Slavomir Almajan, Canada

 

Când m-am trezit cu cele 70 de pagini „letter size, no space“ am fost cumva intimidat de posibila povară a unei citiri anevoioase, unde autorul nu-ți oferă grația unui popas între paragrafe sau, cel puțin între capitole, nu-ți dă șansa de a te agăța cel puțin de un titlu... „Oh, nu!“ îmi ziceam, un Franz Kafka din nou? Ba, mai mult, tot felul de gânduri și de posibile scuze îmi treceau prin cap gândindu-mă la oferta redusă a timpului meu pe piața liberă a vocilor de toate felurile care tind să se interfereze cu setea, tot a mea, de liniște... Apoi mi s-a năzărit așa, să aplic regula de aur în privința câștigării și reținerii de prieteni sau, mă rog, a conviețuirii într-o cel puțin relativă armonie într-un haos creat (!!!) cu preponderență de chiar limitata mea putere de a mă armoniza cu mine însumi...

Dar Gigi imi e prieten deja și sunt sigur că m-ar fi iertat dacă aș fi găsit o scuză credibilă pentru că, știe Domnul, el însuși și-a proptit pleapele cu chibrituri (sau nu?) deseori sub imperiul principiului „ce voiți să vă facă vouă oamenii...“  După ce am citit însă primele pagini eu însumi nu m-aș fi iertat dacă nu aș fi citit acest fragment al romanului în lucru. Hmm, când posteritatea va vorbi despre despre această „Joi seara“ de după Sfântul Gheorghe, la Semenicul, va vorbi, trag nădejde, și despre ucigătorul de balauri din mine care a biruit asupra lenei și a citit... Oh, da, voi pune în fișierul meu portativ cu numele „citit“, printre numeroasele scrieri ale prietenului meu John Steinbeck, și acest pui de roman, în plină creștere. Voi striga astfel posterității: „Hei, am fost acolo, l-am citit când era doar atâtica...!“* Tot acolo păstrez ca trofeu manuscrisul Vara Leoaicei al Melaniei Cuc...

 

Deci înapoi la text! Chiar la început m-am izbit de pragul abrupt al primei fraze: „Mi-am propus să nu mai scriu și iata că scriu.“ Of, Gigi, fie-ți milă de mine, dă-mi măcar o umbră de context, ajută-mă! Dar apoi mi-a venit în minte acel prim vers din Cireș: „Mînca pe buza șanțului cireșe...“ și mi-am zis: „El e Gigi și în raport cu ceea ce știu despre el, mi-a format in minte și în inimă un context care i se potrivește ca o mănușă și se numește Gheorghe Zincescu. Mi se pare puțin ciudat că, așa prieten cum imi este, nu mi-l pot incadra în memorie prin altceva scris de de el întrucât, așa a gasit cu cale el, nu am nici măcar o frântură din cele scrise de el mai înainte. Dar mi-l amintesc tot intr-o Joi seara la Semenicul cu un vers care mi s-a întipărit adânc în memorie: „Țipă o pasăre a nimănui...“  Deci, ia să vedem ce se ascunde în felul acesta abrupt de a începe ceva, ceva nobil cum ar fi poezia sau proza sau fiece altceva menit să atragă atenția unui cititor. Imediat mi-a venit în minte gândul despre ceea ce este înregistrat în memoria noastră despre propria noastră viață percepută de conștientul nostru. Interesant, și poate veți spune nedrept, noi nu știm cum începe... Alții mai în vâstă decât noi știu și ziua în care ne-am născut și detalii ale copilăriei noastre timpurii de care noi habar nu avem... Și nici măcar nu avem vreo idee dacă vom știi, conștient, clipa ultimei noastre suflări... Deci zece bile albe pentru măria sa Taina! Viața, deci, pe care credem că o stăpânim și o ținem sub control pare să nu fie de acord cu noi, cel puțin în această privință. Am spus „Viață“? Oh, da, aici cred că am găsit un mic refugiu logic în privința „creațiilor“ literare și cred că tot aici este și testul acid al valorii: este vie? La această primă întrebare, privitoare la acest fragment literar prezentat de Gheorghe Zincescu, pot răspune răspicat: da! Este așa pentru că are chipul și asemănarea creatorului în primul rând. Nu este, cum deseori se întâmplă în literatura ușor vandabilă, un colaj de organe moarte într-un monstru viu frankesteinian. Acest fragment de roman al lui Gigi respiră uneori lin, ca în somn, dar de cele mai multe ori sacadat, sub trauma izbirii de o realitate ostilă. Cuvintele par să se dea la o parte de sub ochii cititorului care este dintr-o dată copleșit de avalanșa de imagini atât de detaliate, atât de vii încât ai impresia că ești la un cinematograf 3D și urmărești cu sufletul la gură chipul deosebit de felurit al ploii, al singurătății și al divorțului de sine. Într-o realitate în continuă desmebrare, realitatea satului românesc, mai apare din când în când metafora ancorând în fărâme de timp un rost care să-ți dea energie pentru următorul pas, apoi încă unul și încă unul... Peisajul și privitorul devin una prin contemplare.

 

”Fulgerase la un moment dat, peste toată câmpia oarbă lumina s-a împrăștiat ca un pumn de orez nichelând bălți întinse și șanțuri serpuitoare dar numai pe abureala parbrizului meu adunase într-n colț pentru o fârâmitură de timp ceva ca un chip.”

Acest roman este viu, respiră de unul singur, independent... Ai impresia că dacă scriitorul și-ar retrage mâna, romanul ar continua prin sine însuși în deplină conștiință de sine dar totuși inconștient de începutul lui și de ultima lui suflare. Aici este grația scriitorului! El  crează un context prielnic progeniturii sale, apoi dăruiește libertatea ca însemn al dragostei sale. El, scriitorul, suferă precum tatăl fiului rătăcitor în aventura scrierii unde pașii sunt hotărâți nu de el dar se bucură de bucuria revederii creației sale care a crescut și s-a maturizat conform chipului său și pentru care el a tăiat vițelul îngrășat pentru ospățul de astăzi la care, cu umilință, particip și eu. Personal, de când cu experiențele mele cu John Steinbeck și Fructele Mâniei, cred nu într-o creație ca o cultură de laborator, supusă tehnicilor inginerești ci în nașterea ei cu durere, un fruct al dragostei creatorului pentru ținta dragostei sale, cititorul. Romanul de față răspunde cu brio acestui test.

 

Refuz să poposesc la greseli, inevitabile într-o aventură ca aceasta; editorii trebuie să-și merite pâinea câștigată, dar pe măsură ce citesc acest fragment de roman îmi dau seama de un alt act de grație al autorului: libertatea pe care mi-o dă mie și poate ție de a cola imaginile generos revărsate peste pagini în ceva nou și proastpăt înlăuntrul nostru, ca o carte nouă cu propria ei viață și conștiință. Acesta este un alt test la care acest roman răspunde cu brio: capacitatea de a se reproduce (nu râde, domnule că te văd!).

Personal, această scriere rezonează cu una din corzile mele cele mai sensibile. Și eu privesc cu durere spectacolul descompunerii satului, deci al unui neam... Observați imaginile desintegrării din acest roman, drama desprinderilor și a alunecării în haos...

 

”Erau patru oameni pe trei străzi și deși fiecare dintre ei se mișca mânat de propriile interese, în virtutea propriului liber arbitru adică, arbitru lăsat lui ca răsplată pentru cumsecădenia funciară a strămoșilor săi primi, pentru cineva care ar fi analizat și extrapolat tendințele mișcarilor lor oarecum browniene și care ar fi avut posibilitatea de a-i privi de undeva de sus, ar fi devenit treptat foarte clar faptul că, mai devreme sau mai târziu,  într-un fel sau altul, cei patru aveau să se întâlnească. Aveau să se întâlnească pe undeva prin dreptul unei bălți întinse oglindă dintr-o parte într-alta a unei uliți sătești.”

Voluntar sau nu, autorul a surprins singurătatea nu ca pe o izolare ci ca pe o disperată lipsă de comunicare; dialogurile devin țipete, poți atrage atenția cuiva numai dacă îl superi. La dragoste nu se răspunde iar nuditatea feminină este asociată cu... revolverul(!!!). Doar undeva, ca o ironie, câinele Câine, negru și docil răspunde omenește omului de la ziar șezând pe coadă cuminte și repectuos la pragul bucătăriei.

 

Aștept cu nerăbdare continuarea romanului, aștept apariția lui pe rafturi dar mai ales aștept, nu din curiozitate, să văd ce primire i se dă la Semenicul în primul rând și mai apoi în Reșita și în țară. Cât despre mine și aceste gânduri: luați-le ca venind din inima unui cititor care nu se dă în vânt după nimicuri...

 

Slavomir Almajan, Canada