GHEORGHE DANILIUC

CÂNTECE DE DOR - TRANZITANIA

Dan Lupescu

Muzeul de Artă-Palatul Jean Mihail din Craiova a găzduit, în Sala oglinzilor (veneţiene) o după-amiază de muzică şi poezie. Cunoscutul duet concertistic format din Octavian Gorun (vioară) şi Corina Stănescu (pian) au asigurat un inspirat preludiu cu piese de muzică clasică de mare popularitate, după care directorul instituţiei gazdă - posesoare a celei mai bogate colecţii de picturi şi desene de Ion Ţuculescu -, criticul şi istoricul de artă Florin Rogneanu, a descris contextul în care se înscriere noua manifestare. Intrând în atribuţiile de moderator, Iulia Negrea, secretar literar la Filarmonica Oltenia din Craiova, i-a invitat pe cei înscrişi pe afiş să comenteze cele două cărţi scrise de Gheoghe Daniliuc, lansate chiar cu acest prilej. Rând pe rând, şi-au exprimat opiniile critice: Dan Lupescu, Bianca Predescu, George Popescu, Florea Miu, Gheorghe Barbărasă. În final, Gheorghe Daniliuc a făcut o mărturisire de credinţă, după care a dăruit câte un exemplar din cele două volume şi a oferit autografe iubitorilor de literatură. Prezentăm mai jos comentariul critic realizat şi prezentat de Dan Lupescu.

Imparţial ca tot românul, pe jumătate poet, pe jumătate prozator, domnul Gheorghe Daniliuc (născut la 21 ianuarie 1949, în comuna Bârca, judeţul Dolj), director adjunct al Filarmonicii Oltenia din Craiova, ni se prezintă, de Sânziene, ca un brav slujitor al condeiului. Domnia sa dovedeşte că este captivat, în prozele sale, de alchimia combinării stilurilor atât de personale ale unor scriitori celebri, dar, înainte de toate, ca tot românul, s-a născut poet. Proba peremptorie o constituie chiar proaspăta plachetă de versuri Cântece de dor (Editura Sitech, Craiova, 2010) – cu o expresivă, elegantă copertă în policromie, pe care tehnoredactorii Radu Jianu şi Codruţa Stoica au reprodus una dintre magicele Păsări Lyră, ţâşnind spre zenit dintr-o vioară despicată de mistuitorul dor de ducă, în fapt reproducere a unei picturi de Aurora Speranţa Cernitu.Volumul se deschide cu o sprintenă solfegiere – pe o gamă dus-întors -, după care urmează 56 de poezii grupate în cinci cicluri. Putem afirma că, pentru Gheorghe Daniliuc, anul său astral are patru anotimpuri, clasice pentru zonele temperate, plus unul etern: anotimpul liric. În acest prim poem, poate cel mai izbutit şi din punct de vedere tehnic, năzdrăvanul nostru poet solar face salturi de leopard îndrăgostit: Fantomă iubită, nălucă hoinară,/ Mi-e sete şi foame de tine;/ Revine puternic, în salt de feline,/ Dorinţa nebună, şi dulce, şi-amară.Poemul al doilea, Dor, cu fioruri juvenile şi tonuri gen De ce nu-mi vii,/ De ce nu-mi vii?, este ornat, în manieră idilică: Te cheamă iarba din câmpii,/ Te cheamă paşii pe alei,/ Parfumul florilor de tei/ Te-aşteaptă încă să revii. Din peisajul bucolic nu lipsesc doi miei zglobii (sânii iubitei, aş fi sugerat eu): Te cer la joacă miei zglobii,/ Săgeţi de zbor de rândunele,/ Te-aşteaptă frigurile mele/ Să le alini când o să vii. Urmează o inscripţie demnă de un străveziu album sentimental: Aşteptare, dar într-o stranie cadenţă cu accente din Mama lui Ştefan cel Mare: Inima se-opreşte în încremenire,/ Simt cum toată lumea mi se prăbuşeşte/ Şi constat cu teamă: fără de iubire,/ Viaţa-i o povară ce te-mbătrâneşte.// Şi pătruns de vină, ca un condamnat,/Fără rost pe lume, un proscris de soartă,/ Tot aştept într-una, ca un disperat,/ Încă o bătaie să-mi răsune-n poartă. Cele două comparaţii ne demonstrează că Gheorghe Daniliuc nu vrea să respecte canonul impus de Gottfried Benn, celebrul poet expresionist german, care, decretând supremaţia metaforei, cerea imperios, acum vreo şase-şapte decenii, să fie eliminate/evitate ca-urile din poezie. La dl Daniliuc vom depista, însă, şi o droaie de ce-uri, precum în poema de la pagina 59, unde distribuie câte două comparaţii în fiecare strofă.

Atmosferă cvasi-bacoviană întâlnim în poemul Ploaie. Titlul poemei de la pagina a 12-a, Trandafiraşul,constituie o dulcegărie nepermisă în poezia ultimului secol. Un tren şi o gară tristă ne propune o performanţă: iubita are capacităţi paranormale, ochii săi văzând prin pantalonii eroului liric: Pe două linii paralele,/ Din infinit spre infinit,/ Aleargă ochii dragei mele,/ Sclipind spre fructul cel oprit. Deşi bate vânt de rătăcire, iar norii deşi adună scântei de ură şi iubire, poetul afişează o poză solitar-melancolică: Sunt singur şi uitat în gară,/ Privind spre trenul călător,/ Ducând iubirile să moară/ Spre un tărâm rătăcitor. După un inspirat memento: grafica sugestivă a Aurorei Speranţa, Gheorghe Daniliuc ne oferă, în preludiul celui de-al doilea grupaj de versuri, Gânduri nebune, o …Evadare, evident, lirică, în poema cu acelaşi titlu. Într-un cer, care nu poate fi decât …cerul infinit de stele, aleargă gândul năuc al trubadurului, atât de năuc încât, după Scântei albastre în abis,/ Prin bariere pentru vis, dă peste un derutant peisaj NU galactic ori metafizic, ci cu aere de indieni având podoabele năpârlite: Sunt pene de cutezători,/ Pârlite printre mii de sori. Adolescentine fulguraţii întâlnim în poemele Salamandra (Din flăcări mă cheamă o fată/ Cu ochii-smarald, cu faţa bălaie./ Împins de o forţă ciudată,/ Mă arunc ca vrăjit în văpaie.), respectiv, De ce?, în galop devastator: Orbităm prin spaţiu, în deşertăciune,/ Zornăiţi prin stele, soarta ne e scrisă./ De ce-ai creat omul şi această lume/ Dacă tot vor piere în Apocalipsă? Foarte sugestivă şi cu indubitabilă aură de modernitate este poezia de notaţie cu titlul incitant X. O cităm integral, rugându-vă să iertaţi expresivitatea involuntară din ligamentele de început: Peşti cu raze X,/ Plante cu raze X,/ Pecete pusă:/ Apocalipsă!// Vin timpuri moderne spre noi,/ Speriată, istoria se-ntoarce-napoi./ Pământul se îndreaptă spre cum s-a născut, / Sfârşitul e frate cu-al său început./ Aer, aer! – gâturi spre cer,/ Apă, apă! – peşti care pier,/ Foc, cenuşă, leşie, abis,/ Raze gamma şi beta şi X,/ Peşti X, plante X, oase în X, APOCALIPSĂ!/ X . La pagina 27, poetul se trezeşte într-un imens Naufragiu, în care ce credeţi că fac bietele corăbii?: S-au înecat corăbiile mele,/ Doar câţiva nori mai plâng după furtună,/ Iar eu, uitat pe-o insulă pustie,/ Aştept o barcă ce nu vrea să vină. Dincolo de gestica teatralizantă: S-au înecat corăbiile mele,/ Curg lacrimile, fluviu, în ocean;/ Îngenunchez spre bolta infinită,/ Cerşind speranţele în van, eroul liric îşi descoperă virtuţi de Prometeu înlănţuit: S-au înecat corăbiile mele/ Şi eu pe ţărm de dor sunt răstignit,/ Cu ochii pironiţi în zarea-albastră,/ Ochi trişti şi goi, de om înlănţuit.

După cufundarea vag romantică în Melancolie  (Stau cu cana-n faţă/ Şi tot sorb într-una,/ Zilele să-mi treacă/ Una câte una.// Tristă-i viaţa asta,/ Searbădă şi rece,/ Furişat, speranţa/ Vrea şi ea să plece.// Doar stropii de ploaie,/ Răpăind în geam,/ Mă trezesc la viaţă/ Şi-mi spun c-o mai am…), poetul ne ispiteşte cu un final în cheie surâzătoare: Şi, pierdut în gânduri/ Care te doboară,/ Mă retrag în mine/ …Şi mai trag din oală. Oala domnului Daniliuc sugerează că poetul ar dispune de o herghelie de butii, ascunse în umbrele misterioase ale Beciului Domnesc, vegheat de painguri medievale. Unul dintre poemele izbutite ale volumului este delicata Floare de colţ, a cărei transparenţă şi graţie celestă s-ar fi cuvenit să rodească din plin în această plachetă: Un fir/ Pe o stâncă în vânt,/ La graniţa/ Dintre cer şi pământ.// Un petic/ De mătase albă,/ Speranţă/ Către fiinţa dragă.// E gândul meu curat/ Pe creste,/ Boboc mărunt/ Ce înfloreşte. Grupajul cu titlu de romanţă: A mai trecut un an caligrafiază, prin poema Ianuarie, îngemănată cu superbul portret-clepsidră al Aurorei Speranţa, şi prin celelalte 11 luni ale calendarului, un univers liric pus sub semnul zgoandei. Fioruri de madrigal au poemele Martie şi Aprilie, pentru ca Mai să creioneze un surâzător desen cu creta înfiorată, nu pe asfalt, ci pe …coada lui Azor. Deşi are Sufletul curat/ Ca zâmbetul pruncului/ Mângâiat de soare, iar inima s-a furişat într-o floare, poetul nostru nu e deloc vegetarian, dimpotrivă, are chemări pantagruelice: Grătarul, cu carne de miel,/ Sfârâie în poiană./ Femeile mai bârfesc niţel,/ Iar bărbaţii, pe ascuns,/ Trag din damigeană.// Zâmbim şi vorbim fără rost,/ Aşa, la grămadă./ Azor se gudură/ Gâdilat de copii/ Şi mişcă din coadă, / Semn că se bucură. Balada chiriaşului grăbit adie în poema August. Arghezian şi aspru, viguros şi aţâţător este poemul Septembrie: Porumbul, cu drugile mari,/ S-a făcut arţăgos,/ Fâşâindu-şi scorţos frunzele.// Greierele, speriat,/ Nu mai vrea să cânte,/ Cu toate că furnica îl îndeamnă:/ - Cântă, mă,/ Că tot eu/ Te-oi ţine la iarnă !// Lacrimile cerului,/ Strugurii,/ Încep să plesnească,/ Iar Bîtu, mulţumit,/ Îşi trage mustaţa:/ - Taică, culegem via!...

Inscripţie oltenească în cel mai sclipitor spirit este poema Octombrie. Euforia de basm a Crăciunului este trăită, în Decembrie, ca o autentică feerie a satului de altădată: Cam de două zile, fulguieşte-ntr-una,/ Aşezând zăpada până la fereastră./ Moş Crăciun, de-afară, face semn cu mâna,/ Vrea să poposească iar în casa noastră.// Oala cu sarmale fornăie pe plită,/ Cozonacii cresc rumeni în cuptor,/ Ca de obicei, mama se agită,/ Tata, pe furiş, trage din urcior.// Timpul se petrece în cuvinte blânde,/ Glasuri tremurate despre Pruncul Sfânt,/ Satul tot răsună-n zumzet de colinde,/ Dumnezeu coboară iarăşi pe Pământ. Penultimul ciclu liric al volumului, Trepte de lumină, constituie un pariu al domnului Gheorghe Daniliuc nu doar cu forma fixă a sonetului, ci şi cu proba de foc a culorilor, ROGVAIV. Vrăjit şi în stare de reverie, autorul transcrie stări de spirit cu temperaturi şi intensităţi de trăire diferite, de la toridul Roşu, fierbintele Oranj, solarul Galben, la atât de reconfortantul Verde, serenisimul, divinul Albastru, tainicul şi distantul Indigo, pentru a încheia cu ispititorul, dar mereu controversatul Violet: Totu-i plumb în lumea asta/ - O tristeţe-apăsătoare -/ În zadar deschid fereastra/ Că nu intră strop de soare.// Cerul însuşi se revarsă/ Spre pământ, încet-încet,/ Îl cuprinde şi-l apasă/ În culori de violet.// Dirijat de fluxuri grele,/ Care ţi se zbat în piept,/ Nu observi că mai sunt stele/ În abisul violet. Aranjând amintirile şi visele, în ciclul de final, Privind prin fereastra deschisă, dl Gheorghe Daniliuc, precaut şi speriat de atâta linişte, desface obloanele, deschide fereastra, căutând uimit vijelia de ieri. Grupajul include poemul de referinţă, pentru creaţia sa de acum, Iarna. Inegal şi construit aleatoriu, fără aportul unui redactor de carte profesionist, dar lăudabil pentru sensibilitatea indubitabilă, pentru simplicitatea şi candoarea trăirilor – Când nu mai suntem copii, am murit demult, afirma BRÂNCUŞI -, volumul Cântece de dor gâlgâie de lumina şi sinceritatea inocentă din sufletul autorului: Gheorghe Daniliuc. Prietenoasă şi generatoare de bună dispoziţie, ca o iie de borangic neînceput sau ca un bluzon de catifea, diversă şi bogată în falduri, aidoma unei draperii fremătând sub oştiri de heruvimi şi serafimi, placheta aceasta are miresme insolite, precum savuroasele cărţi de bucate româneşti ale regretatului Radu Anton Roman, fin degustător de tainice sonuri, născut în  Ohaba din Ţara de basm a Făgăraşului. Cântece de dor sună răcoros, ca smalţul ulcioarelor de nuntă modelate de regretatul Grigore Ciungulescu din Oboga, ori ca zig-zagul argintat de roua Lunii pline, ţipat, turnat în matricea brâncovenească a cocoşilor de Hurezi (Horezu).

Cu titlu impropriu pentru un volum de proză – TRANZITANIA. Un stat între două lumi -, dar excelent titlu pentru o carte de publicistică, lucrarea a doua a dlui Gheorghe Daniliuc reuneşte o primă proză cu virtuţi cinematografice, care dă şi titlul volumului, urmată de alte două lucrări de mai mici dimensiuni: Scrumbia împăiată şi Tocul cui. Tranzitania se plasează, într-o anumită măsură, sub geana de lumină a lui I. L. Caragiale şi Eugen Ionescu. In celelalte două răzbat ecouri suculente din prozele antologice ale lui Dumitru Radu Popescu şi  Romulus Cojocaru.

Dan Lupescu

Craiova, 23 iunie 2010

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com