Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

CRONICĂ DE CARTE (2)

RODICA ELENA LUPU: „GLASUL INIMII” EDITURA ANAMAROL, BUCUREŞTI, 2007

 

 Prof. Ştefan DUMITRESCU

 

 

Există cărţi pe care în timp ce le citeşti „auzi istoria până departe”, şi ai tot timpul senzaţia că „cineva se uită la tine de sus”. Există cărţi care în timp ce le citeşti te dor. Cărţi pline de suflet şi de conştiinţă rănită. O asemenea carte este romanul „Glasul inimii”, al doamnei Rodica Elena Lupu, apărut la editura Anamarol. După lectura cărţii am fost profund impresionat, zguduit.

 

Acum la început de cronică literară îmi aduc aminte câteva momente din viaţa mea de scriitor. Prin anii 1970 scriitorul Alexandru Cerna Rădulescu, pentru că eram vâlcean de-al dumnealui, mă invita duminica la ora zece la cofetăria Athenee Palace. Văzuse că sunt talentat şi credea în steaua mea: „Vino, dragul meu, să cunoşti şi dumneata scriitorii!”. Pentru mine era un miracol. Pentru că la ora zece începeau să se adune la aceiaşi masă un grup de scriitori care veneau din alte timpuri. Alexandru Cerna Rădulescu mă lua întotdeauna lângă el. Mă prezenta ca fiind „un tânăr scriitor de viitor”. Aşa i-am cunoscut şi am dat mâna cu Vlaicu Bârna, Marcel Breslaşu, Mihail Drumeş, Geo Dumitrescu, prietenul bun al lui Cerna Radulescu, Geo Bogza, care a venit de câteva ori cu Zaharia Stancu, mai tot timpul posac, venea rar şi stătea de obicei puţin.

 

Am cunoscut la masa aceea foarte mulţi scriitori care debutaseră şi se afirmaseră în perioada interbelică. Alexandru Cerna Rădulescu fusese secretar de redacţie la mai multe ziare şi reviste care apăreau înainte de 1940, fusese secretarul de redacţie al ziarelor conduse de Liviu Rebreanu şi cred că nu era scriitor interbelic pe care să nu-l cunoască. La masa aceaa se închegau discuţii, se fixau amintiri, se discuta în contradictoriu. Ascultam fascinant pentru că se vorbea despre Liviu Rebreanu, cu Liviu, se povesteau întâmplări cu Camil, scriitori pe care cu numai doi ani înainte eu îi învăţasem la literatura română, îmi căzuseră la Bacalaureat, şi iată, ei erau acum nişte oameni în carne şi oase despre care se vorbea ca şi cum ar fi fost unchiul Vergil, sau alţi vecini din copilăria mea. Mulţi scriitori din generaţia lui Cerna şi a lui Zaharia Stancu am cunoscut atunci. La mulţi le văd chipurile, şi sunt uimit în acelaşi timp că le-am uitat numele. Lucrul acesta vreau să-l spun, oamenii aceştia, în anii aceia 1960-1970 erau scriitorii acelei perioade istorice. Vai, şi din păcate, puţini dintre ei s-au salvat, (cine mai ştie de exemplu astăzi cine a fost Vlaicu Bârna, Marcel Breslaşu sau Lucia Demetrius sau Constantin Nisipeanu?), generaţiile care vin nu vor mai şti despre mulţi dintre ei. Acelaşi lucruri se va întâmpla şi cu scriitorii generaţiei 60, generaţia cea mai glorioasă a secolului XX, care în anii când am venit noi în literatură ocupase mai toată scena literară.

 

O altă întâmplare m-a obsedat mult timp. Prin anii 1976-1977, eram cu Nichita Stănescu, şi pe o străduţă, pe lângă Ateneu ne-am întâlnit cu Florin Mugur, pe vremea aceea redactor la Cartea Românească. Cei doi, prieteni buni, au schimbat câteva cuvinte. „Hai cu noi”, l-a invitat Nichita. Florin Mugur i-a spus că nu poate, că se duce acasă pentru că avea programat „să taie porcul”. Nichita s-a mirat. Ne-am dumirit ce porc tăia Florin Mugur, după ce ne-a povestit ce urma să facă. Florin Mugur fusese toată viaţa redactor la mai multe edituri, la ESPLA, (celebră în epocă), la Editura Tineretului, la Editura Albatros, şi publicase cărţile multor autori. După ce scotea o carte a unui autor, acesta, gest frumos, trebuie să recunoaştem, i-o dăruia cu dedicaţie redactorului. Cu anii biblioteca lui Florin Mugur se umpluse de cărţi editate de el. Cu trecerea timpului însă, aceste cărţi mureau, spunea Florin Mugur, deveneau cărţi fără nici o valoare. El lua aceste cărţi ale scriitorilor netalentaţi, care nu mai spuneau nimic acum, le aduna şi făcea din ele o grămadă în curte, apoi le dădea foc. Pârlea porcul.

 

Am acasă, la Vâlcea, o bibliotecă extraordinară. Cum am ajuns ca tânăr scriitor în Bucureşti, după ce am devenit student la facultatea de Filozofie, în toamna anului 1969, biblioteca mea conţine aproape toate cărţile scriitorilor din generaţia anilor ‘60. De vreo zece ani, vara, când merg acasă, mă aplec asupra acestor cărţi. Vai, cât de puţine rămân, dezarmant de puţine. Poeţi ca Cezar Baltag, Gabriela Melinescu, Grigore Hagiu, mi se păreau, ni se păreau, atunci mari poeţi. Când le citim astăzi cărţile, vai, acestea sunt moarte. Sunt secătuite, uscate de orice substanţă. Atunci scriitorii generaţiei 60 ni se păreau mari, pentru că ei erau vii, ocupau funcţii de redactori la revistele vremii, criticii generaţiei lor scriau despre ei elogios. Păreau mari pentru că ei ocupau scena literară a momentului respectiv şi erau luminaţi mai tot timpul de reflectoare. Dar după ce ei s-au dus şi reflectoarele s-au stins mulţi dintre ei nici nu mai există.

 

În acelaşi timp, în provincie trăiau scriitori mai talentaţi, care istoriceşte vorbind aparţineau tot generaţiei 60, dar care nefiind în Bucureşti, nefăcând parte din gaşca centrală, neputând să-şi publice cărţile uşor, nefiind comentaţi şi lăudaţi şi-au văzut de scrisul lor, trăind într-un anonimat umilitor. Cine ştie de exemplu că în Vâlcea trăieşte o prozatoare talentată, doamna Veronica Tamaş, autoarea unei trilogii literare care va rămâne vie şi peste o sută de ani, sau cine a auzit de romancierul Vasile Gavrilescu, autorul unui roman dostoievskian care va dura şi peste sute de ani, vorbind despre societatea românească a perioadei comuniste. Sau cine a auzit de foarte talentata prozatoare Nicoleta Voinescu, plecată din târgul imund al Tulcei?

 

Am făcut acest lung periplu ca să spun că există multă nedreptate, o imensă nedreptate în viaţa literară a unei societăţi, că lumea literară într-o perioadă istorică îşi impune şi îşi susţine mai mult nonvalorile, „superficialitatea care străluceşte”, micimea care ne exprimă pe noi, micimea care este propulsată de găştile literare. Că îşi marginalizează cu o eficienţă uimitoare valorile, dar întotdeauna timpul este necruţător de drept şi de răzbunător. Faptul acesta m-a făcut de mai mulţi ani să intenţionez să scriu O ISTORIE DREAPTĂ A LITERATURII ROMÂNE. O istorie literară care să facă dreptate autorilor marginalizaţi, din multe motive, dar care sunt valoroşi, ale căror cărţi sunt vii, vor dura în timp decenii, secole. Dumnezeu mi-a scos în cale până în acest moment mai mulţi asemenea scriitori. O asemenea istorie literară, de la cel de-al Doilea război mondial încoace se impune, mai ales acum după Istoria total nedreaptă, împotriva valorilor literaturii române, a domnului Alex Ştefănescu.

 

* *

 

O carte care va rămâne este acest roman „Glasul inimii”, asupra cărei ne vom apleca în aceasta cronică, şi o prozatoare foarte interesantă este autoarea romanului despre care vorbim aici, doamna Rodica Elena Lupu, un fel de Wirginia Woolf a prozei româneşti, autoare a încă două romane pe care urmează să le recenzăm în săptămânile care vin, este vorba despre romanul „Timpul judecă şi plăteşte”, apărut în 2004, la Editura Anamarol, şi romanul „Mâna destinului”, apărut în 2005 la aceiaşi editură, cărţi, nu ne îndoim, de valoare.

 

Romanul „Glasul inimii” este o saga si o meditaţie profundă, plină de înţelegere asupra destinului neamului bătrânei Aurelia Coman (Mami), tipul femeii vajnice, bărbătoase, care înfruntă greutăţile vieţii cu bărbăţie, cu o nepăsare de cremene, dar şi cu o intuiţie şi cu o celebrare extraordinară a vieţii. Aurelia Coman simbolizează tipul femeii ardelene energice (care vine din Mara lui Slavici), tipul româncei dârze în ultima instanţă, o altfel de Vitoria Lipan, cu o deschidere mai mare în faţa vieţii, mai cerebrală, mulată pe realitatea timpului, cu o statură monumentală, cu temperament dionisiac.

 

Iată o fotografie admirabil creionată a acestui personaj, o adevărată coloană vertebrală a romanului: „A rămas în poziţia aceasta mult timp. Cu ochii pe scrum, s-a trezit la un moment dat zicându-şi vorbe înţelese numai de ea însăşi: «Poate, totuşi, e mai bine aşa!…Cred că e mai bine!…». Apoi s-a ridicat şi s-a îndreptat spre ieşire, înaintând încruntată, dar cu mers sigur, impunător. Era din nou… Aurelia Coman cea de totdeauna, femeia care ştia ce avea de făcut până în cele mai neînsemnate amănunte!”  (pag 92)

 

Romanul este o saga, (specie puţin cultivată în literatura română) pentru că, acţiunea lui începe cu mult înaintea celui de-al Doilea război mondial şi se termină acum, în contemporaneitate, în acest moment istoric postcomunist, fiind istoria romanţată a unui neam întins pe trei generaţii. Aurelia Coman are la viaţa ei trei bărbaţi, şi-a înmormântat băiatul şi nora şi totuşi trece peste necazurile acestea ca apa peste pietre iar când îl întâlneşte în casa lui Grigore Marcu pe Mihai Pârvan, tipul direct, necomplexat nici în faţa vieţii nici în faţa realităţii, nu ezită să se bucure de dragostea trupească şi sufletească din plin cu bărbatul care-i place, în faţa căruia fiinţa ei tresare şi se deschide plenar.

 

Aurelia este faţeta, partea vitală, puternică, tinzând subteran, violent, necenzurat către împlinire şi satisfacţie a principiului feminin: „Mihai Pârvan îi plăcu. Îşi zise că era singurul bărbat adevărat din viaţa ei. Nimic din rafinamentul cam dulceag şi aerat al indivizilor cu care avusese de a face până atunci, consideraţi tipi fermecători, irezistibili: doar forţă, încrâncenare şi poftă nebună de viaţă. Gesturile, îmbrăţişările lui erau la un pas de violenţă, dar… Aurelia nu mai trăise niciodată o noapte ca aceasta. Era atât de impresionată încât pentru prima dată în viaţa ei trăia un regret amar: «Doamne…de ce nu sunt mai tânără cu zece ani!?…»”.

 

Am putea să spunem că romanul acesta, dens în notaţii profunde, variate şi în conotaţii filozofice, este o meditaţie nu atât amară cât profundă şi cuprinzătoare asupra Principiului feminin şi a manifestării lui în viaţă şi în lume. Aşa trebuie să fie odată ce personajul principal al cărţii, Ana Coman, este nepoata Aureliei, odată ce următoarea poveste, istorie, după cea a Aureliei Coman, este cea a Ersiliei Coman, nora Aureliei, şi odată ce autoarea trece fugitiv, privindu-le de undeva din văzduh, peste personajele masculine, ne gândim la tatăl Anei, băiatul Aureliei Coman, tipologie masculină abulică, neconsitentă, care moare într-un mod misterios în Franţa, şi peste cei trei soţi ai Aureliei.

 

Ersilia este nora Aureliei, care după moartea soţului ei preia fabrica, pe care o conduce cu mână sigură, (tipul nemţoacei muncitoare, bine organizate, morale) fiind respectată de administrator şi de muncitori. Asta se întâmplă după al Doilea război mondial, când industria nu fusese încă naţionalizată de comunişti. Şi Ersilia este tipul femeii puternice, harnice, inteligente, care nu se îndoaie în faţa vieţii. Până la un moment însă şi până într-un punct. Un escroc reuşeşte să-i fure fabrica, s-o înşele, promiţându-i o sumă de bani, pe care nu i-o va da niciodată, căci el îi cumpărase fabrica pentru a o vinde. Ersilia, tipul femeii morale, ameninţată cu judecata şi închisoarea nu va reyista şi îşi pune capăt zilelor. Spre deosebire de soacra ei, Aurelia Coman, care nu cunoaşte moralitatatea, ci doar tăria şi reuşita în viaţă, simbolul principiului feminin vital, Ersilia se va sinucide tocmai pentru că ea este simbolul femeii morale.

 

Lucrul acesta se întâmplă când Ana este pe punctul de a se căsători cu Doru Pârvan, fiul lui Mihai Pârvan cu care bunica ei avusese acea întâlnire erotică şi existenţială extraordinară, momentul culminaţiei împlinirii ei. Ana este şi ea tipul femeii ardelene. Lovită profund de durerea morţii mamei ei, cu simţul datoriei care trebuie împlinită până la capăt, merge la Cluj să-şi înmormânteze mama, află toată povestea Ersiliei de la administratorul fabricii, după care se întoarce la Bucureşti, ca să-şi continue viaţa şi munca. Iată aşadar simbolul principiului feminin care-şi duce crucea.

 

Dacă Aurelia Coman reprezintă acea faţetă tare, profundă, ancestrală a Principiului feminin care ţine acest neam românesc de la începutul lumii (vezi tăbliţele de la Tărtăria, şi continuitatea pe acest pământ a poporului român de la Început, cum ar spune Mircea Eliade), Ana Coman (cu siguranţă că numele are legătură cu Ana lui Manole*), care este crescută de Aurelia Coman, de „mami” (principiul matern, mama mater, al rădăcinii feminine din care creşte neamul, în cazul nostru neamul Comanilor), simbol al continuităţii Principiului feminin, este tipul femeii intelectuale, cultivate, sensibile. Este psiholog la un Spital şi cu o jumătate de normă la o Şcoală, şi reprezintă cealaltă faţetă a principului feminin, cea delicată, luminoasă sensibilă, muzicală, apolinică. Hrănită din substanţa Aureliei Coman, simbol al continuităţii, Ana, deşi supusă încercărilor dure ale vieţii, nu se va frânge ca mama sa, ci va continua şi va izbândi la fel ca „mami”, ca principiul feminin, ca mama mater, simbol al tăriei acestui neam.

 

Pierzându-l de mică pe tatăl său, prima mare încercare prin care trece Ana Coman este că se căsătoreşte cu Dan, un inginer, - simbol al inginerului din zilele noastre care-şi ducea mare parte a vieţii pe şantier - cu care are o fată, pe Anca. Dan o va trăda pe Ana, o va întâlni pe şantier pe Vera, cu care se va căsători până la urmă, după ce trec, şi Ana şi Dan printr-un proces de divorţ. Ana trece deci peste prima grea încercare. Îl va întâlni apoi pe Doru, tot un inginer care este fiul acelui Mihai Pârvan, cu care bunica ei trăise o noapte de dragoste, culminaţie a împlinirii ei ca principiul feminin. Faptul simbolizează desigur Întâlnirea, în sensul în care o defineşte Martin Buber.

 

De aceea spuneam că Ana, personajul coloană vertebrală, ca şi Aurelia Coman, al romanului, o simbolizează pe Ana din legenda şi mitul Meşterului Manole, care o ia mereu de la capăt. Simbol al veşnicei reluări a ciclului vieţii!

 

Vedeţi de ce acest roman (bineînţeles nebăgat în seamă de stimabilul Alex Ştefănescu, şi de critica de gaşcă din totdeauna din literatura română?! ) este un mare roman? Pentru că el îşi trage seva din mitologia românească, Ana Coman fiind o reinterpretare a Anei Meşterului Manole, simbolul femeii care o ia de fiecare dată de la început. Adică simbolul vieţii, al vieţuirii pe acest pământ! Căci ce a fost femeia de la începutul lumii în acest spaţiu carpato-pontic decât un Sisif care a luat-o de fiecare dată de la început, asemenea lui Sisis (mit creat tot în acest spaţiu spiritual, transportat apoi de ahei, ionieni şi dorieni în spaţiul Greciei Antice) care urcă bolovanul până în pisc, după care se reîntoarce să-l urce din nou? Simbol al reînoirii vieţii, al continuităţii, Ana îşi va duce crucea în continuare fără să crâcnească. După ce trece de acea mare încercare, cea a divorţului, când este trădată de bărbatul în care investise dragoste şi speranţă, Ana o ia senină de la capăt, investind aceiaşi dragoste curată şi cinstită în Doru Pârvan. Va trece şi prin încercarea întâlnirii cu soacra şi socrul său, încercarea trecerii prin furcile caudine, la fel de frumos şi de demn, trăsături ale principiului feminin. Şi va veni apoi o altă mare încercare.

 

Ana rămâne însărcinată cu Doru Pârvan (cu care încă nu este căsătorită legal), funcţionalitatea principiul feminin în timp şi în natură este ritualică şi eternă, el nu se conformează cutumelor sociale (ceea ce ne duce cu gândul la Aurelia Coman, simbolul aceluiaşi Principiu feminin în istorie), după care urmează potrivit legii firii Naşterea. Ana trăieşte tot timpul, cum ar spune Constantin Noica, întru naşterea vieţii (nu este principiul feminin principiul vieţii?).

 

Pe multe pagini, Rodica Elena Lupu (nume care te duce cu gândul la totemul dacilor, Lupu) descrie (îşi descrie, pentru că totul este viaţă, acolo sunt trăirile creatorului cărţii), notând fiecare sentiment, fiecare gând, fiecare emoţie a femeii care va naşte, (Principiul feminin) care se află în sala de naştere, în aşteptarea marelui eveniment, al izbucnirii la suprafaţă al unei noi vieţi. Este descrisă admirabil, în stil reportericesc, ca şi cum te-ai afla la faţa locului, atmosfera din salonul de naştere, ce simt şi ce gândesc colegele ei, din paturile învecinate, pe care le descrie uimitor de veridic. Nu ezităm să afirmăm că paginile acestea sunt antologice în literatură română, că nu le-am mai întâlnit până acum niciodată, la nici un autor.

 

Copilul care se va naşte va muri. Autoarea ne descrie senzaţie cu senzaţie, gând cu gând, impresie cu impresie, sentiment cu sentiment tot ce trăieşte o femeie (Principiul feminin) care trece prin aceste momente. Ca fiinţă umană nu poţi să nu fii impresionat. Este a treia sau a zecea încercare prin care trece Principiul feminin în drumul lui sisific către împlinirea meniri sale, continuitatea vieţii pe acest pământ.

 

Înspre sfârşitul cărţii o vedem pe Ana Coman întâlnindu-l pe Doru Pârvan la Veneţia, apoi regăsindu-se amândoi în unitatea brâncuşiană a cuplului. Finalul este antologic. Fiinţa Anei Coman este surprinsă în deschiderea ei epistemologică şi feminină, ca principul feminin, în faţa lumii şi a timpului! Aşa vedem noi interpretat acest roman, în acest registru îl citim, îl descifrăm.

 

Spuneam la începutul acestei cronici că citind acest roman, „auzi istoria până departe”, pentru că romanul reuşeşte să surprindă tocmai esenţa istorie şi a societăţii omeneşti, esenţa reluării şi a continuităţii veşnice în timp a vieţii pe acest pământ. Romanul este asemenea unei scoici pe care o pui la ureche, auzi viaţa, lumea, istoria vuind, reînviind curgerea lumii, a societăţii, a fiinţei umane pe acest pământ.

 

Iată de ce spuneam noi că ne aflăm în faţa unei cărţi vii, care va dura în istoria literaturii române. Iar lucrul acesta se va întâmpla pentru că autoarea şi-a pus sufletul ei, suferinţa ei, crezul ei în această carte. Iată de ce atâtea cărţi ale generaţiei anilor ’60, ale atâtor scriitori români, mor, pentru că autorii lor nu au suferit şi nu au pus în ele suferinţa care nici n-a existat în fiinţa lor. Este multă suferinţă, o suferinţă izbăvitoare şi senină în cartea aceasta, de aceea ea este vie şi va rezista în timp, şi tot de aceea este o carte care te emoţionează, care te cutremură în faţa vieţii, dându-ţi o seninătate uimitoare în acelaşi timp.

 

Şi iată de ce autorul acestei cronici literare se simte împăcat în faţa vieţii şi a destinului său, pentru că aflat în faţa unei cărţi de valoare el n-a ezitat să se aplece asupra ei cu sensibilitate şi adâncime şi s-o interpreteze aşa cum se cuvine! De aceea recomand din toată inima cititorilor şi criticilor literari, dacă ei există, această carte.

 

Prof. Stefan DUMITRESCU

Scriitor, critic literar

Biroul de Viitorologie, Bucuresti

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)