Important publicist şi avocat al vremii sale, Gruia Liuba s-a născut în localitatea Maidan (azi Brădişorul de Jos, jud. Caraş-Severin) din părinţi ţărani. A urmat şcoala primară în satul natal, apoi, remarcat pentru calităţile sale de familia Mocioni, a fost stipendiat să-şi continue studiile la gimnaziul din Timişoara şi la Facultatea de Drept din Pesta. Ca student, s-a impus în cadrul Societăţii de lectură a tinerimii româneşti „Petru Maior” din Pesta (al cărei secretar şi vicepreşedinte a fost). Activitatea de publicist şi-a început-o în acelaşi timp la periodicul „Albina”, întemeiat în 1866 la Viena de Vicenţiu Babeş, graţie subvenţiei lui Andrei Mocioni, iar după mutarea în 1869 a publicaţiei la Pesta, a făcut parte din colectivul de redacţie al acesteia.

            Periodicul „Albina” (apărea de trei ori pe săptămână) a avut un rol important în formarea conştiinţei naţionale. El a contribuit hotărâtor la fondarea în ianuarie 1969 a Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria, având în fruntea sa pe Alexandru Mocioni. La început, tonul „Albinei” a fost unul moderat faţă de cei aflaţi la putere în Imperiul habsburgic, dar pe măsură ce maghiarii obţineau o influenţă crescândă la Curtea vieneză, iar aceasta se vădea dispusă să le accepte pe rând revendicările, culminând cu întemeierea statului dualist (1867), atitudinea ei s-a radicalizat. În „Albina” a debutat ca publicist Mihai Eminescu, student la Viena fiind, cu un articol despre Aron Pumnul, fostul său profesor de la Cernăuţi. În anul 1869, guvernul maghiar a oprit distribuirea publicaţiei româneşti în teritoriile pe care le administra, împiedecând-o să ajungă tocmai la cei cărora le era destinată, de aceea Vicenţiu Babeş a făcut îndrăzneaţa mişcare de a aduce revista la Pesta, unde ea a continuat să apară ca organ de opoziţie.

            Erau vremuri dificile pentru naţionalităţile conlocuitoare aflate sub administraţie maghiară, dar mai ales pentru românii din Banat şi Transilvania, populaţie majoritară, atunci ca şi acum, în aceste teritorii. Guvernul maghiar al lui Deák Ferenc înăspreşte politica de denaţionalizare sistematică şi de menţinere a naţionalităţilor nemaghiare departe de domeniul treburilor publice. În aceste condiţii, colaboratorul cel mai „intim” al lui Vicenţiu Babeş, notează Aurel Cosma în lucrarea sa Bănăţeni de altădată (p. 42 – 44), având cel mai „ascuţit condei” din redacţia „Albinei” s-a dovedit a fi Gruia Liuba-Murgu, „o personalitate de gazetar politic, cum puţini erau pe vremea aceea, despre care însă puţin s-a vorbit şi nu s-a scris aproape deloc, iar biografia sa este chiar necunoscută”.

            În anul 1872, guvernul maghiar şi suveranul Franz Joseph decid să transfere administrarea Graniţei Militare din Banatul Montan (a aşa-numitului confiniu militar), aflat până atunci în subordonarea Curţii vieneze, Ungariei. Această entitate statală numită Ungaria, integrată Imperiului dualist, se alegea astfel după Angleich cu încă un teritoriu de 471 km pătraţi şi cu o populaţie de 254.000 de locuitori, dintre care 160.000 români şi 110.000 sârbi. Graniţa militară fusese înfiinţată de Habsburgi treptat între anii 1764 – 1774, acesteia fiindu-i inclus în anul 1783 şi oraşul Caransebeş (unde îşi afla reşedinţa un regiment; alte două se aflau la Panciova şi Biserica-Albă)) cu mai multe localităţi rurale din preajmă. Grănicerii, cum erau numiţi locuitorii zonei, beneficiau de mai multe avantaje, în schimbul serviciului de pază permanentă a graniţei Imperiului împotriva atacatorilor străini, cu deosebire împotriva turcilor. În anul 1848 ei s-au confruntat cu rebelii maghiari, păstrând autoritatea imperială în teritoriul lor, dar împăratul, precum se vede, i-a uitat, cum i-a uitat şi pe Avram Iancu şi pe moţii săi, lăsându-i pradă duşmanilor acestora de veacuri.

            Ungurii au promis în 1872 că vor păstra neschimbat statutul confiniului militar din Banat, dar după un singur an doar, în 1873, guvernul lor anunţă că va emite o lege prin care „stările acestor părţi să devină deopotrivă cu celelalte părţi ale ţării” („Albina”, anul VIII, nr. 36, mai 1873), prin urmare întreaga zonă va fi împărţită şi administrată după modelul maghiar. Publicaţia „Albina” ia numaidecât atitudine împotriva acestei iniţiative, printr-un şir de articole foarte incisive, în bună măsură scrise de „ascuţitul condei” al lui Gruia Liuba-Murgu: „Voi vreţi să asiguraţi poporaţiunilor din graniţă condiţiunile de progres material şi spiritual, –  pe când de la o margine a ţării până la cealaltă se ştie că administraţiunea voastră de şase ani a adus pe bietele popoare la sapă de lemn şi în privinţa morală şi culturală şi materială; pe când voi nu puteţi arăta de şase ani a fi făcut – din milioanele bugetului instrucţiunii publice alta decât pentru maghiarizarea ţării, ceea ce pentru popoarele nemaghiare nu poate să însemne decât însălbăticirea lor.” ( idem nr. 37)

            Doar două luni mai târziu, dieta maghiară votează legile privitoare la provincializarea confiniului militar, fără a iniţia tratative cu reprezentanţii populaţiei afectate, care îşi pierd astfel toate drepturile şi avantajele asigurate prin statutul de odinioară. În consecinţă au loc mişcări populare de protest, cu deosebire la Panciova. „Legile despre graniţă au fost votate în dieta maghiară fără ascultarea poporului graniţei”, semnalează editorialistul în nr. 50/1873 al  „Albinei”,  adăugând: „…grănicerii cei încercaţi de merite pentru monarhie şi dinastie, în cel mai arbitrar şi barbar mod, fără ascultarea şi conlucrarea lor, se dau pre mâna inamicilor lor seculari, a aristocraţiei maghiare, la discreţiunea acesteia…”. „ Ei bine, împărate –  avertizează acelaşi articol – dar când nu vor mai fi grănicerii şi nici popoarele credincioase, cine te va mai apăra de domnii maghiari rebeli?”

            Prin desfiinţarea regimului militar în fostul confiniu, toate comunele din părţile Panciovei se afiliază comitatelor Torontal, Timiş şi Baciu, cele din jurul Bisericii-Albe sunt incluse în comitatul Caraş, iar cele din fostul regiment româno-bănăţean cu sediul la Caransebeş se integrează în comitatul Severinului.

            În anul 1873, şi în comitatele ce au inclus fostul confiniu militar se organizează alegeri dietale. Publicaţiile româneşti şi sârbeşti, cu deosebire „Albina” şi „Zastawa” din Neoplanta, condusă de Swetozar Miletici, cel mai important publicist sârb al momentului, se străduiesc să-şi convingă conaţionalii să facă front comun împotriva deputatului guvernului deákist, aflat la putere, în cercurile electorale din Biserica-Albă şi Panciova. La Biserica-Albă candidează din partea Partidului Naţional din Banat şi Ungaria însuşi Vicenţiu Babeş. În numărul 64/1873, „Albina” publică sub pseudonim un editorial cu titlul Către românii din confiniul militar. După cum se va dovedi curând, articolul a fost scris de Gruia Liuba-Murgu, în absenţa lui Vicenţiu Babeş, aflat în plină campanie electorală. El se adresează alegătorilor români din fostul confiniu, îndemnaţi pe un ton patetic să voteze candidatul Partidului Naţional, care, devenind purtătorul lor de cuvânt în dietă, le va putea exprima doleanţele ignorate de oficialităţi cu ocazia elaborării legilor provincializării zonei de graniţă. În preambulul articolului autorul scrie: „Cu paşi repezi se apropie ora, fraţilor, în care sunteţi chemaţi a vă spune părerea în privirea stării în care v-au adus, fără a vă întreba, domnii stăpânitori de astăzi. Această oră e un moment sărbătoresc în viaţa voastră şi de mare însemnătate, ba chiar decisiv pentru viitorul vostru. Pentru că în această oră aveţi să răspundeţi că vreţi voi să vă plecaţi guvernului maghiar de astăzi şi să-l ajutaţi întru atingerea scopului său, întru maghiarizarea ţării, şi astfel vreţi voi să renunţaţi la drepturile şi la apărarea intereselor voastre? Sau vreţi a vă salva onoarea naţională şi demnitatea omenească protestând cu energie contra volniciei maghiare şi luptând pentru viitorul vostru, pentru drepturile voastre omeneşti, care vi le-au dat Dumnezeu şi pentru drepturile voastre cetăţeneşti, care vi le-au dat prea luminatul şi bunul nostru împărat şi iluştrii săi premergători?!”

            În continuare, cu acelaşi glas ardent-patriotic, autorul notează: „Nu e lucru de toate zilele, fraţilor, alegerea de ablegat ce vă stă înainte, este un act epocal această alegere şi toată ţara priveşte spre voi. Puteţi avea diferite păreri într-una şi altă cauză, – într-o privinţă însă toţi românii din confiniu vor fi de una şi aceeaşi credinţă şi convingere, în privinţa că: niciodată şi nici într-un tip poporul, care a fost cel mai fidel şi devotat tronului şi împăratului nu poate şi nu-i este iertat să se întovărăşească cu rebelii de la 1848, niciodată şi nici într-un tip nu veţi da încrederea voastră partidei maghiarizatoare şi duşmană tuturor popoarelor nemaghiare, iar nouă românilor desclintită, şi duşmană până şi pre luminosul nostru monarh.

            Partida maghiarilor şi mai vârtos a deachiştilor, nu va întrelăsa nimic, nicio corupţiune şi amăgire, fie cu bani, fie cu promisiuni pentru a vă trage pre voi, patrioţi şi devotaţi monarhului, în partida lor compusă în cea mai mare parte din rebeli şi infernali, renegaţi şi al cărei scop este a vă folosi de mijloc întru ajungerea scopurilor lor, a vă despoia de limba ce ne-a dat-o Dumnezeu şi care am moştenit-o de la părinţii noştri; cu un cuvânt, a vă ruina materialmente şi spiritualmente. […] Şi aceşti rebeli, maghiarii, vreau să vă despoaie pre voi de drepturile voastre ce le aveţi de la Dumnezeu şi de la lege şi vreau să vă facă lor obeala şi unealta, pre voi, cei mai bravi şi mai de frunte eroi de la munţii gigantici până la Dunărea Romana (s.a.)! Pre voi vreau să vă batjocorească şi tortureze ca şi pe fraţii voştri din Banat (s.a.), Crişana (s.a.) şi din sărmana şi de drepturile sale despoiată Transilvania (s.a.)!”

            Este oarecum ciudată, pentru cei de astăzi, aparenta obedienţă faţă de monarh a autorului acestui articol-manifest. Trebuie să ţineam însă seama de faptul că ţinta mesajului său este cu deosebire populaţia grănicerească, al cărui statut instituit cu peste un secol în urmă de Curtea vieneză, cu toate avantajele decurgând de aici, a fost desfiinţat de guvernanţii maghiari la numai şase ani de la constituirea entităţii lor statale. În realitate, monarhul a dus o politică duplicitară, nu doar faţă de români, ci şi faţă de toate naţionalităţile din imperiu, lăsate la discreţia noilor săi aliaţi întru guvernarea ţării începând cu anul 1867. Încă de atunci s-a înţeles că regimul dualist a fost, de fapt, un unio duarum nationum contra plures.

            Cât priveşte atitudinea faţă de poporul maghiar, aparent încriminat in integre, trebuie să precizăm că poziţia redacţiei publicaţiei „Albina” este mult mai nuanţată decât pare în manifestul din numărul 64/1873. În numărul 26/1874,Vicenţiu Babeş, redactorul-responsabil al acesteia, precizează: „Protestăm solemn contra persuasiunii domnilor maghiari şi a organizaţiilor lor, cum că noi am ataca pururi naţiunea maghiară, că am răspândi ura şi dispreţul contra poporului maghiar, nici nu am făcut-o, nici nu vom face, dar nici n-avem cauza de-a face aceasta; din contra, pururi ne-am descoperit simpatia şi compătimirea pentru sărmanul popor maghiar, pre care fiii săi cei de la putere atâta de rău îl recomandă lumii prin purtarea lor…”

            Printr-o memorabilă alianţă între alegătorii români şi sârbi, Vicenţiu Babeş triumfă în alegerile dietale din cercul electoral Biserica-Albă împotriva candidatului partidului deákist, contele Ferdinand Bissingen. Peste puţină vreme, îşi asigură mandatul de deputat în cercul Caransebeşului şi generalul Traian Doda. Doar la Panciova se iscă din nou grave tulburări care împiedică desfăşurarea scrutinului, aceasta fiindcă autorităţile au încercat limitarea înscrierii pe listele electorale a românilor şi sârbilor, condiţionând acest lucru de posesia unei averi considerabile, a cel puţin 11 jugere de pământ „urbarial”, în schimb admiţând fără oprelişte înscrierea pe liste a alegătorilor fideli partidului de guvernământ.

            Ziarele maghiare pro-guvernamentale îi acuză pe Babeş şi pe Miletici că vor, de fapt, să facă un stat româno-sârb în locul fostului confiniu. De altfel, deputatul român este interpelat în dietă de ministrul maghiar de interne din cauza neregulilor din cercul electoral Panciova, unde s-ar fi făcut vinovat de „agitaţiuni nelegale”. Vicenţiu Babeş participase, într-adevăr, la întrunirile electorale din Panciova, unde susţinuse candidatura deputatului Partidului Naţional, dr. Politu, dar fără a incita nicidecum la rebeliune, aşa cum i se impută. În luna ianuarie a anului 1874, la cererea procurorului regional din Budapesta (oraşele Buda şi Pesta se unificaseră administrativ cu câteva luni înainte) se propune dietei „strădarea” (ridicarea imunităţii parlamentare) a lui Vicenţiu Babeş pentru a putea fi acuzat şi judecat pe motiv de delict de presă, în urma publicării articolului intitulat Către românii din confiniul militar,  apărut în numărul 64/1873 al periodicului „Albina”. În zadar a demonstrat Vicenţiu Babeş că nu se afla la Pesta la data publicării articolului, căci deputaţii au votat „strădarea” sa, deoarece numele său apare la finele coloanelor Albinei în calitate de redactor-responsabil. Or, articolul fiind nesemnat (de fapt fusese semnat cu pseudonimul Un păţitu), trebuia să răspundă în locul autorului acestuia. Împotriva „strădării” au votat doar deputaţii naţionali români, sârbi şi croaţi. În semn de protest împotriva hotărârii dietei, pe care o socotea abuzivă, Alexandru Mocioni, deputat de Radna, se hotărăşte să îşi depună mandatul.

            În aprilie 1874, în faţa curţii cu juri în procesul de presă intentat lui Vicenţiu Babeş, încă de la prima înfăţişare Gruia Liuba-Murgu (care tocmai obţinuse diploma de avocat) recunoaşte că el este autorul articolului încriminat şi îşi asumă toate consecinţele publicării lui. În pledoaria pentru apărarea sa, Gruia Liuba-Murgu se transformă din acuzat în acuzator, afirmând: „Aici, deci, se zice răspicat că românii, ca partidă politică, nu se vor alia nici partidului guvernului, dar nici vreunei alte partide maghiare, fără diferenţă, pentru că toate partidele maghiare fac propaganda de maghiarism, toate ţin să maghiarizeze ţara cu orice preţ.” Când acuzatul doreşte, în sprijinul afirmaţiei sale, să dea exemplul recentei înfiinţate Universităţi din Cluj, unde toate facultăţile sunt cu limbă de predare maghiară, deşi populaţia net majoritară este românească, i se retrage dreptul de a-şi continua pledoaria în această direcţie.

            Curtea cu juri îl condamnă pe Gruia Liuba-Murgu la 15 luni detenţie, iar publicaţia „Albina” este amendată, pentru publicarea articolului încriminat, cu suma considerabilă de 500 florini. Tânărul avocat este întemniţat la închisoarea din Vaţ, „palatul libertăţii maghiare”, cum i se spunea ironic la vremea respectivă, unde peste puţină vreme va primi tovărăşia publicistului Gheorghe Petrovici de la ziarul „Zastawa”, al lui Swetozar Miletici, condamnat pentru delict de presă în condiţii similare. Precum se vede, guvernanţii doreau să stârpească orice opoziţie, cu precădere a mass-mediei naţionalităţilor nemaghiare.

            După ispăşirea pedepsei, Gruia Liuba-Murgu a luat în căsătorie pe Alexandrina, fiica lui Vicenţiu Babeş şi s-a stabilit pentru a practica avocatura în localitatea Vârşeţ. Era foarte apreciat şi de aceea a fost inclus în toate corporaţiile bisericeşti, şcolare şi fundaţionale de aici. El iniţiază o acţiune de readucere la românism a sârbilor din Mehala Vârşeţului, despre care se spunea că au fost cândva români, notează Aurel Cosma (op. cit p. 44). „Şi aceasta i-a fost pieirea, adaugă Aurel Cosma, fiindcă se zice că ar fi fost otrăvit la o cină unde fusese invitat de sârbi, ca şi Paul Iorgovici, care la anul 1808, din cauza morţii sale neaşteptate, se crede tot aşa că ar fi fost otrăvit de duşmani.”

            Oficial, Gruia Liuba-Murgu a fost declarat răpus de tifos şi înmormântat de preoţi sârbeşti, fiindcă episcopul sârbesc nu a încuviinţat să i se facă prohodul în limba română (relatează nepotul celui decedat, preotul Nicolae Stoia din comuna Şipet) şi a fost înmormântat alături de Paul Iorgovici şi de Nicolae Tincu-Velia în cimitirul Vârşeţului.

            Curând după moartea lui Gruia Liuba-Murgu, Vicenţiu Babeş a trebuit să suspende „Albina”, nemaigăsind colaboratori dispuşi să-şi rişte libertatea, ba chiar viaţa, în confruntarea cu opresorii naţiunii.