Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

GRAAL

Roman  de Melania CUC, redacţia Agero

Cu o prezentare de Nicolae Băciuţ

    Ce e frapant la Melania Cuc, de la bun început, e modernitatea scriiturii. Siguranţa scrisului, dincolo de toate cochetăriile autoarei. Apoi mai e şi ideea naraţiunii, care-şi face consubstanţial travaliul scrisului, pe care-l topeşte în structura sa, făcând din narator personaj, într-un demers « interactiv ». Aparent, romanul, refuză realul, dintr-o prudenţă juridică, opţiunea pentru ficţiune aducând « linişte », protecţie, autorului, deşi acesta se hrăneşte din real, chiar dacă e un realism magic, mai degrabă.

    Şi spaţiul în care se localizează acţiunea romanului iese din geografie, Satul fără Nume, cu toate referinţele sale istorice, acesta fiind greu reperabil. Şi personajele îşi refuză identitatea, prevalând încărcătura lor simbolică : Lebăda, Mirele, Regizorul etc.

          Satul îşi pierde nu doar dimensiunea sa definitorie, ci devine chiar platou de filmare, iar « filmul » este unul din polii romanului. Naratorul participă la filmări, ca figurant, ca observator : « De câteva zile încoace, îmi pierd vremea pe platoul de filmare, mai prind un zvon, o bârfă, mă documentez pentru cartea mea viitoare ».

    Disputa autoarei nu este doar cu personajele sale, ci şi cu ea însăşi. Cele două feţe ale autoarei, partea ţărănească (Varvara) şi cealaltă, urbană (Melania), scriitoarea, nume îngemănate, îşi revendică priorităţile (Melania “prenume blând ca mielul hrănit la turmă”, Varvara “prenume primit la cristelniţă şi pe care îl trag după mine de-o viaţă, ca pe o trenă plină de scaieţi vineţi”, « Varvara - Melania, cele două cotiledoane ale seminţei din care germinează, creşte, se răsuceşte pe vrej viaţa cărţii pe care îmi propun s-o încep şi s-o (şi) închei într-un număr de…zile”.

    Autoarea nu se lasă însă sedusă de himere, “Ştiu, spune ea, că nu deţin identitate duală, totul este doar un truc suficient de periculos pentru a nu trişa cu mine însămi, pentru a rezista până la căpăt pe linia de plutire.“

    Scriindu-se pe sine, autoarea romanului se joacă cu destinele personajelor sale, le provoacă, le împinge spre derapaje existenţiale: « -Eşti o pacoste, femeie ! Te joci în nasturi cu oamenii », îi reproşează unul din eroii săi.

    Există şi patimă şi patetism al scrisului în această carte : “Scriu în draci, scriu cu furie şi fără compătimire de parcă de pagina asta ar depinde pe viitor politica globalizării, a ecologiei, a înarmării şi autodistrugerii omenirii!”, spune autoarea, mereul preocupată de scrisul său : “Scriu, adică… scriam de câteva zile bune, trăgeam la litere ca şi cum asta ar fi fost să fie ultima carte pentru care mi s-a dat dreptul la inspiraţie”. Scrisul e o dispută nu doar a celor două feţe (Melania / Varvara) ale autoarei ci şi a realului cu imaginaţia (ficţiunea): “Viaţa bate imaginaţia celui mai talentat scenarist - îmi spun cu statisfacţie galopantă şi… dau să trec de introducere, sărind peste punctul culminat, să îi şi fac, cărţii mele, finalul”.

    Mizele cărţii sunt multiple: “Eu scriu o carte care ar trebui să reprezinte lumea întreagă şi nu doar o ciozvârtă strict subiectivă, din spaţiul imaginar prin care tot mă învârt ca găina în jurul ogrăzii.”, “pornesc în căutarea a ceea ce cred eu că este Graalul meu personal?” Dar, până la urmă, şi autoarea se întreabă ce e Graalul: “Scriu din nou despre Graal. Simt că îl vreau, că îl am, că îi pipăi metalul şi nestematele toate înfipte ca dinţii de copil în gingie, în zgura foiţei. Asta-i Femeia! Ăsta-i Graalul, doar o pată roşie pe o rochie albă. Atât!”

    Cartea se desfăşoara pe mai multe nivele. Autoarea deplânge şi o lume dispărută, pe care o reconstituie din amintiri disparate, punând-o în opoziţie cu un prezent lipsit de consistenţă, ostil chiar, intersectând amintirile cu flashuri din actualitate.

    Acest roman se susţine şi prin dimensiunea sa autobiografică, autoreflexivă, autoreferenţială.

    Nu în ultimul rând, cartea are o tentă polemică, cu Marele Critic, instanţă la care se raportează adesea demersul autoarei.

    Graal e şi o carte despre travaliul/ aventura/ bucuria scrisului. Finalul rămâne însă deschis: “Acum, până şi eu, autorul, sunt derutată, defel duală - partea ţărănească cu cea urbană nu se mai luptă între ele pentru o idee.

    Sunt doar o femeie, una care scrie despre destine foarte posibile - o tipă în blugi şi bluză de mătase împroşcată, pe locul de sub inimă, cu picuri de sânge sau … poate-i numai cerneală”.

Nicolae BĂCIUŢ

     Fragment din romanul GRAAL

Melania Cuc

    Aleg din nou blugii potriviţi în mai toate ocaziile şi bluza din fir de viermi de mătase şi, fără alte podoabe decât verigheta şi, la gât, lănţişorul foarte subţire, urc treptele de gresii care fac legătura între aşezarea rurală fără pretenţii de civilizaţie continentală, cu platoul vechiului castru. ( foto: coperta a doua)

    Iau distanţă suficient de mare între tufele de carpen şi parcul de rulote, când simt cum macii sălbatici mi se prind de picioare cu rădăcinile smulse direct din cernoziomuri.

    Sub luna grasă, la un pas în faţa mea, umbra-mi grobiană mătură poteca.

    Este o noapte ca şi aceea în care Precesta adună gălbenele de leac, le aşează la macerat în ulei de măsline, apoi, la lumină, le împarte sub formă de mir tuturor mamelor cu fiii răniţi.

    Traversez cu frison de frică tipic animalică spaţiul care desparte două cimitire.

    În lumina reflectoarelor de platou, ajung cu bine la poarta pe care scrie: Atenţie, se filmează!

    Mă simt confortabil, în siguranţă.

    Imediat după mine, intră în decor un uliu, apoi şobolanul… Lupta se dă pe viaţă şi moarte, între ei nu există armistiţiu, retragere, tratate mincinoase, steaguri albe…

    Dincolo de uşă, o mulţime de oameni, în straie de epocă apusă, stau ciorchine în jurul Regizorului, parcă-s albine şi matcă.

    Habar nu au că, în răstimp, s-au inversat polii magnetici, că anotimpurile au rămas doar două…

    Nu am rol în scena aceea, una vitală, şi nimeni nu mă bagă în seamă.

    De la un timp, simt că îmi îngheaţă umerii sub bluza subţire şi strâng cât mai bine ţesătura pe mine, iar pata ciudată, de sânge, ba apare, ba dispare, se joacă cu mine.

    Este ca un felinar de far în mâna unui paznic beat ce-i tremură mâna.

    Nu se face să dau tocmai eu vestea cu Apocalipsa, cu îngheţul teribil… Poate, totuşi, mă înşel, am numai frisoane tipic normale.

    Regizorul urlă în megafoane, se agită în jurul cameramanilor.

    În conul de lumină trandafirie, fosta moaşă sătească, Greta-artista, stă lipită toată de partenerul, care ar trebui s-o sărute, apoi... s-o lovească.

    Lui nu-i la îndemână a face nici una, nici alta. Regizorul pare să înnebunească. Ţipă, dă ordine în toate limbile pământului, fără ca cineva să-l înţeleagă până la capăt.

    Suntem (ca) în Turnul Babel.

    Sufleorul a făcut spume la gură. Actorii nu înţeleg o iotă din ce li se spune.

    Final! Final, final, final!!!!

    Tăiaţi şi pauză!

    Ajunşi la capătul puterilor, actorii şi dresorii de tigri şi pantere se lasă pe jos şi cer apă, apă de băut pentru ei şi pentru animale.

    Mă aşez şi eu pe o banchetă cu spătarul traforat şi suflat cu pulbere ca de aur, stau cu palmele adunate ca la rugăciune, parcă aş fi într-un templu, într-o biserică.

     Întinsă pe blana artificială, Greta îşi ascunde sânii căzuţi ca la capre.

    Un trubadur de ocazie ciupeşte corzile unui instrument muzical căruia eu nu-i ştiu numele.

    Greta îi sugerează o muzică mai sprinţară.

    Tânărul se opinteşte să ducă melodia medievală spre artă, aproape că reuşeşte, şi o lacrimă sau un strop de transpiraţie, care umezeşte lacul scorojit de pe cutia aia de rezonanţă. Acum, sunetele ies neperechi, ireale.

    -Motor !

    -Pauză !

    -Motor…

    -Pauza mare !

    Simt şi eu că înnebunesc, cu ceilalţi în cor. Nu văd nimc nelalocul lui, dar simt miros bun de tabac amestecat cu rom şi a portocale miroase, tot mirosuri exotice.

    În hala de filmare îl caut cu privirea pe Mire. Lipseşte. Şi Greta lipseşte.

    Un actor necunoscut mie citeşte un pasaj biblic.

    Mă las prinsă doar de cadenţa sunetelor. Mi-e bine, din ce în ce mai bine…

    Un ciopor de femei tinere şi nu cine ştie ce de frumoase, vin, i se aşează ca şerpoaicele, pe braţe, i se încolăcesc în jurul genunchilor, a grumazului. Aşa e rolul.

    -Pauzăăă ! – urlă Regozorul şi cade într-un oblomovism care se vrea a fi gest aristocratic.

    Acum, ar fi trebuit ca noi toţi, muritori fără rol major în viaţă şi-n filme, să ne apropiem, să-l măgulim să-i lăsăm impresia că ne alimentăm bateriile direct de la geniul său.

    Ţigara cu drog se plimbă din mână în mână. Ochii strălucesc, nimic nu-i mai opreşte pe figuranţi şi actori să se prăbuşească-n genunchi, să-i sărute tălpile saboţilor de plastic.

    Cu acceptarea lui tacită şi voluptoasă, are loc comuniunea drăcească.

    Ţigara cu iarbă a ajuns şi la mine, ar trebui să trag, să prizez. N-o pot face! Am gura iască, gâtlejul uscat. În palma mea, foiţa ţigaretei se dezintegrează. Hârtia se întoarce în celuloză, la moara de hârtie. Tutunul înfloreşte, drogul nu a existat niciodată.

    Apectul ăsta al vieţii îmi face rău, foarte rău. S-ar cuveni să am greţuri, să vomit ca în filme… Nimic nu mi se întâmplă de acest gen.

    Regizorul abia acum mă observă, ridică din sprânceană; nu mă recunoşate, nu fac parte din gaşcă! Cheamă gardianul, care… nu, nu mă înhaţă, doar mă avertizează :

    -Mucles ! ! !

    Este momentul să dau şpaga, moneda, una mică cât unghia şi pe care am primit-o cu împrumut de la Mire.

    - Piesa asta lipsea din Comoară! - exclamă garda de corp, ca şi cum ar fi făcut o mare şi senzaţională descoperire.

    Este momentul ca toate femeile cu pleoape albăstrite de oboseală şi machiaj de duzină să vină spre mine, să se năpustească, să înşface moneda, pe care mai apoi s-o depună în mâna Regizorului.

    Lui i se cuvine absolut totul, el este gurul !

    Calm, cu importanţă evident studiată, Regizorul studiază bănuţul de aur pe toate părţile. Şi-a făcut deja o părere, dar tace.

    -Măi să fie! - zice grăjdarul, un ins negricios şi care se tot scarpină în frizură uitând definitiv că este plătit să ţesăle caii, nu să facă evaluări numismatice.

    Din jilţul umezit cu sudoarea rece a bolii incurabile, Regizorul abia acum decretează într-o limbă plurinaţională:

    -La arme, copii,  şi daţi-i bătaie! Mai avem de tras doar o dublă, una singură.

    - Iar????! - se smiorcăie grăsana de Greta, fosta moaşă sătească şi care se află din nou faţă în faţă cu Mirele altei femei, una cu mult mai frumoasă decât ea şi mult mai deşteaptă.

    Greta îşi joacă rolul ca şi cum ar fi de-o viaţă artistă, aşteaptă să fie sărutată şi apoi pleznită.

    Mirele se retrage şi, în locul lui, în decorul de mucava, intră furtuna, una violentă şi fără a fi anunţată în buletinele de timp probabil.

    Vijelia rupe zidurile cetăţii medievale, sparge vitraliile catedralei la temelia căreia ni se tot spune că ar fi îngropat Graalul - un vas de alamă tras în folie subţire de aur.

    Aerul miroase ca un vin roşu. Are aromă de struguri răscopţi.

    Apoi, se lasă liniştea definitivă şi, obosiţi, scenarişti, producători, figuranţi şi artişti… se retrag pentru odihnă în sălaşurile lor de campanie.

    Plec şi eu, de una singură, plec de la filmarea în noctură, împleticindu-mă ca trestia tânără.

    Peste Satul fără Nume prinde iar să ningă în miez de vară, ninge cu polenuri dar şi cu zăpadă adevărată.

    Nu se revarsă încă zorii de ziuă, iar eu nu am felinar, nu am o lanternă.

    Întunericul lipicios suie dinspre humus spre pulpele mele strânse în nojiţele unor sandale ca din vechea Romă.

    În faţa bodegii cu reclame stridente şi sincope de manele lacrimogene, câţiva inşi scot din urna perfect sigilată buletinele de vot, le împart pe căprării numai de ei cunoscute, le numără pe degete, pe abac...

    Au fost din nou alegeri, alegeri libere şi nu a observat nimeni.

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)