Prof. univ. Mircea PETEAN, editor

O viziune înaltă despre poezie şi rosturile sale are Elena Daniela Rujoiu Sgondea. Manifestare a interiorităţii celei mai profunde şi mai delicate, poemul-rugăciune tinde a fi o îmbrăţişare atotcuprinzătoare „Să trăieşti, într-un vers, vieţile tuturor” – iată idealul!

Simetrii, analogii, echivalenţe, tensiuni irezolvabile, metamorfoze, toate subtilităţile artei poetice sunt puse în slujba sa. Şi poate că semnele acestui elan colosal ar rămâne la nivel declarativ dacă poeta nu ar proba că face parte din stirpea rară a celor care cunosc „superbia întâlnirii”. Că numai acelora le este rezervat privilegiul de a lăsa o umbră luminoasă în urma lor…

Dott. prof. Leonardo SARACENI (Italia)

Iată hotarul cuvântului. Un orizont întru care, cu paşi mari, poeta se îndreaptă… fără a se contopi. Între sentimente, uneori pietroase, ale vieţii ce curge, poeta se refugiază, regăseşte liniştea, izvor de energie intimă… să dea forţă cuvintelor, pentru că pot alina o viaţă trăită contradictoriu… între iubiri negate, acţiuni suprimate şi dorinţă de… Astfel vine spre noi Elena Daniela Rujoiu Sgondea, purtându-ne în har culoarea cuvintelor adevărate…

„Cosi Elena Sgondea e giunta, portandoci in dono il colore di parole vere …Ecco il confine della parola.”

Fiecare poet se povesteşte pe sine însuşi vorbind despre alţii, şi invetează prin alţii lumea lui intimă, în căutarea unei inimi care ştie să asculte. Şi spune... pentru că se poate dărui oamenilor purul sentiment şi simplul sentiment ultim universal, pulsaţia inimii, absolut şi etern închisă ca o perlă între cuvintele poetului…

Karl LUBOMIRSKI (poet şi critic, Austria)

„Elena Daniela Sgondea este învingătoarea supremă a concursului internaţional de la Castrovilari, Calabria, ediţia a doua… Ea reprezintă lirica românească actuală cu „Glife transilvane” (Efiggi transilvane) un volum bilingv de haiku-uri, excelent de reuşit: „Pierduta oglindă/ dansează licurici/ Dansul grâului secerat”.

O idilă melancolică, aceasta prezintă versurile aparent simple, neţinând cont că descrierea este unicul lucru care pe lectorul de astăzi nu-l încântă deloc. Adevărul este diferit. Dansul licuricilor nu este degajare, ci acompaniere şi introducere în propriu destin apropiat . Cât de aproape, cât de dramatic, apropae de poetă este inversul obscur al realităţii pe care îl demonstrează versurile: „La umbra crocodilului/ Îşi construiesc oraşe/ Locuitorii Nilului”.

Chiar şi aici întâlnim o extremă complexitate. Cine sunt locuitorii Nilului? Peştii, broaştele? Nu, pentru că crocodilul nu aruncă umbra sa în noaptea undelor, ci doar pe maluri. Aşadar, locuitorii sunt oameni care nu au alternativă. Ori aleg Sahara, ori aleg Leviathanul. Oricum vor muri. Şi, totuşi, îşi construiesc oraşele, aceasta înseamnă infinit mai mult decât perseverenţă, este încrederea în viaţă. Cred în viaţă chiar la umbra crocodilului! Spus şi scris de o tânără poetă româncă la începutul mileniului trei, este o învăţătură imensă, o încurajare minunată pentru că nu se naşte într-o ţară oarecare,ci în România, unde avem mari artişti, mari poeţi, mari filosofi, mari lumini, dar şi mari umbre, crocodili. Urmărind pagină cu pagină demonstraţia şi oprindu-mă ici şi acolo, ne surprinde totodată dulceaţa, senzualitatea, înţelepciunea şi mereu, transformarea unei lumi în faţa ochilor tuturora într-o lume încă trăibilă, încă plasmabilă în gândul unui unic poet, în ceva indestructibil.

Acest volum care caută-aşteaptă cititorul, mai mult decât o silogie, este un cer înstelat de gânduri profunde, scrise într-o manieră simplă şi fără virtuozitate sau subtilităţi inutile. Fiecare poezie se cere recitită. Adevărata artă nu oboseşte, chiar dacă se repetă, şi această maximă poate deveni un îndreptar pentru toţi cei ce visează a ieşi din deşertul liricii occidentale a deceniilor trecute: „Lumina renaşte – Cu primii ghiocei/ încolţesc cuvintele”.

Eugen EVU

Elena Daniela îmi este aproape de ani buni şi răbdători întru asumarea prin trăire a liricii. Este harnică şi fascinată viu de arta poetică - prin care priveşte, primeşte şi redăruie toate uimirile şi toate eşecurile, toate speranţele şi toate nuanţele unui miez ce răsună prin poezie - lunar cumva - Inima… Fiecare vers al ei are pulsaţie – sau zbocot, ardeleneşte zicând. Orăştiancă din umbra aurie - scrisă cu sânge şi memorie veche, cea a Paliei de la Orăştie – îmi este radactor translator de o rară dăruire şi fidelitate, la Provincia Corvina noastră.

Glife transilvane este una dintre cele mai reuşite cărţi ale generaţiei ei ce se afrimă în libertatea cuvântului dezlegat de opresiunea cenzurii în România actuală. Ea nu este tentată niciodată de trivializarea verbului liric, nici de insulta spiritului prin te miri ce simptomatice şi maladive afronturi care fac ravagii prin orgada unor edituri şi reviste – pornografiind şi maimuţărind ireproductibil de parcă asta ar vindeca Fiinţa de suferinţa existenţială.

Metafizica ei este una a spaţiului ondulat deal-vale blagian şi a diferenţialelor divine. Primul ei volum „Încă nu” (Anche no), prefigura ferm un traseu propriu înspinat dar catarsic. Între timp, ea este cuceritoare a numeroase confirmări şi confirmă încrederea celor ce au scris despre ea, ciritici români dar şi din alte ţări. Este o performantă impresionantă în confruntările internaţionale cu predilecţie în Italia. Trofee, diplome de excelenţă, editări, prezenţe în reviste de prestigiu, sacrificii proprii pentru afirmare a cuvântului poetic propriu, dar şi o remarcabilă chemare de a dezvolta punţi amicale poetice: prin traduceri reciproce din marii poeţi italieni de azi şi din poeţi români din spaţiul transivănean.

O cunosc de la prima ei carte şi îi sunt încrezător în destinul ei, deoarece am văzut semnul poeziei unic trăite încă de acum vreo 15 ani… Laborioasă, tenace, capabilă să concentreze în doar câteva cuvinte, microcosmul vibrant al stării eminamente poetice, ea extrage din banalitatea orei, clipa scânteind a revelaţiei: fiorul transcendental. „Îmi ascult corpul/ Dimineaţa/ Ca o cochilie în care/ răsună oceanul/ primordial”(„Ascolot’ il mio corpo/ La mattina/ Come una conchiglia nella quale/ Risuona l’cceano/ primordiale”)

Aforismul prinde chiag în simpla notaţie Ungareitiană: „Ceea ce descoperim prin rădare/ Ne poate salva” Iubirea fiind vindecare/ de altcineva/ Altceva” (Quello che scoprisamo con il tradimento/ Ci puo proteggere/ L’amore esendo guargione/ Di altra persona/ din altra cosa...”)

Un declic, un flash nălucind, face vizibil o clipă cugetarea haijinului: „Cei bogaţi/ trăiesc şi viaţa/ altora. Mor mult mai mult” (I ricchi/ Vivono sempre la vita/ degli altri. Muoiano molto di piu”). Notaţii fulgurante pot da măsura unei sensibilităţi hiper-lirice- genul scurt fiind pentru poeta româncă al spontaneităţii de revelaţie din interior –prin oglindire semantică în stil reductiv- dezvăluindu-ne tandreţea dar uneori şi infernul ei . O emoţie ia proporţii inflamabile, un reproş devine dezmierdare, feminitatea transpare prin frecvente recursuri redefinitorii ale sentimentului matern…

Un abia sugerat ecologism neostentaiv, sentimental rod al apartenenţei spaţiului natal – sau însăşi „ tema” cărţii, solfegierile ei delicate, de mierlă dinspre pădurea ancestrală - iscă fior de etnos şi epos originar: glifele ei Transivane sunt îngânate de cioburile vaselor seculare – glife şi hieroglife – rostuite în ghirlanderia unei sensibilităţi rare: „O floare de măceş/ cântărind aproape cât zâmbetul meu” sau „Pe rugul de măceş/ o ghirlandă/ şi în fiecare corolă/ sunt eu”. Esoterismul poeziilor Elenei Daniela Rujoiu este unul autentic – nicidecum artificial.

Numeroase poeme sunt semnificative, semnificaţie pură şi ars poetica reluată mereu, pe registrul de flaut ce aiurând în delirul unei brize montane, ori peste febrele macilor ce ard în efemeritatea lor sublimă în lanuri, poeta aude deopotrivă cu Novalis „imnul nopţii” materne, dar şi ţipătul unui vultur, ori spaima unei umbre. Poeta este a unei gândiri lirice a realului şi felul ei de a redefini starea ca ecou al naturii, al unei mişcări, unui zvon ori a unei culori – este plasticizantă şi remarcabil de rafinată. De parcă scrie cu arniciul pe o iie din Orăştia ei natală. Dealtfel o carte titrată „Urme de plug pe cer” se află sub tipar la o editură din Italia. Un mesaj liric binevenit în vremurile urâte ale politizării discriminante la care asistăm cu durere – luând atitudine recent alături de alţi scriitori români care iubim valorile Italiei ci nu rătăcirile induse sinistru din uituca istorie dirijistă!

Ca traducătoare, (amintesc doar de Ion Chichere, Piera Rosi Celant, Maria Teresa Liuzzo, Giovani Formaggio, Angelo Manitta, Teressia Bolchis, Eugen Evu, Santiago Montobbio, Vanni Speranza, Raffaele D’Orazzio, Karl Lubomirski, Ion Urda ş.a.) Elena DRS a probat că simte de profunzime echivalenţele neo-latine ale unui codex arhaic ce odinioară a atins crestele munţilor transilvanici, dar s-a retras în nume, izvoruri, dulci foneme şi melodioase, cantabile rezonanţe con-sonante… Nu mă afiesc de măgulitorul ei apelativ inserat sub o imagine-mpreună în „”: acela de mentor al ei. Sintagma bucuriei descoperirii mi-a inspirat-o şi am atribuită cu acest simţământ confratern şi altora. Deoarece suntem datori să ne recunoaştem prin lume, cum Cezar Ivănescu spunea… Şi cum Blaga însuşi: Nu vă miraţi/ poeţii, toţi poeţii/ sunt un popor… Care traduc fiecare altfel, limba inimii…”.

Comentarii de la cititori

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)