GEORGE STANCA - REVERENŢE HIMERELOR DE ODINIOARĂ

Eugen Evu

„Tandis que l’oeil vert de la radio/ clignote complice de la mort”. Cartea  bilingvă „Angel radios” („Ange radieux”, traducere de Muguraş- Maria Petrescu) - ce nuanţa ca titrare, un celebru vers preclasic românesc, (cu un  reuşit nud pe copertă de Elena Uţă-Chelaru) oferă cititorului francez piese semnificativ alese, din cele două „claviaturi” pe care jubilează liric George Stanca. Un poet bine primit de cine are „organon” critic, şi aiuritor haşurat, facil chiar, de primul său prefaţator...Stanca este înainte de toate un nostalgic al preromantismului francez, D’Orleans, Fr. Villon ş-a., şi, in extenso al moderniştilor de după Baudelaire, necum „ delirantul” pe care fuşerit şi apatic, l-a văzut antipoeticul  Ion Cristoiu. Ironismul poetului este sentimentul fundamental, care, de fapt, îl ocroteşte de falseturile de ventriloci ale manieriştilor. Sarcasmul îi este armura cu motive sibilinice, menite a deconcentra, de a deruta căutătorul ostentativ de aforisme, ori de axiome ce ratează acel „nimic nou sub soare”, într-un lamentabil „ nimic nou sub lună”. Acest poet este un om muzical, oripilat de zgomotul de fond al Realului.Scrie ca să îşi audă sufletul.

Poemele lui George Stanca nu îşi scad timbrul, între Eros şi Thanatos,  nici în această reeditare selectuvă, ci dimpotrivă, în versiunea franceză, prind un spor de vervă baladescă, fin ironică, ca nişte auto-parafrazece atenuează registrul grav în volute de capriccio de şansonetă, de „ lerui ler” laic- modern. O afinitate stilistică, bunăoară, cu Cezar Ivănescu, cel ce îşi vibra textele pe chitară, Goerge Stanca o transferă într-o oratio-vechio cu aer medieval, care sună autentic şi în limba lui Villon: „ j’etais svelte et maigre/ tu etais suave/ tout comme une Marie/ sur une icone slave”. Timbrul  Cezaro/ivănescian din  poemul dăruit regretatului poet, ia doar o altă culoare, prin jocul replicii „a la maniere de”, însă exprimând propria-i stare:  trubadurescă, song unei iubite diafane, unei muze hieratice:  „fată de zăpadă/ ochi de izvoraşi/ nu-i aşa că-n moarte/ ai să mă mai laşi”? Dorinţa transcende într-o dimensiune atemporală, erosul se contopeşte rece- extactic, cu thanatosul, cum poetul scrie altundeva. Starea heirosgamosu-ului este suspendată aici în nuanţe mitice, nordice, siberiene. Agonia devine extaz, extazul agonie. Stanca apelează frecvent, inventiv, dezinvolt, în astfel de songuri, la licenţe poetice: „Te iubesc artizănatic” cu un fior  preclasic:” Te iubesc cu energie/ floare roşie de sânge/ lujer de siminichie/ Care tace şi când plânge” Aparenţa spontaneităţii ludice, este la George Stanca de fapt o „ cheie” stilistică, un procedeu remarcabil de a constrânge muzical emoţia, de a o ritma în melos. Poemele acestea alternative celor postmoderniste, provoacă o plăcere estetică pură, „zănatică” în sensul „ delirului” mantramic evocat în piesa de rezistenţă a sa, „Spectru” – care este o camuflată „ ars poetica”. Registrul acesta de clavecin, este cumva mai savurat de poet, mai agreat, din nereprimate stări extazice între Psiche şi Eros: colajele riscă reduntanţe, însă este sigur că Stanca sustrage de la absurd un context strict-muzical, spre a-l înrola psihedelic în topica dorită, una cantabilă, una care voalează pe griful canonic, procedeu al absurdului, uzând de inserţiuni din „ zicalele populare, colinde laice, etc.:„Galben sufletul de toamnă/ delirăm şi delir, doamnă/ ...” alb e câmpul de bărbaţi/ că le daţi, ori nu le daţi”...” colţ albastru dus de roate/ tu te-ntreabă şi socoate.../ de ce-n sufletul de toamnă/ delirăm şi delir, doamnă?” Artificiile de acest fel sunt facile, însă au farmecul lor de înţeles româneşte, nu ştiu cum „ auzite” de alţi neolatini, dacă nu cumva sunt percepute ca puseuri suprarealiste? „si dans notre ame enautonome/ delirons et delir, femme”? Muguraş Maria Petrescu nu avea cum să reţină în franceza modernă, motte-a-motte, aceste „cântice” cu iz medieval dintr-un Ardeal cu  „Velerim şi veler Doamne” sau „lerui ler”-ul colindelor laice.

George Stanca are însă o a doua voce, transmodernistă, a liricii moderne de tip „ poeseu”, şi atunci româna lui ludică, redevine soră bună cu franceza actuală: „et mon amour s’grandissait de plus en plus/ du nord/ en arrivant accopmagne par le grad vent du nord...”; ozonizant le cousin de notre perche/ ils nous faisaient...”etc. Metaforele lui George Stanca sunt când delicate, când amintind pictura naivă: „ eu biet râdnaş într-un stalul de fluturi/ închinându-mă frumuseţii tale mătăsoase”...

Don Qujote este invocat ca un simbol al „ Tristei Figuri” prenatal, aşadar un stigmat al luptei cu himerele, ca apoi să fim surprinşi de procedeul oximoronic, evident cel mai agreat procedeu stilistic, al unui ironist cu impulsiuni pamfletice, rod al unui simţ moral de nereprimat, din nou apăsând pe versul reduntat, care ia prin surprindere nonconformist: „Eu buletinul de ştiri de la miezul nopţii/ rosti ca o sentinţă/ în timp ce ochiul verde al radioului/ clipeşte complice cu moartea”...( percepţie cvasi- extrasenzorială, ca o halucinaţie, n).( „ tandis que l’oeil vert de la radio/ clignote complice de la mort”). Alchimistul modern George Stanca îşi face lucrarea din substanţele magice ale cuvintelor, prin asocieri stranii, care tind să efectueze o mutaţie: una hierogamică, a „nunţii” dintre suflet şi carne, dintre simţuri şi întrezăriri ale unei Erato căreia îi face reverenţe...Reverenţele poetului sunt donquijoteşti, dar şi trubaduriene, dar şi bruscând  din Real în absurdul rinocerian al  thanato-erosului rock,asocieri stupefiante, menite a demitiza, de fapt, dicteurile obsedantelor generaţii: „Ca iubitul tău de serviciu/ fără introducere şi cuprins/ fără înheiere/ după ce te-am dezbărat de spini/ încă din lift/ să te devor cu trufia revoltatului.; „ nea- a-pă- rat posesiv/ şi cald contra unei/ derizorii simbrii de săruturi/ câştigate în mod onest”. Când Stanca scoate din priză aceste electrice stări ironice- amare, neutre cumva, revine la ritmicul ludic tragic- comic, amintindu-ne de Geo Dumitrescu, dar cel mai cuceritor, de Miron Radu Paraschivescu în poemul cheie „Sirop de mucava”, autentica sa artă poetică, a unei lenevii angelo- radioase, levantine, de dulce habitat şi un şi mai  Dolce farniente: „Ea fuma cu ţigaretul/ ţigări albe de mătasă/ eu citeam villon- poetul/ şi mă preumblam prin casă/ Eram iarnă, eram tânăr/ îmi mergeau muşchiul şi lobul/ eram blazat metafizic/ şi-mi plăcea să fac pe snobul/ Ea-mi zâmbea superioară/ şi sufla fumul spre mine/ credeam că nu mă-nţelege/ şi mi se făcea ruşine”.. (Un poem care merită carieră muzicală!).Este vorba de o fata morgana suind hieratică din narcoza unei stări stanciene, mimat turcite, ademenitor  cantabile... Care, cum spuneam, sunt echivalate în franceza evocatului Francoise, cel al zăpezilor de odinioară...  Sau de niciodată.

Eugen Evu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com