Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

 

Scriitorul Flueraşu Petre Andrei, cu toate că nu a împlinit încă 20 de ani, are o activitate publicistică demnă de invidiat. S-a născut în 1987, în localitatea Bucureşti. A urmat cursurile gimnaziale la liceul teoretic „Nicolae Iorga” şi la Colegiului Naţional de Informatică „Tudor Vianu” din capitală. După cum ne declară tânărul om de litere, acesta este pasionat de scris, filosofie, literatură. În prezent este student în anul I la facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti. Este un corespondent activ al revistei AGERO.

 

Membru al cenaclului literar „Europeea”, membru al cenaclului literar „Amurg sentimental” – este de asemenea editor al site-ul literar „Europeea”, redactor al revistei de cultură „Fereastra”, redactor al revistei de atitudine şi cultură „Noi, NU!”, redactor al revistei „Visul” şi redactor şef al revistei de cultură „ARCADA” (www.revistaarcada.lx.ro).  

 

A publicat peste 850 texte (poezie, proză scurtă, eseistică şi cronică literară) în limbile română şi engleză pe site-urile literare: „poezie.ro”, „Atelier literar europeea”, „Noduri şi semne”, „poezii.ro”, „Club T”, „agonia.net”, „poetry.com”.

 

 A publicat peste 130 de articole (proză scurtă, eseistică, poezie, cronică literară) în revistele: „AGERO”, „ARCADA”, „Noi, Nu”, „Scrie”, „Europeea”, „EgoPHobia”, „Convorbiri literare”, „Fereastra”, „Visul”, „Tiuk”, „Amurg sentimental”, „Ateneu”, „Poezia”, „Albatros”, „Repere Culturale”, „Clouds peak”, „Jurnalul Literar”, „Haiku” şi „Viaţa Băcăuană”.

 

 

 A publicat 9 articole (proză, eseistică, poezie) în ziarele: „7 plus”, „Monitorul xpres”. Am fost intervievat de ziarele: „Monitorul expres” şi „Metropotam”. Materiale despre Petre Flueraşu şi activităţile sale literare au apărut în revistele şi ziarele: „Monitorul Expres”, „Convorbiri literare”, „Fereastra”, „Analize şi fapte”, „Observatorul”, „Visul”, „Poezia”, „Amurg sentimental”, „ARCADA”, „Bocancul literar”, „Jurnalul Naţional”, „EgoPHobia”, „Albatros”, „Metropotam”, „Haiku” şi „Viaţa Băcăuană”.

 

Premii şi distincţii literare:

 

-          premiul III la Concursul literar „Visul” (secţiunea eseu – 2006)

-          premiul III la Concursul de creaţie literară „Vara visurilor mele” (secţiunea eseu – 2006)

-          premiul revistei „Oraşul” la Concursul Naţional de poezie „Nicolae Labiş” (secţiunea poezie – 2006)

-          premiul „Mihai Horodnic” la Concursul Naţional de poezie „Nicolae Labiş” (secţiunea poezie – 2006)

-          premiul revistei „Poesis” la Concursul Naţional de poezie „Avangarda XXII” (secţiunea poezie – 2006)

-          menţiune la Concursul literar „Poezie în viaţă” (secţiunea poezie – 2006)

 

 Volume publicate:

 

-          „Despre Om şi Tao” (eseistică), Editura Echinox, 2006

-          „Insomnii” (poezie), Editura Amurg Sentimental, 2006

 

Antologii în care a publicat:

 

-          „Primele viziuni II” (haiku), Editura Grinta, 2006

-          „Songs of Honour” (poezie în limba engleză), Editura Noble House, 2006

-          „Recurs la sinceritate” (poezie), Editura Fundaţiei Culturale Cancicov, 2006

 

 

George ROCA

Redactor AGERO

 ---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

 „Lupul de stepă” este una dintre cele mai profunde cărţi scrise vreodată de Hermann Hesse. Prin rafinamentele teoretice oferite, volumul se concretizează ca fiind o expunere complexă a problematicii raportului dialectic dintre viaţă şi moarte. Personajul principal, Harry, este prototipul inadaptatului superior, mereu în căutarea sensurilor ascunse, a transcedentalului, însă fără a avea raporturi sociale acceptabile cu cei din jurul său. El se simte exclus, atemporal, izolat. Putem observa aici o preluare a temei omului de geniu din metafizica lui Goethe. Solitar, considerându-se superior, Harry trăieşte o pseudodramă. Contrariile, metaforizate în dialectica om-lup, îl atrag, însă incapacitatea lui decizională, ezitarea, îl fac să sufere în ambele ipostaze: “Dimpotrivă, în cazul lui Harry lucrurile stăteau altfel, omul şi lupul nu-şi vedeau de drum alături şi nici nu se întrajutorau, ci se urau de moarte, fără contenire, aşa încât existenţa unuia nu aducea decât suferinţă celuilalt, iar când doi se duşmănesc de moarte într-Un Sânge şi-Un Suflet, apoi viaţa aceea nu e bună defel. Ei, dar fiecare cu soarta lui, şi uşoară nu-i niciuna..”

 

Hotărârea lui Harry de a se sinucide reprezintă un moment de cotitură al romanului. El alege să pună capăt suferinţei, înţelegând că omul are cea mai mare putere posibilă, aceea de a decide dacă să mai trăiască sau nu. Din momentul acesta, se linişteşte într-o oarecare măsură, pentru că a reuşit să-şi învingă, chiar dacă doar la nivel teoretic, cea mai mare temere. Omul care reuşeşte să accepte ideea morţii nu mai are de ce să lupte pentru viaţă. Şi iată că totuşi Harry descoperă, la vârsta sa înaintată, plăcerea. Plăcerea simplă, brută şi în acelaşi timp brutală. El se îndrăgosteşte, este atras de farmecul feminin, învaţă să danseze, ascultă muzică şi, încet, încet, se desprinde de lumea teoriei pentru a se arunca în vâltoarea practicii. Descrierea acestui proces al transformării este picturalizată de Hesse printr-o metaforă rafinată: descompunerea sufletului într-o infinitate de imagini şi recompunerea acestora din urmă pe o tablă de şah. În fond, întregul roman este un joc, prevestind una dintre ultimele cărţi ale autorului, „Jocul cu mărgele de sticlă”. De data asta însă, mărgelele sunt teorii şi sentimente. Prin pendularea între extreme, prin infuzia de elemente stilistice rafinate, Hermann Hesse împinge cititorul spre meditaţie, conturând idei profunde, aflate de multe ori în antiteză. Cartea te invită să elaborezi teorii, să analizezi cu atenţie toate ideile personajelor. Mozaicul cultural, specific perioadei interbelice (romanul „Lupul de stepă” a fost publicat în anul 1927), circumscrie acţiunea, limitând în mod autoritar paleta opţiunilor. Harry este captiv într-o lume pe care nu o poate înţelege şi faţă de care nu reuşeşte să îşi formeze o părere coerentă. Incertitudinea şi dualitatea sensurilor rămân un numitor comun de la prima până la ultima pagină. În fond, în jocul acesta al mărgelelor, al oglinzilor, ipostazele sunt infinite: „Îmi puse dinainte o oglindă şi am văzut din nou, în ea, cum întregul care era persoana mea se descompune în multe euri, mi se părea că numărul crescuse faţă de data trecută. Numai că figurile erau acum foarte mici, de mărimea unor piese de şah pe care le puteai mânui uşor, iar jucătorul luă cu degetele lui calme, sigure, câteva duzini din ele şi le aşeză pe podea, lângă tabla de şah...”

 

Perspectiva narativă este una aparte, păstrându-şi pe parcursul romanului unitatea, însă nuanţându-se în diferite ipostazieri în funcţie de cel ce se substituie naratorului. Întreaga acţiune este alertă, imaginile se succed cu repeziciune, iar senzaţia pe care cartea o insuflă cititorului este de obiectivizare împinsă până la extrem. Începând de la bătrâna doamnă propietară a imobilului şi până la nemuritorii adânciţi în pietrificarea lor emoţională, se observă spiritul critic şi mai ales, critica de sine. Nu întâlnim personaje mulţumite de sine, pentru că, în lumea lui Hesse, genialitatea are un preţ. Chiar şi cântăreţul de jazz, care, în final, se dovedeşte a avea calităţi demiurgice, se lasă modelat de implacabila natură umană şi este capabil să se autoanalizeze sever.

 

„Lupul de stepă” este o carte a deznădejdii, o carte a iniţierilor ratate, o carte scrisă cu şi din durere. Problemele ridicate au ramificaţii multiple, prezentând societatea burgheză interbelică, o societate care, la vremea aceea, în 1927, „putrezea” strălucitor. Hesse dovedeşte o mare calitate anticipativă, preconizând izbucnirea unei noi conflagraţii mondiale, ba chiar anticipând şi rolul capital pe care Germania îl va avea de jucat în această nesfârşită piesă de teatru.

 

O altă caracteristică a cărţii este artificialitatea dialogurilor, o trăsătură scoasă în evidenţă de autor pentru a contextualiza mai bine acţiunea. În perioada aceea, stilul oamenilor însemna totul, norma nu putea fi îndepărtată, intrase în subconştient. Conflictul dintre exterior şi interior, dintre natura umană intrinsecă şi norma socială, are consecinţe catastrofale. Singura evadare este moartea, iar Harry descoperă că este mai uşor să iei viaţa orbit de sentimente decât atunci când ajungi la această concluzie gândind raţional, obiectiv. Lupul nu poate fi niciodată subjugat. Şi, în final, marele mister al vieţii este în cele din urmă intuit. Nu elucidat, ci anticipat. Nimeni nu poate şti cu exactitate... Nu facem decât să învăţăm... Şi, poate: “Într-o bună zi voi juca mai bine acest joc cu figuri. Într-o bună zi voi învăţa să râd. Mă aştepta Pablo. Mă aştepta Mozart.”

 

Bibliografie

Hermann Hesse – Lupul de stepă – editura Rao - 2002

 

Comentarii de la cititori