZARINEI ADAMESCU
Scriitoarea Ioana Stuparu – Bucureşti: “99 de anotimpuri” a numărat scriitoarea Cezarina Adamescu, în luna lui octombrie, anul 2008. Atât a trecut de la plecarea lui Nichita Stănescu în lumea necuvintelor. “Un sfert de veac fără Nichita”, îşi strigă în scris nealinarea Cezarina Adamescu, parcă simţindu-se vinovată ca a trecut atâta timp de adăstare, de rămânere pe un alt tărâm. Şi din prea multă iubire faţă de cel plecat, i-a dedicat volumul de poeme, intitulat: 99 de anotimpuri fără Nichita. Volum comemorativ 1983-2008, pe care l-a publicat la Editura Sinteze. Şi nu e primul volum de poezie dedicat mult admiratului şi iubitului Nichita. În poemul de început al volumului mai sus amintit, autoarea face următoarea destăinuire: “Crezum/ c-o să fiu numai scrum/ praf şi tină;/ că n-o să mai fiu nicicând/ spic de lumină/ Fără tine crezum/ că n-o să mai fiu/ nicicum”(pg. 7). Bolnavă de Nichita şi opera sa, Cezarina Adamescu scrie la pg. 131: “Mi-e iarnă şi ning de Nichita/ şi-un duh angelic mă fură/ mă bate cu fluturi pe gură/ cu nemiluita./ Împărtăşeşte-te, îmi spune,/ din trupul cu răni al Cuvântului/ venit în lume smerit/ să se cunune cu poezia/ cea care atât de mult l-a iubit”. (Revista online Agero-Stuttgart).
.....................................................................
“Cezarina Adamescu este o poetă cu avere, stăpână pe “noduri şi semne” chiar dacă aceste cuvinte îi sunt atribuite lui Nichita, i se cuvine şi ei o fărâmă de sceptru şi toiag şi un ţinut minuscul din împărăţia cuvintelor, o lumină în care se vede “răstignită ca un flutur/ împrejurul luminii/ din inima focului”. I se cuvine şi ei o şuviţă din părul cu ochi de luceferi pentru că fără o logică sau într-o “logică oarbă, mână cuvintele să pască iarbă”. (…) Poeta a fost martora unei minuni, a unei alte Învieri, a unei metamorfoze, a unei modificări, a succesiunii etapelor ciclului biologic: “Eu l-am văzut înviind în timp ce murea!” Ce frumos! Mâna poetei l-a mângâiat, ţinându-se de mână cu îngerii şi cum “îl priveau drăgăstos/ şi cum de atâta privire/ îl durea sufletul până la os!” Se pare că acum parcurgem o altă eră, de la înălţarea lui Nichita, era noastră, a românului, a îngerului blond. Sunt sigur că Nichita a primit volumul scris de Cezarina Adamescu.” (Constantin Pârâială, -Revista “Vestea Bună” – Răducăneni, Iaşi).
.....................................................................
Gândurile, sentimentele, faptele se convertesc în cuvinte”, spune Cezarina Adamescu în volumul omagial de poeme închinat lui Nichita Stănescu. E un fel de trecere lină, ca o curgere dintr-o stare în alta, o entropie a neliniştii sufleteşti, o stare de înlănţuire şi eliberare totodată. (…) Este aici un discurs liric echilibrat, sobru, încărcat până la obsesie de amărăciune, într-o poezie, cum spuneam, nostalgică, unde amintirile poetei Cezarina Adamescu se revarsă unitar şi coerent din zona memoriei afective în spaţiile de profunzime ale fiinţei în care – nu o dată – durerea a lăsat urme adânci. Astfel putem spune că autoarea acestei cărţi de o frumuseţe rară are simţ pentru elementul dramatic din viaţă, fiind aici organic motivat. Versurile sunt “îmbibate” până la saturaţie de această elegie dură şi cutremurătoare.” (Victor Sterom, “Cezarina Adamescu, Ca o pasăre Ibis,”, În: “Cafeneaua literară”, nr. 5 din Mai 2003). .....................................................................
“Cezarina Adamescu iluminată de Dumnezeu, într-o zi de 13 decembrie, când mai toată lumea uitase de Nichita, rănită de ninsoarea de pe Necuvinte şi de zborul “râsului-plânsu’ a încercat să întindă mâna. Şi Magicianul recunoscând în ea albul Luminii, i-a împletit o verighetă de lumină şi ndată, stropii de lumină s-au logodit cu verbul îndurerat poruncind scriitoarei să-i rămână credincioasă, nu njumai pe viaţă, dar şi pe moarte. Şi fiindcă arcul braţului său nu a mai putut să atingă Cuvântul, Cezarina Adamescu s-a făcut ea însăşi aripă ca să ajungă la el. Nu conştiinţa artistică a condus-o spre acest gest. Ci dragostea, dragoste ce a făcut din versurile închinate lui Nichita, adevărate bijuterii. Eleganţa versului, măiestria lui, face ca toţi cei care nu l-au înţeles pe Nichita, acum chiar să-l iubească, într-un act sublim de reparaţie şi de dreptate. Fiecare vers din această carte pe care noi o vom purta în “buzunarul de la piept” este un scâncet, conceput în umbra marelui Nichita şi pentru Nichita, pe care îl auzim din văzduh declarându-ne dragostea sa. Şi pentru că Nichita era un munte de dragoste are “Dreptul la nemurire”, ceea ce scriitoarea Cezarina Adamescu o dovedeşte cu prisosinţă, demonstrând că Nichita Stănescu nu este doar un poet, ci este chiar Poezia, adică plânsul unui ochi nenăscut.” (Speranţa Miron, prefaţa la volumul: “Ca o pasăre Ibis sau Nichita Azi”, Pax Aura Mundi, Galaţi, 2003). .....................................................................
NOTE DE LECTOR, CEZARINA ADAMESCU, „99 DE ANOTIMPURI FĂRĂ NICHITA”, Ed. Sinteze, Galaţi, 2008.
„Să scrii poeme despre Nichita Stănescu este, de la început, un risc, dar şi o responsabilitate greu controlabilă. Cezarina Adamescu şi le-a asumat pe amândouă, cu această carte apărută la sfârşitul anului trecut. Volumul este, din mai multe puncte de vedere, demn de luat în seamă. El este compus pe 31 de titluri ale unor cicluri lirice, care, în esenţă, nu diferă prea mult, dar care, în totalitate dau imaginea unui adevărat cult nichitastănescian, al unui ritual de comunicare lirică şi extralirică. Cartea se deschide cu un „Ave, Hristea Nichite!” în care primul poem ne sugerează: „Crezum/ c-o să fiu numai scrum/ praf şi tină;/ că n-o să mai fiu nicicând/ spic de lumină./ Fără tine crezum/ că n-o să mai fiu/ nicicum.” Urmează, în cele 31 de mini-capitole – 31, ca şi cum ar fi vorba despre o lună, de miere, imaginară, cu Poetul – un „Descântec pentru Nichita”, în care adresabilitatea este directă: „Uite, bătrâne, cum stă treaba/ vreau să-ţi cânt un/ descântec degeaba.” Pentru ca aureola ritualului de comunicare să fie cât mai vie, autoarea îşi intitulează următorul ciclu cu „Descântec de cântec pentru Nichita”, ceea ce ar sugera exagerarea sau prea multa iubire, care devine suspectabilă. Cezarina spune: „Ca o strună încordată/ cântec îngânat de-o fată/ Viaţă pusă pe curat/ cântec alb şi cânt pătat.” Cu toate acestea, Cezarina Adamescu, autoare a unui impresionant număr de volume de beletristică, merită lăudată pentru hărnicia şi pasiunea cu care scrie, ea este pur şi simplu o mireasă a scrisului şi dacă îl iubeşte prea mult pe Nichita Stănescu nu este deloc un păcat literar, ci, dimpotrivă, o virtute poeticească. Mai ales că admiraţia pentru marele poet capătă dimensiuni cosmice: „Tălpile mele vor mai rămâne/ lipite de lut/ o vreme/ în timp ce mâinile – agăţate/ de cer/ se vor împreuna mereu una cu alta” (Grame de suflet). ION MANEA, Galaţi
MOTIVAŢIE PERSONALĂ
NICHITA – O LACRIMĂ CARE PLÂNGE CU OCHI - -OMAGIU LA 75 DE ANI DE LA NAȘTEREA POETULUI-
Jumătate de veac cu Nichita. Un sfert de veac fără Nichita. Trei sferturi de veac cu și fără Nichita. 99 anotimpuri cu și fără Nichita. Trebuie să recunoaștem, fără putință de tăgadă, că Nichita Stănescu a fost toată viața sa și a rămas UN REPER FUNDAMENTAL PENTRU CULTURA ROMÂNEASCĂ. Nu există om de cultură să nu se raporteze la el. S-a înveșnicit, prin simplul fapt de a fi, prin semnătura inconfundabilă prin care voia să înveșnicească Timpul : Nichita, AZI.
Dovadă a eternității cuvântului său este faptul că Nichita își semna creațiile înveșnicind timpul: Nichita Stănescu, Anul de grație, Azi. Sau : Nichita Stănescu, AZI. Un azi transformat în eternitate. Un Azi care va dăinui atâta timp cât va dăinui lumea. Zburând peste milenii. Acest AZI este dovada că Nichita ne-a iubit atât de mult încât, cerându-și Dreptul la Timp, și-a câștigat Dreptul la eternitate, la nemurire. Mama poetului mărturisea, în legătură cu prima poezie scrisă de Nini : ”Nu prea am luat în serios primele lui ”succese” în poezie. Prima oară când mi-a citit o poezie micuță, scrisă de el, eu tocmai mestecam într-un cazan de bulion, aveam treabă multă și i-am zis : ”Ia mai lasă-mă în pace cu prostiile tale!” Nu țin minte despre ce poezie era vorba, cred că s-a pierdut.” Din fericire, poezia există, autorul ei a publicat-o când avea 48 de ani și sună așa :
Într-o zi cam pe la prânz
Într-o zi cam pe la prânz Gheorghiță mergea c-un mânz. Cum mergea cu mânzu-agale îi ieși un hoț în cale. Hoțul fiind bandit din fire îi luă mânzu cu grăbire. Gheorghiță rămase cu buza umflată că n-a avut cu el o bâtă lată pe bandit să-l bată.
Nichita a rămas POETUL PRIN EXCELENȚĂ. Pentru el poezia a fost o stare existențială, o stare de necesitate, a fost aerul său de respirare. Întrebat fiind de ce scrie, Nichita răspundea: ”De ce scriu? Pentru că poezia este o lacrimă care plânge cu ochi!” ”În ce cred? Cred în forța cuvântului românesc, care dă sens moral realului”. Iată o încercare de definiție stănesciană a ”Artei Poeziei”:
Haide și nu te mai uita nu te mai uita decât când cade când cade îngerul, atâta. Haide, nu te mai uita tu în jos! Uită-te la el, uită-te la el, îngerul căzând iar nu la balta de sânge cea de la sfârșitul zborului”.
La fel ca filozoful Constantin Noica, cel care spunea : ”Eu nu am biografie, am cărți”, destinul lui Nichita Stănescu s-a confundat cu scrierile sale, făcând parte integrantă din viața sa intimă, din lăuntrul său freatic, pe care, cu generozitate aleasă, l-a împărțit semenilor după deviza proprie : ”A face câte ceva pentru cuvinte iar restul pentru oameni.” Așadar, viața personală a scriitorului este alcătuită din mușuroaie întregi de cuvinte. Toate trăirile lui se convertesc în cuvinte. E o binecuvântare și un blestem totodată. Este destinul legendarului rege Midas care transforma în aur tot ce atingea. Gândurile, sentimentele, faptele se convertesc în cuvinte. E un fel de trecere lină, ca o curgere dintr-o stare în alta, o entropie scrisă uneori cu lacrimi, alteori cu sânge, pe care eu am numit-o entropia neliniștii. E lo stare de înlănțuire și de eliberare totodată. Cuvântul te ține prizonier și te face liber în aceeași măsură. În fața titanailor se cuvine să ne smerim. Acest sfios tremur de smerenie, de pietate dar și de adâncă venerație îl cuprinde pe orice om de bun simț și se prelungește cât inima acestuia bate. E o smerenie purtătoare de măreție și măreția acestei smerenii te cucerește și te subjugă, oblingându-te aproape să îngenunchi ca în fața unei icoane. Ea te face să fii mândru de neamul tău, fericit de a te fi născut pe meleagurile binecuvântate cu poeți de geniu. Această măreață smerenie ne ademenește de câte două ori pe an, la fiecare aniversare a nașterii unui poet ca și la comemorarea trecerii lui în eternitate. Ea ne adună la ceas binecuvântat să ne înfruptăm din pâinea aburind a Cuvântului potrivit și mângâiat, șlefuit cu migală pe toate fețele de Acela ce în fiecare clipă ne comunică faptul că e alături de noi, ne îmbrățișează și ne fericește.
Sfârșit de martie, cuvintele își aleargă necuvintele prin cireși. O creangă tânără se sărută cu copacul Gică. Ai senzația ciudată și ireală mai ales, că poezia poate schimba lumea în care Nichita s-a născut tot în martie, în 1933. Literele migrează spre roșu, inima se îndepărtează, poetul e doar ”pata de sânge care vorbește” cu prietenii. Dincolo de toate, dincolo de mirarea de a fi, Nichita rămâne ”între auz și vedere” în cuvine. Rămânem în sărbători, în prieteni și neprieteni: ”eu sunt ce țin minte despre mine că sunt”. Fără Nichita mirosim a aduceri aminte, suntem prea născuți pentru a mai trăi. ”Eu, dacă ar fi fost după mine, m-aș fi speriat de faptul de a trăi, m-aș fi uitat la toate acestea contemplativ ca o literă.” Există un dor de Nichita care ne determină să credem totuși, că, într-adevăr, răsturnarea clepsidrei este o tragedie”. La sfârșit de martie, înfloriți un cais pentru Nichita, faceți ceva, ridicați Dunărea spre luceafăr! Măcar atât să facem și noi pentru Nichita. Ne e dor de Nichita. Un dor nesfârșit, fără sațiu. La un an de la trecerea sa, în decembrie 1984, a apărut o carte remarcabilă, de 500 de pagini, intitulată : NICHITA STĂNESCU: album memorial. Între timp au apărut sumedenie, dar niciodată îndeajuns. Ar trebui ca fiecare poet sau om de cultură să-l cinstească, să-l comemoreze. Pentru că îi datorăm infinit de mult, fiecare. Albumul memorial, alcătuit de oameni care l-au iubit și prețuit așa cum merită, cuprindea și un afiș cu portretul lui, semnătura și un autograf în versurti care începe astfel :
Atâta să nu uiți că el a fost un om viu viu pipăibil cu mâna. Nichita, Azi.
Cezarina ADAMESCU
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart. Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
