Olimpia Berca

Herta Müller - Leagănul respiraţiei, un mare roman al supravieţuirii*

Evenimente, multă vreme ocultate,  legate de urmările celui de al doilea război mondial, printre care şi dislocarea, pentru muncă forţată, în Uniunea  Sovietică, a unui mare număr de etnici germani, au preocupat-o intens  pe Herta Müller, scriitoare originară din România,  deţinătoare, cum se  ştie, din 2009, a Premiului Nobel pentru literatură. Interesul viu pentru acest subiect, interes susţinut, pe de o parte,  de împrejurări biografice (însăşi  mama prozatoarei a fost  printre cei deportaţi), pe de alta, de cunoscuta sa conştiinţă civică, s-a concretizat în elaborarea şi publicarea romanului Atemschaukel, Hanser Verlag, München, 2009 (în traducere românească, Leagănul respiraţiei, Humanitas Fiction, traducere din germană şi note de Alexandru Şahighian, Bucureşti, 2010).

Din mărturiile Hertei Müller, aflăm că substanţa epică a romanului, precum şi prototipul personajului central – Leo Auberg – sunt reale,  inspirate din relatările poetului Oskar Pastior, descendent al unei familii de saşi din Sibiu, reţinut  cinci ani într-unul din acele lagăre. Experienţa terifiantă, trauma profundă  pe care aceasta o întipăreşte, cu duritate şi pentru totdeauna, în suflete, tristeţea de nevindecat a omului supus  unui asemenea examen de viaţă  sunt doar câteva dintre imponderabilele pe care prozatoarea a trebuit să le adauge fondului   concret, expozitiv, extras din realitatea nudă, trăită, timp de cinci ani, şi reînviată, apoi, în lungile întâlniri dintre cei doi scriitori. Din lumina tulbure a memoriei, tragediile ce-au succedat teribilei conflagraţii se limpezesc şi se esenţializează.

Rezultatul este romanul Leagănul respiraţiei,  carte de o adâncă frumuseţe şi de un impresionant adevăr psihologic, în care   simţul rafinat al limbajului poetic şi arta sugestiei se întâlnesc cu o excepţională capacitate de evocare. De altfel, cum autoarea însăşi mărturiseşte, consistenţa şi dinamismul stilistic al scrierilor sale în general se sprijină şi pe marile resurse ale bilingvismului (germană – română).

Interrogée par la Radio internationale roumaine en aoűt 2007, Herta Müller évoquait précisément cette interaction féconde:”En roumain, les métaphores sont beaucoup plus sensuelles et elles vont droit au but. Or, cette image directe me va parfois mieux que ce que m’offre ma langue maternelle, l’allemand. C’est d’ailleurs une des raisons pour lesquelles j’ai voulu apprendre le roumain. J’y suis trčs sensible, mais mon vocabulaire est assez réduit. (…) Je me rappelle que lors de ma rencontre ŕ Paris avec Emile Cioran, ce grand philosophe m’avait dit qu’en arrivant en France, il avait refusé de parler le roumain. Mais que, depuis qu’il avait vieilli, il ręvait en roumain et il n’y pouvait rien. ‘Cette langue fait irruption en moi et je suis incapable de me défendre’, me disait-il.“ (Interviu semnat de Sabine Audrerie, Herta Müller, La langue, comme une arme, “la-Crois.com“, jeudi 15 julliet 2010).

Energia cu care scrisul Hertei Müller merge mereu pe urmele adevărului se întâlneşte, aici, în Leagănul respiraţiei, cu melancolia  empatiei, cu emoţia ce-o copleşeşte pe autoare în contact cu spectacolul abuzului provocat de istorie, în parcursul său, adesea  contradictoriu, asupra persoanei, asupra fiinţei umane, în individualitatea ei.

Într-un interviu din octombrie 2009, cu prilejul decernării Premiului Nobel, întrebată dacă are încredere în capacitatea literaturii de a ”restitui istoria“, scriitoarea a dat un răspuns semnificativ pentru modul în care înţelege raportul act literar – fapt istoric ( – Le destin des Allemands de Roumanie juste aprčs la guerre n’est pas un secret, et pourtant il est totalement inconnu en Allemagne. Est-ce que la littérature est plus apte mieux restituer ce passé ? – Herta Müller : Seule la littérature permet de faire ressortir un individu de l’Histoire. Elle accčde ŕ sa vérité par l’invention, l’imagine ŕ travers le langage.) (Entretien réalisé par Lothar Schröder pour RP online, traduit par la Revue des ressources).

“În ianuarie 1945 generalul sovietic Vinogradov s-a adresat în numele lui Stalin guvernului român, cerând acestuia   ca toţi germanii care trăiau în România să-i fie predaţi pentru ‘reconstrucţia’ Uniunii Sovietice distruse de război. Toţi bărbaţii şi femeile cu vârste cuprinse între şaptesprezece şi  patruzeci de ani   au fost deportaţi la muncă forţată în lagărele sovietice“.

Cu aceste  precizări, Herta Müller ne introduce în extraordinara poveste a lui  Leo Auberg (poetul Oskar Pastior), adolescent ridicat în toiul  nopţii, în  1945, şi transportat, împreună cu mulţi alţii, spre îndepărtatele stepe de la Novo- Gorlovka, în bazinul carbonifer al Ucrainei.

Imaginea şi atmosfera lagărului, obligaţiile deportaţilor, privaţiunile şi suferinţele îndurate de aceştia sunt repovestite de autoare şi departajate în peste şaizeci de capitole, aparent independente, fiecare având rolul unui tablou simbolic, ce  comprimă o trăsătură de ansamblu : Loboda, Ciment,  Vărăresele, Plopii negri,  Batista şi şoarecii,  Lopata de inimă,  Despre îngerul foamei,  Kati-Planton,  Infracţiunea cu pâinea,  Despre  nisipul galben,  Calupuri de zgură, Despre zguri,  Omul de cartofi,  Despre fericirea lagărului  etc. etc. Din această construcţie narativă punctuală, din acest cortegiu de momente-etalon, înţelesul întregului se desprinde cu forţă.

Cum insul, ca fiinţă sensibilă, este anihilat de puzderia de umilinţe –  foamea, păduchii, efortul copleşitor al muncii, oboseala, tratamentul   brutal al supraveghetorului –, obiectele din jur, mineralele, uneltele, materia în sine dobândesc, prin contrast, o importanţă  uriaşă. Tirania obiectelor îl urmăreşte pe Leo Auberg până la sfârşitul vieţii: “Uneori obiectele din lagăr se năpustesc  asupra mea nu succesiv, ci în haită.“  Herta Müller surprinde, stilistic,  printr-un subtil transfer de însuşiri între regnuri, această treptată   pierdere de spiritualitate.  Loboda, care, primăvara, inundă marginile de drum, oferind un supliment (un înlocuitor) de hrană, la care aveai acces după strigarea apelului, devine cuvânt al foamei. Cimentul, economisit la sânge de şefi, dar imposibil de stăpânit în pungile subţiri de hârtie, se transformă în torţionar : “Trezeşte bănuieli, fiindcă zboară şi se insinuează şi se lipeşte, fiindcă-i cenuşiu ca iepurele, catifelat şi fiindcă dispare, amorf, fără motiv  anume“.

Victoria materiei asupra omului,  înlocuirea, aşadar, a emoţiei sufletului, prin natura ei, evanescentă, cu domnia simţurilor dure, nu este însă niciodată transpusă în gamă descriptivă ori expozitivă. Enunţul apelează întotdeauna la sugestie, care, de altfel, face parte din mecanismele intime ale  scriiturii.  Prozatoarea  antrenează, un registru variat şi amplu de procedee, printre care de menţionat, pentru plasticizarea enunţului,  ar fi schimbarea naturii discursului. Această modalitate de  evocare  are interesante şi neaşteptate repercusiuni (discrete şi ele, în ce priveşte procesul delicat al transferurilor de informaţie de la emiţător la receptor). Anume, cuvântul pare a  se  ascunde îndărătul obiectului, iar mesajul verbal îndărătul imaginii, încât dinaintea lectorului se desfăşoară, concomitent cu textul, ba chiar într-un anume sens precedându-l (la modul ideal, desigur), tabloul a ceea ce s-a întâmplat, mai degrabă decât secvenţialitatea istorisirii. Ca urmare, decodarea este nu doar  verbală, ci şi de tip vizual, ca în artele spaţiale  (“Una dintre cele opt brigăzi de pe şantier e aceea a vărăreselor... Femeile trag câteşcinci  de fiecare parte a oiştii, hamurile de piele şi le-au petrecut  pe după  umeri şi şolduri. Le  însoţeşte un paznic care merge pe lângă ele. De-atâta sforţare femeile au ochii bulbucaţi şi umezi, şi gura pe jumătate deschisă. Una dintre vărărese e Trudi Pelikan“).

Căderea insului, prin brutalizare, din condiţia sa de fiinţă psiho-sensibilă în aceea de fiinţă strict somatică, merge în paralel cu pierderea identităţii. La sosirea în lagăr, tânărul Leo Auberg  constată că, împreună cu el, se află bărbaţi şi femei din toate zonele ţării: din Sibiu  şi mărginimile lui, din Deta ori Arad, din Becicherecul Mic (Banat), din Mediaş sau Lugoj, din Caransebeş ori Vişeul de Sus. Mai mult, şi negermani, ridicaţi, la întâmplare, precum Corina  Marcu, din Buzău, “în mantou de blană cu pantofi de lac şi cu o broşă în formă de pisică pe rochia de catifea“, sau croitorul evreu David Lommer, din Dorohoi. Aceste precizări vizează, pe de o parte, accentuarea veridicităţii întâmplărilor, sublinierea  extensiunii lor iar, pe de alta,  într-un  plan discursiv mai profund, focalizara unei concluzii amare pentru destinul insului confruntat  cu istoria  şi societatea. Aplicând, în pedepsirea culpei, principiul dreptăţii, actul  punitiv  pare a-l ignora pe făptuitorul direct, pe vinovat. Astfel că, deşi păcatul este sancţionat, cei care-l răscumpără sunt, de multe ori, nevinovaţii.

Printre primele acţiuni de organizare  a deportaţilor, a fost încadrarea lor într-un sistem administrativ şi militar, bine  dirijat: numărarea şi repartizarea  pe barăci şi brigăzi, apoi, treptat, depersonalizarea  şi transformarea lor în unelte eficiente de muncă. “Tot ce am port asupra mea“, este propoziţia ce deschide cartea.

Fără cele trebuincioase, îmbrăcaţi nepotrivit şi sleiţi de drum, o dată aduşi   la ţintă, exilaţii constată că au încetat să fie individualităţi distincte: “Batalionul meu avea numărul 1009, iar numărul meu în batalionul de muncă era 756”; ori: ” Fiecare trebuia să-şi ţină minte numerele zi şi noapte, şi să ştie că eram numere, şi nu persoane private“.

Subordonarea fiinţelor  umane  efortului colectiv de reconstrucţie, anihilarea oricăror cerinţe individuale în vederea interesului inflexibil al normei de lucru preschimbă elementele ce aparţin perimetrului muncii fizice (cimentul, cărbunele, nisipul, piatra, roaba, cărămizile,  lopata etc.), printr-un soi de transgresare suprarealistă, în părţi ale trupului celor ce trudesc. Om şi unealtă se întrepătrund, uniţi sub teroarea muncii forţate:  “Există multe lopeţi. Dar lopata de inimă (cf. nota traducătorului: lopata lui Stalin, în formă de inimă) mi-e cea mai dragă. Doar ei i-am dat un nume. Cu lopata de inimă poţi încărca sau descărca numai cărbune – şi numai din cel afânat... lopata de inimă se transformă în mâna mea într-un leagăn, precum leagănul respiraţiei din piept”.

Unele dintre cele mai impresionante pagini ale cărţii vorbesc despre această dependenţă, nimicitoare pentru individ, despre supunerea lui unor stihii din sfera oarbă a organicului sau a teluricului. Aici acuitatea analizelor psihologice abisale, sinceritatea şi fineţea unor observaţii de amănunt sunt profund emoţionante.

Leo Auberg devine subordonatul lopeţii de inimă (aceasta, la rândul ei, dobândind trăsături aproape umane), pentru că, prin intermediul ei, primeşte dreptul la puţină hrană. Între  lucrător şi unealta sa se produce o simbioză secretă,  al cărei înţeles trece dincolo de actul muncii, încărcându-se cu multiple înţelesuri, despre nevoia celui singur de a găsi un contrafort, despre  ocnă şi pedeapsă, despre limbajul foamei şi al epuizării: “N-aş avea nevoie de lopata de inimă. Dar foamea mea nu se poate lipsi de lopată. Mi-aş dori ca lopata de inimă să fie unealta mea. Dar este stăpâna mea. Unealtă sunt eu (s.n). Ea porunceşte şi eu mă supun. Şi totuşi îmi este lopata cea mai dragă. M-am silit s-o plac. Sunt slugarnic fiindcă se-arată o stăpână mai bună cu mine când sunt supus şi n-o urăsc.Trebuie să-i fiu recunoscător, fiindcă atunci când dau la lopată pentru o bucată de pâine, asta-mi abate gândul de la foame”.

În lagăr omul nu-ţi pierde doar libertatea de mişcare, ci  şi libertatea exercitării instinctelor primare. Fiindu-i îndestulătoare doar în reverii, hrana   devine o noţiune  abstractă, asemenea visului ori dorinţei (“cu toţii mâncăm cu ochii închişi. Hrănind  toată noaptea foamea din noi. O îngrăşăm săltând-o pe lopată. Mănânc un somn scurt, apoi mă trezesc şi mai mănânc şi următorul somn. Un vis e ca şi celălalt – stau la masă şi mănânc”).  Din foame, omul îşi construieşte un soi de nălucă, ce-l bântuie, omnipezentă, strecurată în toate fibrele,  deopotrivă vicleană şi ameninţătoare,  un  Înger al foamei.

S-a spus despre romanul Hertei Müller că este “o capodoperă“, o operă unică, “o operă de artă, care nu are egal în literatura europeană actuală“. Personajele şi întâmplările dramatice ale cărţii completează un şir lung de alte personaje şi întâmplări, aparţinând altor meleaguri şi altor cărţi ale acestei scriitoare. Asemenea Leagănului respiraţiei, ele vorbesc, toate,  despre fiinţa umană pusă în contact cu istoria, cu propriile  slăbiciuni şi cu  neaşteptatele ei resurse de supravieţuire. 

Voi cita un fragment din capitolul Despre nisipul galben ce mi se pare potrivit pentru finalul acestui comentariu,   prin emoţia caldă,  nostalgică şi plină de speranţă ce o degajă,  : ”Acum era momentul când Karli şi cu mine ne trânteam în nisip şi ascultam atent cum nisipul se scurge pe lângă noi.. Între cer şi nisip cicatricea ierbii se întindea ca axă nulă. Timpul, tăcut, şi neted, de jur împrejur un licăr microscopic. În minte ţi se iscă o depărtare ca şi cum ai fi luat-o din loc şi-ai aparţine oricărui alt nisip de oriunde pe lume, şi nu muncii forţate de-aici. Evadare în poziţie culcat, asta era. Roteam privirea în jur: mă cărăbănisem  furişându-mă pe sub orizont fără pericol şi consecinţe. Nisipul îmi proptea de jos spatele şi cerul trăgea în sus către sine chipul meu. Curând cerul devenea orb, iar ochii mei trăgeau cerul jos spre ei, globii ochilor şi sinusul mi se umpleau de cer, erau deplin şi neclintit albaşri. Acoperit de cer cum eram, nimeni nu ştia unde sunt. Nici măcar dorul de casă.”

Olimpia Berca (foto)

*Herta Müller, Leagănul respiraţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010. Premiul Nobel pentru literatură, 2009.

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com