Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

“GENERAŢIA RĂZBOIULUI” ŞI DILEMELE TRANZITIVITĂŢII (I)

Alexandru Funieru

Sub aspectul limbajului poetic, tranziţia de la paradigma modernistă la cea postmodernistă poate fi explicată prin binomul reflexivitate/tranzitivitate. Astfel, privit în diacronie, acest proces lent de modificare a structurilor limbajului poetic este deschis de George Bacovia (începând cu volumul „Stanţe burgheze”), continuat, într-un alt plan, de avangardă, de aşa-numita „Generaţie a războiului” (Geo Dumitrescu, Mihail Crama, Ion Caraion, Dimitrie Stelaru etc.) ajungând în zilele noastre până la generaţia anilor 80 şi la tinerii scriitori  autointitulaţi generaţia 2000 (care îşi iau  orgolios  meritul de a radicaliza experienţa tranzitivă).

Eseul nostru îşi propune o privire globală - implicând toate riscurile unei documentaţii insuficiente- asupra poeticii Generaţiei Războiului din perspectiva asumării conştiente a tranzitivităţii poetice, în contextul istoric al clişeizării formulei moderniste, atât în varianta expresionistă cât mai ales în cea ermetistă, încă de la sfârşitul deceniului 4 al secolului trecut. Preocuparea noastră vine pe fondul unei relative lipse de interes (din partea isoricilor literari, criticilor, teoreticienilor) pentru poezia acestei generaţii, ai căror membri au fost în general anexaţi, fapt discutabil fără îndoială, generaţiilor poetice ulterioare.  Sintagma “ generaţia războiului” conţine în semantica sa sugestia deceptivă şi tragică a unei grupări a cărei afirmare suportă vicisitudinile istoriei. De aici până la ideea provizoratului estetic, a talentului încremenit în proiect, a unei traiectorii literare subminate de însăşi condiţiile în care-şi face apariţia, nu mai este decât un pas. Înţelegerea incorectă a acestui concept şi perpetuarea confuziilor este înlesnită, fără intenţie chiar de partizanii grupului. Emil Manu, criticul care a militat pentru resituarea acestei generaţii pe harta literaturii române postbelice, afirmă : “Generaţia pe care am convocat-o în această carte are avantajul că nu mai trebuie definită după criterii mai mult sau maipuţin ambigue” recunoscând totuşi că “ termenii (generaţia pierdută-n.n) deşi utilizaţi uneori de literatori, nu aparţin literaturii; sunt brutali, neadecvaţi, anestetici şi, până la urmă, nu definesc nimic”. Vidul de semnificaţie al conceptului este acceptat cu uşurinţă de către Emil Manu. Acesta ocoleşte deci, precaut, orice raportare critică la această etichetă devenită neutră, prin golirea de sens, facilitând astfel instalarea anonimatului, a minoratului. Termenul “minorat” nu are aici o semnificaţie estetică ci sociologică, şi se defineşte ca tot ceea ce rămâne în afara centrului de putere. Aşa cum remarcă sociologul Pierre Bourdieu “ câmpul literar este un câmp de forţe ce acţionează asupra tuturor celor ce intră în el şi în mod diferenţiat, după poziţia pe care o ocupă ficare (de pildă, pentru a lua poziţii foarte îndepărtate, cea de autor de succes şi cea de poet de avangardă), dar este în acelaşi timp un câmp de lupte de concurenţă care tind să păstreze sau să transforme acest câmp de forţe “.

Dacă vedem în generaţie o formă de solidaritate între scriitori cu vederi estetici comune putem înţelege mai bine prezenţa factorului putere şi influenţă.

Solidaritatea este o valoare socială care poate să acopere conflictele interne şi să producă o imagine “oficială”, puncte de vedere “oficiale”, devenind aşadar liantul conceptului de generaţie. Apariţia unei noi generaţii obligă la o reordonare a câmpului liaterar în ansamblu.  Să reţinem aici tendinţa de stabilitatate a unui sistem de valori care defineşte un câmp de forţe, împotriva modificărilor de statut şi a bruierii relaţiilor dintre ocupanţii diverselor poziţii în câmpul literar.

Am înfăţişat mai sus câteva din premisele istorico-literare ale dezinteresului faţă de generaţia amintită.

Revenind la problema tranzitivităţii limbajului poetic al unui Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru ş.a. să mai spunem că ea a fost umbrită de inflaţia de etichete critice. Ca atare, Geo Dumitrescu este prin excelenţă poetul contestar, revoltat la fel cum Dimitrie Stelaru este boemul, revoltatul etc.

Poezia lui Geo Dumitrescu stă, sub semnul scuturării limbajului poetic de sub povara conotaţiei:

„Câteodată mi-ar plăcea să ai mai mult de paisprezece ani,

să fii mai puţin inteligentă şi mai degrabă castă,

să umbli prin bucătărie şi să te cheme cineva, posesiv şi umilitor „nevastă”

Nu ştiu dacă te-aş iubi mai mult atunci-

Poate că aş scrie aceleaşi rînduri aspre, sceptice şi fără poezie (subl. n-Al.F.)

Şi aş cugeta, la fel, cu nelinişte şi amuzament,

La bazinul tău prea larg şi la sînii de strictă simetrie (...)

                                               (Ipoteze)

Desigur, se pot recunoaşte în textul de mai sus influenţe din primele poeme ale lui Tristan Tzara (republicate sub îngrijirea lui Saşa Pană) sau din ingenuităţile unui Geo Bogza sau Ion Vinea. Trebuie însă remarcată dimensiunea polemică a textului. Antiromantismul explicit al textului, ingenuitatea, iluzia (pe care o produce cititorului) lipsei de „construcţie”, şi a spontaneităţii pot constitui puncte solide ale unei interpretări.

Textul se raportează polemic la un anumit tip de poezie (în care precumpăneşte meditaţia profundă şi-n care iubirea  capătă haina obligatorie a preţiozităţilor stilistice) dar în acelaşi timp pune sub semnul întrebării problema poeticităţii textului. Întradevăr, aceasta nu este condiţionată de prezenţa unor strategii de deviere semantică, nici de prezenţa rimei accidentale.

Poeticitatea constă tocmai în recuperarea denotaţiei, a dimensiunii tranzitive a textului. Încercarea lui Geo Dumitrescu vine pe fondul credinţei (un soi de utopie poetică) într-un limbaj pur, ingenuu, ferit de ambiguităţi şi de uzura „poetică”. Aşadar un limbaj prin excelenţă democratic, din splendoarea căruia să se poată împărtăşi oricine. Fireşte că pot fi aduse aici şi explicaţii de natură ideologică, însă nu dorim să ne îndepărtăm de obiectul discuţiei.

La Geo Dumitrescu tranzitivitatea un proiect sub semnul căruia se aşează toată opera sa, rod al unei viziuni particulare, (la vremea respectivă) a limbajului poetic. Textul atrage atenţia asupra sa tocmai prin insolitarea pe care o produce un astfel de limbaj.

Pe de altă parte, putem considera tranzitivitatea ca pe o componentă obligatorie a discursului poetic. Altfel spus tranzitivitatea este o strategie metaliterară, menită să atragă atenţia, între altele, asupra caracterului dialogic al textului. Poemul încetează să mai fie un monolog al eului liric adresat unui cititor abstract, aşadar o unitate autonomă, ci devine parte a unei reţele complexe, intertextuale. Iluzia că tranzitivitatea înlesneşte,din punctul de vedere al cititorului inocent, lectura, tocmai prin calitatea de a fi lipsit de obstacolul metaforei, este lesne demontabilă. Iată un fragment semnificativ din poemul “Problema spinoasă a nopţilor”:

“Mai daţi-o încolo de lună!yicea unul,

o s-ajungem la ea în curând,

osă ne plimbăm şi pe ea în pantofi cu şenile…

-Are dreptate!zicea al doilea,

mai lăsaţi-le naibii de lună şi stele!…

Să mai umblăm niţel şi pe pământ,

Că şi la noi, zilele trecute,

Pământul a devenit rotund(…)”

Textul este construit dintr-o succesiune de dialoguri, pastişând scenariul desfăşurării unei şedinţe “a poeţilor” presărată ironic cu sintagme “în limba de lemn” a adunărilor tovărăşeşti. Sub aspect tematic, poemul presupune o raportare subtilă la imaginarul poetic romantic şi modern, evazionist, şi pune problema statutului scriitorului într-o societate prin excelenţă progresistă. Tranzitivitatea, în acest caz nu implică, o simplificare a limbajului poetic până la indistinct, şi nici nu trebuie legată de o reflectare mimetică a realităţii şi a limbajului. Ironia subminează intenţia tranzitivă, prin faptul că reprezintă ea însăşi o deviere semantică. Ori ştim că  receptarea textului ţine de un pact între text şi autor, altfel spus pe o complicitate între cele două instanţe amintite, clădită pe obligativitatea unui cod comun.

Se poate spune ca tranzitivitatea, dincolo implicaţiile strict lingvistice şi teoretice, trebuie devinită într-un context mai larg, cuprinzând aportul pragmaticii şi a teoriilor receptării.

Nu altfel stau lucrurile în cazul lui Constant Tonegaru, Mihail Crama şi ceilalţi. Acest balans între reflexivitate şi tranzitivitate, între conotaţie şi denotaţie reprezintă, credem, specificul acestei generaţii literare uitate.

Alexandru Funieru

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)