GRIGORE VIERU ĪN PATRIA LIMBII SALE PĂMĀNTEŞTI ŞI CEREŞTI

 GRIGORE VIERU,Aceştia suntem noi  asķ somos Nous sommes ainsi This Is How We Are,

Antologie şi traduceri īn spaniolă, franceză și engleză de Paul Abucean.

Prefaţă de Nicolae Băciuţ, Editura Nico, 2010

CEZARINA ADAMESCU, Agero

Aceştia suntem noi. Asi somos. Nous sommes ainsi. This is how we are -   astfel ni se prezintă īn patru limbi Grigore Vieru, triplat de strălucita traducere īn spaniolă, franceză şi engleză a lui Paul Abucean – īnrăit traducător din limba lui Cervantes şi a unchiului Will a celor mai reprezentative nume ale liricii universale.

         Cartea cu acest titlu este o antologie prefaţată sumar de Nicolae Băciuţ şi structurată, deloc aleatoriu, īn aşa fel īncāt să ne ofere un portret VIU al poetului romān Grigore Vieru.

Aşa cum subliniază Nicolae Băciuţ īn Fiinţa poetului,  care ţine loc de prefaţă,”Grigore Vieru s-a născut poet şi a nemurit poet. Īn fiinţa lui a curs poezia, o poezie cānd blajină, cānd răscolitoare, dar niciodată indiferentă, neutră, detaşată de ceea ce se petrece īn jurul ei. (...)Opera lui pare mai prezentă acum, īn reverberaţia tragicei dispariţii a poetului. Vocea poeziei sale e vibrantă, ecoul ei e preluat de alte voci care stau de veghe la īntregirea limbii romāne īn graniţa ei de pămānt.

Poezia lui Grigore Vieru e īn circulaţie. Fără paşaport, dar cu acte de identitate certe. Ea circulă şi caută să fie īnţeleasă şi īn alte limbi.

O īntālnire fericită, graţie poetului Eugen Axinte, a făcut posibilă această antologie, īn care Paul Abucean a tradus fără să trădeze poezia lui Grigore Vieru. Selecţia īi aparţine traducătorului, iar titlul mi-l asum, deşi ar fi fost şi alte tentaţii.

Poezia lui Grigore Vieru trebuie citită, oricāt de mult ar fi citată īn fragmente ale ei. Oricāt de memorabile ar fi acestea.

Grigore Vieru trebuie (re)descoperit mereu, īn patria limbii sale, cāt şi īn patria sentimentelor fundamentale ale fiinţei.

Pentru că, oricāt de naţională, poezia lui Grigore Vieru īşi găseşte oriunde loc ca să ne facă īnţeleşi, aşa cum suntem, fiindc㠄aceştia suntem noi”.

Şi, īntr-adevăr, cartea īncepe cu un remarcabil autoportret, de tip: Formular,  care reuşeşte să schiţeze īn cāteva linii şi tuşe, destul de pregnant, chipul blānd al celui care n-ar fi frānt nici măcar trestia, īntr-atāt de luminos şi de senin se īnfăţişa ochilor noştri sufleteşti. Pentru că, doar cu ochi sufleteşti, fără prihană, fără pete ori scame, īl poţi vedea cu adevărat pe cel care, de o vreme s-a ascuns de privirile noastre lacome şi indiscrete, de cuvintele noastre gālcevitoare şi de  primejdia uitării la care suntem supuşi cu toţii.

         Pe cel care spunea despre sine: „Sunt iarbă./ Nu pot fi mai mult”, ăe acesta ni-l prezintă antologia de faţă graţie cărturarilor romāni mai sus amintiţi.

         Īn căutarea acelui fir delicat şi destul de fragil de iarbă care cutează să străpungă pămāntul īngheţat şi să īncolţească īn miriştea inimii, pornim, răsfoind acest miraculos volum, oferit de aceşti oameni care l-au iubit īntr-atāt īncāt īi traduc opera şi scriu despre el ca despre fratele geamăn de care nu se pot despărţi, fără a smulge ceva din carnea lor şi a rămāne astfel, neīntregi.

         Salutară iniţiativa Editurii Nico, pentru această splendidă  ofertă lirică, iată, īn patru limbi, pentru că, demult Grigore Vieru nu mai este al nostru, al romānilor, nici al basarabenilor, el este un poet universal care acum, străbate spaţiile şi constelaţiile, oprindu-se la locul lui preferat, īn Constelaţia Lyrei, loc pregătit cu minuţie īncă de pe cānd iarba respira acelaşi aer cu noi, mijind vertical spre cerul, al tuturora.

         Şi iată ce splendid reuşeşte să-şi creioneze personalitatea cel care considera că nu poate fi mai mult decāt un fir de iarbă. Dar fără acest fir, nu s-ar produce fotosinteza, nu s-ar naşte Lumina, n-ar zumzăi gāzele, n-ar avea cu ce se hrăni făpturile pămāntului lăsate de Dumnezeu. Şi el se lasă devorat şi rumegat de foamea  celor mai blānde vieţuitoare, anonim ca un spic de grāu care ne hrăneşte.

         Formular / -Numele şi prenumele?  / -Eu.  // -Anul de naştere? / -Cel mai tīnăr an, /  cīnd se iubeau  / părinţii mei. // -Originea? / -Ar şi semăn  / Dealul acela din prelungirea / codrilor. / Ştiu toate doinele. // -Profesiunea? / -Ostenesc īn ocna cuvintelor. // -Părinţii? /-Am numai mamă. // -Numele mamei? / -Mama.  / -Ocupaţia ei? /  -Aşteaptă. // -Ai fost supus / Judecăţii vreodată? / -Am stat nişte ani īnchis / Īn sine. //  -Rubedenii peste hotare ai? / -Da. Pe tata. Īngropat. / Īn pămīnt străin. Anul 1945”.

         Marii folozofi, creatori de concepte şi şcoli, ar trebui să ia aminte la acest poem īn care este cuprinsă filosofķa lumii.  Filosofķa şi destinul omului  care  un doreşte putere, averi, succes, bani şi glorie pămānteană, ci aspiră la bunurile cereşti promise. Cel care, din prea multă simplitate şi măreţie a smereniei, nu se numeşte pe sine decāt cu pronumele : eu. Eu, adică, oricare dintre noi, care facem parte din acea categorie antropologică avansată care şi-a uitat sorgintea divină şi rădăcinile ancestrale. Iată că el īşi declină originea ţărănească devenită blazon şi emblemă īncrustată direct pe inimă:  “-Ar şi semăn  / Dealul acela din prelungirea / codrilor.” Care dintre noi mai spune astazi cu hotărāre că provine de la coarnele plugului? Care-şi afirmă cu admirabilă demnitate dragostea de plai natal, cānd toţi fug cāt mai departe de locul de unde fiinţa lor a survenit īn lumină? Iată, Grigore Vieru  care ară şi seamăn㠓Dealul din prelungirea codrilor” -  un s-a sfiit s-o facă, nici īn clipa īn care a fost ales cu īnalte onoruri, Membru al Academiei Romāne.

         Iar prin afirmaţia: “Ştiu toate doinele” – el īşi defineşte  dragostea pentru datină, tradiţie, folclor, arta nemuritoare transmisă din gură īn gură,  cāntecul plāns al strămoşilor, doina, balada cea tānguită de haiduci, de eroi populari,  de viteji ori  de ţăranii simpli care īşi alinau dorul cu aceste nestemate folclorice.

         Poetul īşi afirmă aici şi Crezul artistic: “Ostenesc īn ocna cuvintelor”, prin aceasta mărturisind şi īnalta responsabilitate morală pe care el şi-o asumă pentru fiecare cuvānt scris ori rostit şi care este destinat  să dăinuie.

            Este recunoscută iubirea şi pietatea aproape religioasă pe care Grigore Vieru i-a păstrat-o Mamei, pe care el o aşeza alături de conceptul de Patrie, acestea două fiind coordonatele cele mai īnalte ale personalităţii sale. Iar faptul că numele mamei este  īntotdeauna: “Mama” demonstrează cu prisosinţă rolul ei īn viaţa poetului. Dincolo de orice alte metafore, oricāt de strălucite ar fi ele, numele “Mama” – rămāne cel mai sfānt. Aşteptatea a fost īntotdeauna apanajul femeii, īndeosebi al Mamei. Ea veşnic aşteaptă pe cineva: fie bărbatul plecat la oaste, la război, la muncă, la cāmp, la pădure, fie feciorii de la īnvăţătură ori de la rosturile lor, fie nepoţii să-i treacă pragul, Mama este sinonimă cu Aşteptarea, ca o statuie a solitudinii, cu lacrima stānd abia īntre gene, gata să se prelingă, să se reverse blānd pe şanţurile obrazului,  cānd vine cu adevărat cel aşteptat.

         Jertfa tatălui căzut pentru Patrie nu se poate să nu-l īnsemneze pe viaţă pe fiu, şi faptul că īn īnchisoarea de afară, el st㠓īnchis/ Īn sine” – dovedeşte acest lucru.

         Dacă n-ar mai fi scris nici o poezie, Grigore Vieru ar fi intrat īn  istoria literaturii cu acest poem, care este un Breviar al vieţii sale, un breviar filozofic al omului, o prescurtare a paradigmei  poetice.

         Şi după ce s-a autodefinit īn felul acesta, nu se putea să nu-şi  descrie şi locul numit de el: Acasă. El o face  cu frenezie şi cānd rosteşte cuvāntul magic, īi răsar īn minte, principalele coordonate ale locului sfānt denumit generic: Acasă. E vorba, un numai de areal, dar şi de Acasa sufletească, locul de unde nu există smulgere. Locul unde, “Dacă nu eşti alb de ninsoare, / Eşti alb de duminică.” Aici, toate-l recunosc  şi-l salută, ori īi răspund la salutul de regăsire şi comuniune ancestrală cu oamenii şi cu lucrurile, deopotrivă:  şi aşa cum spunea şi Bacovia: “aicea toate-mi sunt Sfinte”: “Mă uit īn fīntīnă / Ca īn istorie, / Strig şi-mi răspunde, / Vīntul suflă curat / Dinspre munţi, / Te poţi vedea īn el / Ca-n oglindă.”

         E adevărat că poetul poate scrie pe orice, chiar şi pe boltă, chiar şi pe valuri, chiar şi pe frunze, chiar şi pe  “mirosul magic de brad”  care-l răzbeşte. Şi desigur, primul gānd al omului cānd revine acasă este: Mama: “Mama / Este trecutul meu cald, / Ziua de mīne a mea, / Viitorul meu strălucit”.  

Se īntāmplă doar  īn acest loc miraculos numit Acasă următorul fenomen:  “Dacă o piatră īn zid / E clintită din loc / Cel care trece pe drum  / O reaşează temeinic  / Ca īn propria īngrăditură./ Trandafirii / Sunt roşii de dragoste”        - şi acest lucru demonstrează cu prisosinţă, un numai etnogeneza dar şi continuitatea, şi legătura tainică, mistică ce se creează īntre om şi locul de baştină, legătură care nu va putea fi ruptă, nici īn clipa din urmă, cānd el doreşte să revină Acasă. Acasa e un bun comun de care se īngrijeşte fiecare ca de propria grădină, ca de propria persoană. Şi tot aici, omul e apărat de calamităţi şi de toate relele. “Aici omul prin ploaie  / Trece descoperit  / Ca īntr-un ritual, / Iar melcul / Din palma copilului / Preţuieşte mai mult /  Decīt tot argintul lumii. //  Faguri de miere  / Īntinde tăriei / Floarea-soarelui sfīntă, / Iar lanul de grīu / Fără margini sclipeşte / Ca o zi fericită şi-aleasă / Din viaţa unui poet.”

Aura sfāntă a plaiului, cum foarte plastic s-a exprimat un poet contemporan, se aşează pe chipurile oamenilor şi ei se recunosc de departe după acest halou de pe fruntea fiecăruia. Iar ciocārlia “cāntă farmecul vieţii” atāt de dulce şi  clar īncāt  “De firul de aur  / Al viersului ei  / Atīrnă pămīntul īntreg.”

Gestul simplu de a īntinde māna după un măr, capătă semnificaţie de ritual sacru. “Īmi văd umbra pe ierbi, / Mă pot pe dīnsa culca / Convins pe deplin / Că-i umbra mea proprie / Iarba īmi linge pe spate / Sarea cămăşii.”

Aici pānă şi sudoarea e sfāntă şi odorează aerul, iar farmecul serilor de acasă umplu văzduhul cu miresme celeste: “E seară  / Cerul creşte vibrīnd, / Mărit de cīntecul greierilor. / Stele pe cer, / Necunoscīnd pribegia, popasul, / Calea-şi urmează / Tăiată īn cercuri de aur”

E o dinamică evidentă īn versurile poetului, care merge pānă la punctul crescendo īn care  poetul īşi recunoaşte Patria ca fiind starea de Acasă  unde toul este mai “al său”: “Ferestrele casei  / Deschise-n univers. / Pereţii albi / Ca miezul de nucă proaspăt, / Ca nişte steaguri de pace. / Mama īşi răcoreşte palmele / Alipite de faţa lor. //  Fierbinte mi-e sīngele  / De năzuinţă, de iubire. / Acasă / Patria mai liniştită este. / Şi mai a mea. “ (Acasă).

De remarcat faptul că  această Acasă a sufletului poeticesc are “ferestrele / deschise-n univers” şi, cu cāt sunt pereţii casei mai albi, cu atāt e sāngele  mai fierbinte “de năzuinţă, de iubire”. Iar fiinţa Patriei care  “mai liniştită este./ Şi mai a mea “ – devine la Grigore Vieru īn felul acesta, o Patrie Universală, o Patrie Cosmică, unde au loc şi   īngeri şi oameni, deopotrivă, fiindcă e nelimitată şi veşnică.

Dimensiunea spirituală, credinţa moştenită de la mamă e păstrată precum icoana, īn suflet. Mama e totdeauna mijlocitor īntre copil şi Dumnezeu, ea se prosternă şi īşi īnchină copilul la icoana Māntuitorului sau a Maicii Sfinte, ştiind că īn felul acesta va fi ocrotit de primejdii. Credinţa nestrămutată a Mamei insuflă sentimente pioase şi fiului şi īl face să dobāndească deprinderi creştine, după modelul de acasă: “Mama mea viaţa-ntreagă,/Stīnd la masă, ea şi eu, /  Se aşază īntre mine /  Şi  Preabunul Dumnezeu. //Oh, şi crede-aşa īntr-īnsul, / Că-n albastru văzul ei / Chipul lui de pe icoană /  Se  străvede sub scīntei. //  Şi eu ţin atīt la mama, / Că nicicīnd nu īndrăznesc / Dumnezeul din privire /  Să mă vār să-l māzgălesc.”

         Grigore Vieru a fost un numai un poet cāntăreţ al plaiului natal şi al chipului blānd al mamei, el a fost şi un militant pentru cauza neamului, pentru Limba Romānă, pentru alfabetul latin, pentru  cultura romānească şi pentru tot ce ţinea de spiritul  naţiei. Se ştie cāt de mult a luptat pentru valorificarea tradiţiilor romāneşti pentru  recunoaşterea drepturilor romānilor basarabeni şi pentru Unirea  cu Patria Mumă.

         Aceasta a recunoscut-o nu numai īn scris, nu numai īn nenumăratele articole, şi poezii, dar ori de cāte ori a avut prilejul de a-şi manifesta convingerile. Şi nu de puţine ori a avut de īndurat pentru aceste idealuri. Se ştie că poetul e un tribun, un militant pentru cauza celor mulţi, el este Vocea care, de multe ori strigă şi propovăduieşte īn deşert dar o face, adeseori cu preţul libertăţii şi poate, al vieţii sale.  Nu sunt cuvinte goale versurile patriotice prin care Grigore Vieru īşi manifesta dragostea de neam, de Patrie, de Limbă, de istorie, chiar dacă, din pricina aceasta era considerat de către unii, vetust, desuet.

         El īşi afirmă aceste convingeri proprii īn Poezia: Sunt:

         „Sunt pomul cel cu mere roşii, / Īn vīrf se leagănă luceferi. / De trunchi se scarpină leproşii, / Hulind pe oamenii cei teferi. // Sunt floarea cea īn chip de liră, / Născută īntr-o vreme crudă. / Căznitul suflet o admiră, / Beţivul peste ea se udă.//Sunt cartea cea cu pagini sfinte. / Pe faţă preoţi o sărută. / Pe spate scīrnave cuvinte / Īnşiră golănimea brută. / Sunt o albină truditoare / "Fardată" cu polenul Lunii. / Mă ponegresc mereu laidacii / Rujaţi cu roşul Uniunii. / Sunt, poate, īnsuşi viitorul / Poporului cu chip de salce.  / Pe care-l mai īnvaţă chiorul / Pe unde şi-n ce fel să calce. // Sunt cel ce vrea să cīnte-n Piaţă / A Libertăţii dulci prescură. / Pe spate cu-n baston de gumă, / Cu un căluş cazon īn gură. // Sunt pata cea de sīnge, zisă / Republica Moldovenească, / Ce-n loc să frigă ucigaşul / Īncearcă veşnic să-i zīmbească. //Sunt dorul care zboară peste / Zăgaz şi apă īnspumată. / Un fel de tristă libertate / Cu lacrimi mari īncoronată. // Sunt Prutul singur şi istoric, / Ghimpată sīrmă īl răneşte. / Īl suge de-o vecie marea, / El de-o vecie izvorăşte. // Sunt doina, taina ei, pe care /  Nu poţi s-o-năbuşi, nici s-o sperii, / Chiar dac-ar fi acoperită / Cu-o mie una de Siberii.”

         Am citat integral această poezie pentru că e mai puţin cunoscută şi  ea exprimă pe deplin Crezul său, credinţa īntr-o lume frumoasă, dreaptă şi bună. Şi faptul că el se autodefineşte ca fiind “Sunt doina, taina ei, pe care/ Nu poţi s-o-năbuşi, nici s-o sperii, / Chiar dac-ar fi acoperită / Cu-o mie una de Siberii” – reflectă spiritul său liber, neīncorsetat, netemător, care spune lucrurilor pe nume, indiferent de consecinţe.

         Acum, cānd s-a īmplinit un an de la sāngeroasele evenimente din aprilie 2009, de la Chişinău,  la numai cāteva luni de la plecarea lui Grigore Vieru īntr-o lume mai bună, cuvintele sale devin premonitorii.

         Şi poate nu īn zadar, după acele evenimente  subsemnata i-a scris un poem memorial lui Grigore Vieru, intitulat “Strigare”, din care redau cāteva fragmente pentru a  arăta că  Vocea lui este cāt se poate de actuală īn sintonie cu vocea multor romāni:

         “STRIGARE  lui Grigore Vieru, in memoriam: Negre aurore, / Negre orizonturi, / Unde eşti, Grigore, / Şi  pe care fronturi / Ale Limbii noastre /Lupte porţi cu sārg? // Vino īn Moldova, / Vino-n Ieşi, la tārg, / Vino-n ţara mumă, / Vin’ că nu e glumă / Şi ne mor copiii. //Morţii şi cu viii / Vin să-şi ceară dreptul / Şi deschis li-i pieptul / Pentru vergi şi cuie. / Ei pe cruce suie, / Urcă la Hristos, / Drum bolovănos. //Vin să nemurească, / Să-i īmpărtăşească / Patima lumească, / Patima de sānge. / Doar Măicuţa plānge /Plānge pe fecior, / Cum pe un mior / Plānge ciobănaşul. / Pe pustiu – imaşul. // Maica e cernită, / Maica-i durerată / Că Moldova toată / Astăzi e-n răscoală. / Vin, Grigore, scoală, / Vino, te ridică, / Să ne scapi de lupii / Fără nici o frică / Fără Dumnezeu, / Vin’ că tare-i greu, / Greu e fără tine! // Ca fără lumine; / Verbu-a-ncremenit, / Cāntecu-i pierit, / Sunetu-i  muţit, / Duhu-ncărunţit. / Palid e Cuvāntul / Şi pustiu pămāntul. //

Vino, dar, Viere, /Adă vin şi miere, / Adă pāine coaptă, / Ţara te aşteaptă, / Să o cānţi din nou / Cāntec cu ecou / Cāntec miresmat / Pentru-ntregul nat. // Patria şi Mama / Ele ţi-au fost vama, / Văduve-amāndouă / Cu obraji de rouă, / Cu obraji  de humă, / Vin’ Grigore, nu mă / Mai īndur s-aştept. // Dorul arde-n piept, / Dorul arde-n oase, /Doamne-al meu, Hristoase, / Doamne-al meu, Iisuse, / Vremile-s apuse, / Reci şi-ntunecate, / Vin’ iubite FRATE! //Vino pe-ndelete, / Treci de rāul Letae, / Treci de Styx şi vamă / Vino-n Ţara-Mamă, /  Vino azi la fraţi / Că-s īndureraţi / Vino că sunt plānşi / Şi-n durere strānşi. // Īţi şoptesc pierdută, / Vino şi ne-ajută, / Şi stihia stinge, / Poate vom īnvinge! /18 MAI 2009  La patru luni de la plecare”.

         La fel īşi exprimă Grigore Vieru şi Crezul artistic īn poemul Ars Poetica:

„Merg eu dimineaţa, īn frunte, / Cu spicele albe īn braţe / Ale părului mamei. / Mergi tu după mine, iubito, / Cu spicul fierbinte la piept / Al lacrimii tale. // Vine moartea din urmă /  Cu spicele roşii īn braţe / Ale sīngelui meu - / Ea care nimic niciodată / Nu īnapoiază. // Şi toţi suntem luminaţi  / De-o bucurie neīnţeleasă”.

         Aceast㠓bucurie neīnţeleas㔠survine din sentimentul datoriei īmplinite, din faptul că nu a abdicat de la lupta  pentru idealul naţiunii şi de la propria jertfă pe care o alătură cu smerenie Jertfei Supreme a Māntuitorului pentru răscumpărarea păcatelor omenirii.

         O dovadă peremptorie că nu a abdicat de la  acest crez şi că nu s-a īnchinat īn faţa puternicilor zilei, asemuiţi de poet cu “păunii”, este poemul: Fericire / Sunt fericit  /  Că n-am cīntat păunii.  / Cīntat-am mărul īnflorit: / Cel ruşinīndu-se / De trupul gol al Lunii,  / Izvorul care reīnvaţă / De unde vine, / Cīnd s-a fost născut / Şi malul sfredelit / De ţipătul durut / Pe care-l dau lăstunii. // Sunt fericit / C-am plīns ori / M-am bătut īn vatră / Cu hoarda  / Ploilor de piatră,   / C-am īncălzit / Cu sīngele-mi rănit / Pămīntul / (Ori poate-mi īncălzii / Mormīntul?!), // C-am fost o trestie  / Cu-ndurerată pleoapă  / Īn aer jumătate / Şi jumătate-n apă. // Sunt fericit / C-aud cum sună-n faţă, / Prea tainic şi integru, / Un cīntec drag, / Atīt de cunoscut, // Şi că mă latră-n urmă / Cu cerul gurii negru / Prăpastia / Pe care zburător /O am trecut; // Că nu aurul eu număr, / Ci stelele din cer / Şi-n lacrima de lut - / Străbunii. // Erou nu sunt, / Măriri nu cer, /  Sunt fericit / Că n-am cīntat păunii.”

            Admiraţia pānă la cult pentru Mihai Eminescu, modelul său  de gāndire şi exprimare poetică, răzbate din poemul  Legămīnt: (Lui Mihai Eminescu):

 Ştiu: cīndva, la miez de noapte / Ori la răsărit de Soare,  / Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii Sale. // Am s-ajung atunce, poate, / La mijlocul ei aproape. / Ci să nu īnchideţi cartea  / Ca pe recile-mi pleoape. // S-o lăsaţi aşa, deschisă, / Ca băiatul meu ori fata  / Să citească mai departe / Ce n-a dovedit nici tata. // Iar de n-au s-auză dīnşii / Al străvechii slove bucium, / Aşezaţi-mi-o ca pernă / Cu toţi codrii ei īn zbucium”.

         Şi poate deloc īntāmplătoare strania coincidenţă că Grigore Vieru, īn noaptea fatidică de 16 ianuarie 2009, īntorcāndu-se de la spectacolul omagial dedicat  lui Mihai Eminescu – a plecat către cel care i-a fost model, mentor, apă şi merinde pe timp de secetă şi foame spirituală. Astfel că, destinele lor s-au īngemănat  ca şi culorile curcubeului īn acelaşi spectru, la distanţă de peste un secol, aşa cum spiritele lor erau īngemănate.

         Plānsul, rāsul, durerea şi bucuria, cāntecul, dorul, chiar şi tăcerea nu se pot exprima decāt īn limba maternă, aşa spune Grigore Vieru īn poezia: “Īn limba ta”: Iar cīnd nu poţi / Nici plīnge şi nici rīde, / Cīnd nu poţi mīngīia  / Şi nici cīnta, / Cu-al tău pămīnt, / Cu cerul tău īn faţă, / Tu taci atunce / Tot īn limba ta”.

         Un poem tulburător este şi “Scrisoare din Basarabia”  īn care poetul īşi exprimă dorul pentru fraţii romāni de peste Prut.

         Dar cea mai răscolitoare poezie, mi se pare a fi cea īn care Grigore Vieru dialoghează cu moartea şi-i acordă clemenţă şi īndulgenţă pentru că ea un are mamă şi copii. Este atāta īnţelegere a rostului vieţii şi al morţii aici īncāt un poţi să nu te cutremuri īn faţa aceptor adevăruri, mai īnalte decāt ale filozofilor lumii din toate timpurile, exprimate īn cuvinte foarte simple şi la fel de fireşti, aşa cum curge sāngele-n vene: “Nu am, moarte, cu tine nimic: / Nu am, moarte, cu tine nimic, /  Eu  nici măcar nu te urăsc / Cum te blestemă unii, vreau să zic,  /  La fel cum lumina pīrăsc.  // Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi  / De-ai avea mamă şi-ar muri, /  Ce-ai face tu şi cum ar fi  /  De-ai avea copii şi-ar muri?! //  Nu am, moarte, cu tine nimic, /  Eu nici măcar nu te urăsc. / Vei fi mare tu, eu voi fi mic,  /  Dar  numai din propria-mi viaţă trăiesc. //   Nu frică, nu teamă, /  Milă de tine mi-i, /  Că  n-ai avut niciodată mamă, / Că   n-ai avut niciodată copii”.

         Suflet credincios, Grigore Vieru  recunoştea īn  viaţă aceste minuni: Creatorul şi Muzica, de fapt una decurgānd din Unul şi Acelaşi:  (***) Există doua minuni - / Atīt! / Atotziditorul şi Muzica. / O, daca Poezia īnseamnă /  Un presupus mister, / Muzica e chiar / Misterul īnsuşi!”

         Şi faptul că el a recunoscut că Arta te apropie de Dumnezeu,că ea vine chiar de la Dumnezeu şi a aşezat-o la rang de “minune”  - ne dă speranţa că el a īnţeles pe deplin semnificaţia artei adevărate care un poate  fi decāt  generatoare de Frumos, Adevăr şi Bine.

         Īncă din copilărie Grigore Vieru a simţit acut  pedeapsa cruntă a segregaţiunii de fraţii săi romāni şi acest fapt l-a reflectat foarte bine īn īntreaga sa operă. Una din durerile naţiunii a fost şi aceasta, poate cea mai mare, că nu putea să comunice direct cu  fraţii săi de dincolo de Prut, de aceea, la maturitate mărturisea că singurul lui vis era să treacă Prutul aşa cum unii visează să plece īn Cosmos.

         Poemul De-ai curge tu, Prutule,  oglindeşte acest dureros adevăr: “De-ai curge tu, Prutule,  / De-ai curge pe Nistru, / Să nu mă mai desparţi / De fraţii mei! // De-ai curge tu, Prutule, / De-ai curge pe Mureş, / Ca liber să pot asculta / Cīntecul nostru, / Cīntecul neamului meu! // De-ai curge tu, Prutule, / De-ai curge pe Olt, / Să nu mai fiu īntrebat / Ce caut eu / Ce caut īn Ţara Mea!”

            Aceleaşi sentimente le exprimă şi īn poemul: “Cīntec basarabean:  Este o nebunie să īncerci / Să dai la o parte Cerul / Ca să vezi pe Dumnezeu - / Dumnezeu este chiar Cerul. // Este o nebunie să īncerci / Să dai la o parte Limba Romīnă / Ca să vezi pe Eminescu - / Eminescu este chiar Limba Romīnă. // Este o nebunie să īncerci / Să dai la o parte Prutul / Ca să ajungi mai repede-n Ţară - / Ţara este chiar Prutul. // Este o nebunie să īncerci / Să dai la o parte pe Cărturar / Ca să vezi viitorul - / El este chiar ziua de mīne, / Viitorul venind.”

         Cāt adevăr exprimă aceste versuri! E ca şi cānd i-ai interzice unui copil să-şi strige mama.

         Şi īn sfārşit, poemul emblematic care dă şi titlul antologiei exprimă onestitatea şi demnitatea neamului romānesc īn ansamblul lui:

         “Aceştia suntem noi:  Aceştia suntem noi : / Buni cīt se cuvine  / Īn  mijlocul răului. / Răi - niciodată./Se miră noaptea / Că a clocit sub ea / Īntuneric/ Dar au ieşit/ Pui de lumină.”

         Īn īntreg ansamblul ei, opera lirică a lui Grigore Vieru reprezintă  un reper devenit sacru, un model de dăruire pentru Patrie, pentru Neam, pentru Limba Romānă, pentru Poezie şi pentru tot ce e curat şi frumos.

  Īn īncheiere, traducătorul, distinsul poet Paul Abucean care face să strălucească mărgăritarele romāneşti īn toate colţurile zării, are despre Grigore Vieru cuvinte neasmuit de calde:  “Ce īl particularizează īnsă  īn mod categoric pe el īn această asociere este faptul că, spre diferenţă de o  probabilă majoritate  a poeţilor, suferinţa lui Vieru nu are cause  personale, individuale, ci  este  expresia unei drame colective,  anume situaţia unei comunităţi īntregi de oameni de a deveni proscrişi īn propria lor ţară - pe pămīnturile de care ţara se leapădă şi pe care le declară străine.   Această dramă el o trăieşte zi cu zi, noapte cu noapte, īn toate fibrele fiinţei sale.  Puţine sunt poemele vierene unde să nu fie  sezisabilă  trauma individului marcat, direct ori indirect,  nu numai de cele petrecute la Ialta, acum 65 de ani, dar şi de evenimente "politice" mult mai recente.  Dacă sunt necesare - ori inevitabile - clasificările, Vieru nu poate fi categorisit altcum decīt poetul care,   prin  asumare voluntară şi definitivă, devine  vocea  durerii neamului, poetul  tragediei naţionale  a poporului romīn.  

Poetul Vieru, omul Vieru, patriotul şi iubitorul de neam Vieru, a fost pe baricadele reīntregirii mutilatei fiinţe naţionale pīnă īn ultima zi a vieţii sale.  Modul īnsuşi cum ne-a părăsit - īntr-un suspect ac ident de trafic, venind de la o comemorare īn memoria nu  altuia decīt Eminescu īnsuşi, cel pe care  cu extremă generozitate pentru limba noastră īl egala cu ea (vezi "Cīntec basarabean", īn cuprinsul acestui volum) - e simptomatic.”

  Paul Abucean – un romān care luptă pentru cauza romānismului, pentru afirmarea acesteia şi pentru ca scriitorii şi poeţii de aceeaşi naţie cu el să fie repuşi pe aceeaşi treaptă pe scena lumii.  Bănăţean, din localitatea Lugoş, absolvent al Facultăţii de Filologie, specialitatea franceză şi engleză, este astăzi un neobosit traducător din opera clasicilor şi contemoranilor romāni dar  nu  numai atāt, ne face daruri traducānd operele marilor corifei ai liricii universale.

Pentru Antologia  „Aceştia suntem noi” -  tradusă īn trei limbi de circulaţie universală, romānii  ar trebui să-i fie cāt se poate de recunoscători, acum, aici şi  pretutindeni, īn toate timpurile pentru că ne-a īmbogăţit şi i-a īmbogăţit şi pe romānii trăitori īn alte colţuri ale lumii, ori pe aceia care nu-i cunosc īncă opera lui Grigore Vieru, cu aceste nestemate lirice de o simplitate şi profunzime care amintesc de lirica panseistică.

Cu regretul sincer că nu pot exprima o judecată de valoare īn privinţa traducerilor, dar convinsă fiind că sunt de o acurateţe şi limpiditate deosebite, īi mulţumesc traducătorului şi prefaţatorului acestui volum de referinţă asupra liricii lui Grigore Vieru.

CEZARINA ADAMESCU, Agero

9 APRILIE 2010

Izvorul Tămăduirii

Impresii si păreri personale īn FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu īşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, īn concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face īn virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid īn mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (Romānia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (Romānia), Cezarina Adamescu (Romānia)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com