Victor NICOLAE, NEW YORK

"Dumnezeu nu a creat universul, / Dumnezeu îl conţine, / marginile lui Dumnezeu / sunt undeva / în afara universului, dacă el există. // dacă există, / putem crede că existăm şi noi, / altfel / nu se poate." - Gheorghe DOBRE

Prin repliere febrilă pe licenţa poetică, dumnezeirii i se cer tot mai multe explicaţii. Valorile iraţionale nu mai sunt ce-au fost de când ele au depăşit limitele matematicilor imbatabile. Nici Pământul nu mai are forma lui sferică, ştiută aşa  dintotdeauna. Agenţiile Spaţiale tocmai l-au fotografiat din sateliţii lor de cercetare  şi ni-l arată ca pe un sferoid, ca pe un un geoid-bolovanoid în voile gravitaţiei, cu massa ne-unitar distribuită. Nici alerta noastră permanentă nu mai e ca ieri sau ca    alaltăieri, pentru că ne descoperim mereu câte o altă zonă afectivă, câte o altă 'terra incognita', exact în iureşul forţelor ce ne bântuie fără încetare. Asta o spune şi Gheorghe Dobre. Semnele îngrozitoare ale anotimpului umilesc previziunile şi se răspândesc printre cânturi orfice, agravând stările neaşezării. Nici cărţile nu mai sunt ce-au fost... şi o   zic azi, chiar de 23 aprilie - Ziua Mondială a Cărţii şi a Dreptului de Autor, sărbătorită din 2 în 2 ani începând cu 1995 la iniţiativa UNESCO, sub deviza: LECTURĂ PENTRU TOŢI! Azi, e şi Ziua Sfântului Gheorghe în luptă cu balaurul. Şi Ziua lui Gheorghe Dobre... se aud cadenţele plutoanelor de execuţie, carnea încearcă să dezbrace  osul, îngrozită de blasfemia gândului terorizat. Privind  îndelung o tăcere apăsătoare, impusă, descoperim trecerea: "Tăcerea nu-i semn de ignoranţă". Cel blindat cu argumente îşi străbate pustiul plaselor de păianjen. Sau riscă a se îneca în răceala apei adânci, respins de suprafaţa cecitată. Ne   stăpânesc zvâcniri de care credeam  că ne-am eliberat. Dacă ne găsesc acasă, ne vor devasta. Dezastrul vine odată cu revelaţia, când fuga ne părăseşte şi ni se refuză orice ascundere. Cine-i convins că a înghiţit o ţeavă de puşcă din dragoste îşi va însângera eroarea de îndată ce va apăsa trăgaciul. Cine se crede a fi cratiţă nu îşi va depăşi limitările decât dacă va aprinde puternic focul dedesubt, evitând reproşurile.

VÂNĂTOARE DE LEBEDE: "Risipitor ca un general / Ce-şi împuşcă în fiecare zi trompetul, / Când nu poţi prinde poezia de picior / (Cu toate că ai mai avea un cuvânt până la ea) / Ţi-o-nchipui lebădă şi tragi / Şi-aştepţi apoi zadarnic să cânte..."

După fiece cântec străpuns de glonţ, renaştem în imaginaţia noastră. Şi rămânem acolo. Am fi mai liberi dacă nu ne-am teme atât de rău de singurătate. Dacă ne-am mulţumi cu singurele noastre frăţii, trenurile înnoptate. "Lătratul câinilor împleteşte jafuri." Trăiască libertatea de a ne muta din catacombă-n catacombă! Transferăm cărţi în creier şi iubirile îşi lasă sângele pe zăpezi nocturne, ca nişte lupoaice însetate, cu limbile tăiate. Din neputinţe, din repetări tembele, lansăm   lozinci acuzatoare şi apoi ne reîntoarcem cu privirile în farfuriile goale. Scrisul îşi detestă literarizarea, vrea să fie viaţă, să fie nerv din braţul ce scrie. Suntem mai mult noi, când ne căutăm chiar şi fără a ne regăsi, urmăriţi de monstrul ce muşcă mereu cu un pas în urma noastră. Pentru că încă ne agităm mai rapid decât el, pe spaţii mereu în dilatare, încercând să ne purtăm ca acasă ori pe unde am rătăci. "Băteam cuie ruginite într-un destin de iepure". Bilanţurile sunt ori prea încărcate cu păcate,  ori foarte sărace. Le cam amânăm, uităm să mai trăim? O aglutinată orbecăială ne electrocutează printre ravagiile supravieţuirii în ţarcurile golite de sens. S-a mai descoperit un cadavru plin de talent! Pute de talent! Monştrii n-ar mai fi atât de puternici dacă li s-ar cenzura toate verigile ficţionale. Stările sufleteşti plutesc pe sub cuvinte. "Drumul spre poezie trece şi prin noi." Aţi uitat ce înseamnă paramnezia? E un simptom de falsă amintire, o confabulaţie, ce ne încarcă trăirea cu fantasmagorii acceptate ca acte reale ale bietei noastre experienţe.

"Prin vorbe, pumnul trece foarte uşor şi te ia mereu pe nepregătite" 

De ce Pământul se mai numeşte şi Planeta Albastră? Pentru că împrăştie    o lumină albastră - nu roşie. Analizând propria noastră atmosferă, încercăm să detectăm vapori de apă, urme de oxigen şi ozon pentru a da şi de alte panete  locuibile. Vegetaţia lor poate fi dedusă din lumina primită. Dacă 20% din noua  planetă e acoperită de floră, se obţine o amprentă specifică pe spectrul de culori. Şi cercetătorii altor galaxii pot analiza compoziţia chimică a atmosferei noastre din lumina Soarelui ce o străbate. Aşa ne vor găsi. Sau ne-au găsit deja. Aşa trebuie să ne detectăm şi noi scriitorii, analizând lumina ce le străbate cărţile... Azi, Gheorghe Dobre! El este poet, prozator, ziarist, editor, critic... este fondator şi conducător al Asociaţiei Culturale HELIS Slobozia... este redactor-şef al Revistei şi Editurii HELIS. De curând i-a apărut un nou volum, intitulat: "SĂRIND DIN PIATRĂ ÎN PIATRĂ", unde cere şi ca iubirea să nu fie "băgată între paranteze". Imediat adaugă: "(duşmanul meu cel mai de temut e literatura, iluzia transmisă de ea e mai puternică decât realitatea, e distrugătoare, fără rival)". Respingerea poeziei se produce prin atracţie. Şi atracţia ei se produce prin respingere. Contrariile nu-şi refuză alianţele pentru a reuşi să recupereze identificabilitate. Spiritul liric se purifică prin stabilirea   de relaţii antagonice cu lumea imprevizibilă. Confesiunile se inervează estetic    pentru a se aventura în turbionul elocvenţei. Supravieţuirea mixează sfinţenia lirică şi imboldul satanic. Inspiraţia atinge angelicul, tensionând draconiade. Poate că pe Planeta Albastră vrem să ne fi născut ca bucăţi de albastru în calea răsăritului de soare. Poetul îşi revendică senin chemările albastre. Nu le va înşela niciodată explicându-le. La primul colţ de stradă, viaţa a şi distrus încă o idee ficţională. Exagerarea se normalizează, deformând toleranţa narativă. Impactul senzorial acumulează nesăţios oscilaţii semnificative, diversităţi opţionale, defazaje aluzive şi dihotomii narativ -abstracte. Nu, nu am abandonat eforturile comprehensiunii        bine temperate, filtrând alambicat trofeistica, tribulaţiile, configuraţiile, frângerile şi răsfrângerile. Mai simplu spus, instigarea curiozităţii înfrânge planificarea pedantă:  se elimină vorbăria din jurul imaginii poetice. Accentul particularnic reclamă urgenţa, maximalizează funcţionarea senzitivă şi... hai să mai citim împreună un text semnat de Gheorghe Dobre:  "Că nu pot să mă tem de ceva / ce stă agăţat de mine / şi mă ajută să merg, / chiar dacă împiedicat, / chiar dacă doar / în mintea mea merg, / chiar dacă doar în mintea ta merg, / sărind din piatră în piatră, / atent să nu mă ud, / să nu mă tem / de acel ceva / care m-a trecut în el / şi-acum se uită la mine / şi nu înţelege / ce mai vreau de la el // dacă tot am ajuns pe malul celălalt. // Şi dacă tot am ajuns pe malul / celălalt / de ce nu-mi recunosc / vecinii / care tot pleacă, / tot vin, / au mâini, picioare, adică le folosesc, / mănâncă, adică trăiesc. / Îi văd, / îi aud, / că malul celălalt e aproape, / e chiar aici, / în mintea mea, / un râu cu un singur mal, / pe care aleargă, / besmetice, / stafiile realităţii / încercând să scape // de mine. // de sunete // şi nici o mână / care să le mângâie / şi nici o muzică"

Victor NICOLAE