Opera şi activitatea lui George Petrone creează impresia unui scriitor în consens cu tradiţia specifică Iaşiului cultural căruia îi aparţine prin formaţie, dar şi în consens cu modernitatea literară. Personalitate cu vocaţie etică, observator lucid şi ironic, scriitorul George Petrone are încă un cuvînt greu de spus cu recentul volum, „Recviem pentru capra vecinului”. Lumea umoristică pe care a creat-o de-a lungul timpului şi care-i poartă amprenta de inconfundabil talent, constituie suportul moral-afectiv, de altfel, legat psihologic de intelectul său. După „Potcoave de cai verzi”, „Scârţ” şi „M’en fiche, duo caniche”, reuşeşte încă un volum de excepţie, încăpător ca o Arcă a lui Noe, o teribilă colecţie de proză umoristică, sonet, fabulă, rondel, poezie satirică şi epigrame, în fond, un sintetic portret umoristic al societăţii, în tonul poate cel mai valoros pe care George Petrone l-a abordat vreodată. Tipurile de comic, procedeele rizibilului din capitolul de proză satirică pe care se deschide cartea „Recviem pentru capra vecinului” ne amintesc de Moličre şi de povestiri ca „Prostănacul” şi „Prima lecţie”. De asemenea, ironia, verva, frenezia, caracteristici evidente în povestea funcţionarului Costică Ţâmpău, în ordinea lor, şi în celelalte, îndreptăţesc asocierea şi cu universul lui Rabelais. Inspirîndu-se din moravurile vremii în care a trăit şi a scris, George Petrone - maestru al ironiei sofisticate - satirizează în chip vădit realităţile cu încorsetările lor, folosind cu eminenţă umorul ca armă moralizatoare sau poate ca pe un fel de a fi. Spiritul critic şi de observaţie îi ajută să dea în vileag slăbiciunile, comportamentele umane sub aspectul grotesc al situaţiei, toleranţa societăţii cu toţi cei care şi-au găsit locul nefiresc de cald, tocmai pentru că nimeni nu s-a grăbit să le confere adevărata legitimitate.

Cele şaisprezece bucăţi de proză, în care autorul se întrece pe sine în dulcele stil clasic, vorbesc despre conflictul dintre esenţă şi aparenţă, dintre ceea ce sînt cu adevărat personajele cărţii şi ceea ce par a fi. Înzestrat cu multiple capacităţi de incursiune în diferite domenii şi cu o vervă molipsitoare, autorul nu se mulţumeşte cu negarea sau bagatelizarea în scris a aspectelor neplăcute, ci doreşte să scoată societatea lui Caragiale din letargie şi din stereotipie. Pentru a-şi spori autoritatea atunci cînd acuză angrenajul social dominat de slăbiciunile general omeneşti, codexul moral şi modul de viaţă al păturii superioare şi al clasei parvenite, la fel ca şi Evelyne Waugh în romanul „Declin şi prăbuşire”, George Petrone întrebuinţează sarcasmul şi ironia ca instrumente critice. Exceptînd proza umoristică, unde am descoperit un scriitor viguros, care ar fi putut da oricînd literaturii noastre romane de impact, tonul autorului, cel mai adesea de dispreţ justificat şi de amărăciune, este o reacţiune împotriva a tot ceea ce este vătămat moral. Un prim exemplu: „Sergiu Nicolaescu despre evenimentele din 1989: L-am întrebat pe regizor/ Şi dânsul, prin deducţie,/ Mi-a spus ca fin cunoscător:/ - A fost o coproducţie.”

 „Recviem pentru capra vecinului” nu va avea atributul unui „picaro”, dar nici nu va trezi simpatie în rîndul celor vizaţi. Moralist prin excelenţă, adresîndu-se raţiunii cititorului, autorul gîndeşte că omul este perfectibil şi că ar putea trage foloase din lecţiile existenţei. Alt element esenţial al interesului pentru această carte îl furnizează nimbul de adevăr pe care ironia, în sensul cel mai exact al cuvîntului, îl poartă, nu ostentativ, ci din solidaritate cu scopul ei. Fără îndoială George Petrone este scriitorul pentru care angajarea nu reprezintă numai pagina de carte, de revistă sau de ziar. Atitudinea sa este asemănătoare semnăturii pe un manifest care pune în vizor evaluarea riguroasă a inegalităţilor sociale şi morale, demascarea prostiei, inculturii, demagogiei şi a fariseismului: „Nici nu mă mir. Va fi surpriză/ Când premierul în persoană/ Va anunţa că intră-n criză/ Economia subterană”

Genul de istoriograf care consemnează cu mult umor putregaiului din societate, chipurile, caracterele, mecanismele stricate prin care aceştia şi-au făurit peisaje psiho-sociale, George Petrone se arată intransigent cu eroii săi, implicînd cititorul în acţiune, obligîndu-l cărturăreşte să ia poziţie: „Unui pretins poet oniric: Odată opera-ţi citită/ Mă roade-un dubiu sub căciulă/ C muza nu ţi-i adormită/ Ci, mai degrabă, somnambulă:” Autorul şi-a făcut o profesie de onoare din a ridiculiza „lumea lui Caragiale”, comicul cu toate nuanţele gravităţii, caricaturalul şi spontaneitatea, dau cărţii atitudine moralizatoare, în speţă, cheia reuşitei. Punerea atît de vie în pagină, alegerea rimelor şi a limbajului, potrivite dozei de umor fac, din volum o foarte frumoasă carte. „El bueno” (cel bun), epitetul sub care Cervantes şi-a aşezat personajul care a făcut istorie, se potriveşte de minune şi umoristului nostru. Eroii cărţii şi modurile culpabile de a trăi reuşesc un scenariu de excepţie în realismul vieţii. Sancţionarea prin scris a categoriilor psiho-sociale  prin demascarea actelor reprobabile, fac din carte un rechizitoriu extrem de valoros, care ţine cititorul conectat, nu doar la reţeaua informativ-ideatică, ci şi la voltajul generator de zîmbete şi bună dispoziţie.

Maria Diana Popescu