Prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu

Florin Paraschiv: Hermeneutică sub Curcubeul-cobiliţă al Duhului Olteniei

Cea mai riguroasă „monografie“ a spiritului oltean – după cum o recomandă toate anotimpurile „pandure“ de până în prezent – este cea care poartă titlul generos, O hermeneutică a duhului oltean (2008), de Florin Paraschiv, structurându-se, după auctorialul „cuvânt înainte“, Înalt destin oltenesc, în douăsprezece capitole: (I) Răul, (II) Religiozitatea, (III) Simboluri irezistibile, (IV) Boierii. Robii, (V) Spiritul pandur, (VI) Basmul, visul etc., (VII) Raportul cu Puterea / Autoritatea, de ieri, de azi. Atitudini oltene, (VIII) Politica, de ieri, de azi, (IX) Eros, (X) Oltenia ideală şi reală, (XI) Omul oltean, dintotdeauna (cu zece subcapitole: «a. învăţătura», «b. creaţia», «c.munca», «d. relaţii de familie, părinţi şi copii etc.», «e. simţ practic, pragmatism, bogăţie-sărăcie…», «f. patriotismul de ţară, iar nu local», «g. exilul şi filosofia lui», «h. relaţii concurenţiale cu minoritarii», «i. datorie, comportare la răsplată», «j. spiritul fanfaron») şi (XII ) Înţelepciune târzie, înţelepciune ultimă.

Hermeneutul duhului / spiritului oltean, Florin Paraschiv, autor – în afară de volumul aflat sub lupa recenziei noastre – a încă şapte cărţi de filosofia / sociologia culturii – Trei Europe în rosturi şi… rostiri (1998), România în disperare temperată (2001), Eseuri anabasice (2003), Struţo-cămila We(r)b (2004), Sacru, miracole, pericole (2005), Ucenicul iniţiat (2006), Euthanasia (2007) –, este mai lat în umeri cu vreo zece centimetri decât Platon (după cum ni-l arată coperta Hermeneuticii…, că în realitate, eu nu l-am văzut niciodată, ci numai eternizat în cele două fotografii din „Casa cu Pereţii Scrişi“, probabil, de pe la simpozioanele internaţionale organizate de Oglinda literară a neosadoveanului Gh. Neagu), adică are solidă întemeiere de trup, soma-sema, încât nu trebuie să mai strige, ca lirosoful Lucian Blaga – «Daţi-mi un trup, voi, munţilor !» –, fiind dotat de Dumnezeul Cogaionului („Soarele-Moş), cam ca şi „papa“ de la Sarmizegetusa, „Omu-lu-Dumnezeu“, Salumasua > Salmas / Zalmas (nume deformat – de Herodot / „herodotişti“, de „greco-scribălăii neatenţi“, şi transmis cu confuzia „clasică“ între Dumnezeu şi Marele Popă – în „Zalmoxis“), şi cu o cutie craniană direct-proporţională cu trupul, depăşind, sigur, pe a lui Tolstoi (ce, între euro-genii, a avut cel mai mare creier, de peste două kilograme, comparativ cu al lui Napoleon, de 830 grame – precizăm că-i vorba de Napoleon-împăratul, nu de dr. Napoleon-Săvescu-de-New-York, „congresmenarul pseudodacolog“, ce nu are masă cu circumvoluţiuni decât de cca. 150 de grame, şi-acelea, de whisky, de vreme ce, scriind Noi nu suntem urmaşii Romei, a uitat să pună semnele citării la multe pagini plagiate din lucrările subsemnatului, încât, dacă la „ediţia a doua, revăzută şi exiguată“ nu pune cuvenitele ghilimele, îl voi da pe mâna „distinsului Procuror“, Al. Dobrescu), aşadar, hărăzit de Domnul cu un craniu unde-s cel puţin trei super-hard-disk-uri ale performanţei de ultim răcnet, dar şi cu nişte priviri ce-nsumează pe-ale tuturor duhurilor terestre, nu numai pe-ale celor de Oltenia, priviri trecând dincolo de priveliştea Fiinţei, prin Genunea încreţită, şi de sub care te întâmpină un zâmbet ca de la zărirea curcubeului…

Exegetul, înţeleptul, sofistul, lirosoful, sociologul, filosoful culturii, hermeneutul din Piroboridava / Focşani, Florin Paraschiv, mai are – după cum spune prietenul său, criticul „oglindist“, Gabriel Funica – «degete calme de mafiot japonez» (probabil, văzutu-l-a prin arhive, răsfoind documente de aur ale Sfântului Duh / Spirit), strălucind printr-o «natură dialogică, subtil-catilinară», printr-o rezistenţă „la limită“ (la cumplia presiune a „democraţiilor“ din socialism / comunism, ori a „democraţiei de junglă“ din 1989 încoace), «fără a face teoria limitei compromisului de orice fel»; mai pandureşte spus, în tot ceea ce a întreprins până în prezent, Florin Paraschiv n-a făcut vreun compromis, nu s-a lăsat corupt şi n-a corupt pe nimeni, rămânând prin vremuri între cei mai cinstiţi / drepţi. După cum aflăm – ca şi în cazul celor spuse de Gabriel Funica – tot de pe coperta Hermeneuticii…, ironicul critic ieşean Luca Piţu, „răsfoitor de profunzime“ al celor şapte cărţi ce constituie opera paraschiviană, aruncă în grabă enigmatica aserţiune struţo-cămilistă potrivit căreia Florin Paraschiv este «un amestec de Ţuţea şi Pandrea», ceea ce vrea să însemne că avem de-a face, în cazul hermeneutului piroboridavens / focşenean, cu un urmaş neepigonic al celor doi străluciţi gânditori interbelici, Petre Ţuţea şi Petre Pandrea, de la care s-a preluat stindardul, nu „ghiveciuindu-le“, ci îngemănându-le şi ducându-le mai departe, în registre superioare, ideile, idealurile cultural-naţionale în care au crezut etc. Pentru că Florin Paraschiv – şi printr-O hermeneutică a duhului oltean – se dovedeşte a fi un cercetător riguros, nu numai al suprafeţelor, ci şi al planurilor secant-diacronice, ori de profunzime, până la abisal, un veritabil hermeneut, cu ştiinţa cea mai înaltă, cea mai exactă, a observaţiei / analizei şi sintezei, a preciziei în admiraţie şi în luarea de distanţă faţă de valoarea estetică, morală etc.

După cum se vede chiar din introductivul capitol, Înalt destin oltenesc, Florin Paraschiv este dotat cu o foarte modernă aparatură de a observa regiunea spirituală a Olteniei, şi „din avion“, cum ar fi zis G. Călinescu («Dar ce-i mai păsa lui Marin Sorescu de unele rezerve critice, câtă vreme Petre Ţuţea, preţuitor al logicii artistice, îl flata pe poetul oltean ca autor al unei lirici raţionale ! Se poate şi mai puţin drastic, dar nu mai puţin demn spiritual: „Dinţii privirii, fascişti… / Aparţine cuiva fermoarul gurii / de rechin ironic… / Dar ciudată este arderea neînceputului. / Pe scripetele istoriei, respiră orizontul cunoaşterii – / mai întâi, în zariştea metaforei…“ – 2 – [Compostorul de nori, de Ion Pachia Tatomirescu]. Oltenii – ajutându-se şi cu alţi lideri spirituali ai umanităşii, Kierkegaard, de pildă – se pot introiecta în figura unui aşa-zis „cavaler al resemnării“, unul care-şi refuză, sau amână indefinit împlinirea, înclinându-se în schimb în faţa Puterii Eterne…» – p. 10), şi din zonele „abisale“ («Într-un Decalog personal, Petre Pandrea îşi notează unb ideal de – să zicem – anarc oltean, anume „mandarinul valah“. […] un mandarin detestă infailibilitatea papală ca sediu al autocraţiei […], dar stimează liberul examen al protestantismului şi contemplă misterul cosmic în ataraxie. Dar adevărat anarc şi mandarin valah este Constantin Brâncuşi, cu avantajul lipsei de preţiozitate apocaliptică…» – p. 13), în limitele verosimilului indiscutabil şi incontestabil (căci de fiecare dată e atent la „avangarda“ şi la „ariergarda“ textului, aduce „martorul“ / „citatul“ etc.): «Ne devine limpede că de aici ţâşnesc marii olteni, cu a lor căpetenie spirituală, Brâncuşi. Şi dacă în materie de „Gol-Creaţiune“ ş. a., Europa non-leibniziană tot nu-i încape unii mari olteni, îi aşteaptă cu augurale Orientul.» (p. 16).

Hermeneutul spiritului oltenesc pune în „fundaţia“ lucrării, fireşte, Răul, categorie etică foarte complexă, formând „binom“ cu binele, angajând veşnicele raporturi: imoral – moral, diabolic / infernal (satanic) – angelic / dumnezeiesc (edenic), nepotrivire / necuviinţă – potrivire / cuviinţă, nedreptate / injustiţie – dreptate / justiţie, minciună – adevăr, moarte / crimă – viaţă / binefacere etc. Feţele Răului sunt analizate în toată „opulenţa“ lor oltenesc-universală, de la Constantin Brâncuşi (prin care se reactivează / fixează o dacică faţă a Răului de la naştere: «Nou-născuţii vin pe această lume mânioşi, căci se ivesc împotriva voinţei lor!» – p. 17), până la dictatorul Nicolae Ceauşescu (ce la «„judecată“, o simplă mascaradă», «strigă slogane comuniste şi cântă Internaţionala» – p. 26), subliniindu-se că «există şi o împotrivire oltenească sănătoasă, ţărănească, la Rău» (p. 25). Treapta secundă a edificiului hermeneutic paraschivian este religiozitatea: «Rădulescu-Motru consideră religiozitatea ca pe o recomandaţie sigură pentru o cultură înaltă; nu-i rău că omul vine la templu spre a se conecta la infinit…» (p. 27). Treapta a III-a a construcţiei este destinată simbolurilor irezistibile ale Duhului Oltean: ograda fizică / spirituală (din La Lilieci, de Marin Sorescu), locuinţa fizică / spirituală (atelierul – cu Păsările şi Cocoşii lui Brâncuşi, dorind să umple «Universul şi să exprime Marea Eliberare» – p. 32), Oltenia  fizică / spirituală («Arghezi observă că şesul oltenesc e frumos asemeni unei scoarţe din partea locului şi Ţuculescu adânceşte reflecţia…» – p. 34), monumentul / brâncuşiana Coloană a Credinţei fără Sfârşit (Coloana Infinirii), masa / brâncuşiana Masă a Tăcerii etc. În capitolul Boierii. Robii, Florin Paraschiv, între multe altele, reîmprospătează «amintirii noastre istorice, recunoscătoare sau nu, [nume] de familii boiereşti semnificative: Glogovenii, Şăinoii, Hârgoteştii, Burnăşeştii, Floreştii, Boboicenii, Bălenii, Strehăenii, Cuţuieştii ş. a., care onorează proprietăţi la Craiova, Baia de Aramă, Tarniţa, Gorj…» (p. 38). În absenţa unui Dicţionar al familiilor de boieri din România (ori a unui Dicţionar de familii de boieri din Oltenia), reamintim şi noi familiile boiereşti:  Dimitrie Filişanu (cu moşii la Filiaşi – Tatomireşti, jud. Dolj), Barbu Bălcescu (fratele mai mic al lui Nicolae Bălcescu), Nicolae Mandrea (cu moşii la nord de Filiaşi, la Ţânţăreni – Floreşti, jud. Gorj) ş. a. Mai reamintim că de prin aprilie şi până la sfârşitul lunii august 1878, Mihai Eminescu a poposit pe meleagurile Olteniei, invitat fiind de boierul Nicolae Mandrea la conacul său din Câmpul Cerbului, de la Floreşti-Gorj, spre a-şi petrece în linişte zilele de «concediu medical», la recomandarea doctorului Kremnitz (medicul familiei regale). Conacul era amplasat la confluenţa dealurilor (pe care se mai întinde şi azi o parte din Pădurea Carpadia) cu Câmpia / Lunca Gilortului şi a Jiului de Mijloc. Nicolae Mandrea, valah-moldovean, născut în Focşani, la 22 mai 1842 (după cum aflăm din Albumul Societăţii Junimea, album în care figura al optulea, «după ctitori»: Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Petre P. Carp, Neculai Culianu, Gh. Racovitza, Neculai Mandrea ş. a.), a intrat în posesia moşiei şi a conacului de la Floreşti în urma căsătoriei cu Zoe, fiica lui Barbu Bălcescu, nepoata celebrului revoluţionar paşoptist Nicolae Bălcescu; Zoe Mandrea era îndrăgostită de arte, relevându-şi talentul în muzică, poezie şi pictură; în pronaosul bisericii din Floreşti, a executat cu măiestrie un portret al tatălui-ctitor. Capitolul al V-lea abordează Spiritul pandur ca strălucită „faţă-a-ieşirii-de-sud“, prin istorii, poate, cea mai activă „faţă sacră“ de Cogaion-piramidă, relief armonic-fizic ce-şi pro-jetează – în sfera / priveliştea spirituală universală – „câmpia oblică“ ( cf. Cogaion – muntele nostru din cortex, în Compostorul de nori, p. 147 – 154), sub curcubeul-legământ curmător de potoape. Spiritul pandur a existat dintotdeauna prin preistorii / istorii în spaţiul Olteniei; dar conştiinţa de sine a pandurismului Olteniei devine voce / dimensiune naţional-valahă de la Revoluţia Valahă Antievmezică a lui Tudor Vladimirescu din anul 1821. Florin Paraschi urmăreşte evoluţia spiritului pandur şi a reprezentanţilor elitici, de la Tudor Vladimirescu şi Eufrosin Poteca, până dincoace de Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989: «Spiritul pandur nu defineşte doar vreo banală ţâfnă de aventurier, ci chiar amestecul oltenesc indefinisabil de conservatorism şi revoluţie. Nu degeaba „oltenismul“ viguros – de la Tudor din Vladimiri şi până la C. Rădulescu-Motru – biciuie putreziciunea de împrumut care înăbuşe moravurile sănătoase, româneşti şi regionale. Adevăratul pandur devansează tendinţa socială a comunităţii largi şi savantul Motru observă judicios împletirea la Vladimirescu a ideii de Patrie cu aceea de Obşte…» (p. 46 sq.). Etc. (* Florin Paraschiv, O hermeneutică a duhului oltean, Focşani, Editura Andrew, 2008, pagini A-5: 140).

Prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com