Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Hyperionică autocunoaştere în dorul «dureros de dulce»

de după dăruirea de către Demiurg a „statutului“ din „ora de iubire“ râvnită lângă mărul edenic  («Odă – în metru antic» de Mihai Eminescu)

Prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu

Capodopera poeziei moderne universale, nelăsându-se întrecută nici la mai bine de un secol de la naşterea-i sub pecetea geniului eminescian, Odă (în metru antic), anticipând expresionismul, ori paradoxismul secolului al XX-lea, în spiritul „nunţii cosmice“ întru cunoaşterea / autocunoaşterea absolută, revelată mai întâi celor cu ştiinţa de a se face nemuritori, datează din decembrie 1883:

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei nălţam visători la steaua

                                       Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce...

Pân-în fund băui voluptatea morţii

                                  Ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

                                        Apele mării.

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug mă topesc în flacări...

Pot să mai re-nviu luminos din el ca

                                        Pasărea Phoenix ?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

                                    Mie redă-mă !

(EP, I, 147 sq.).

Şi Odă (în metru antic), aidoma altor geniale creaţii eminesciene ― Luceafărul, Scrisoarea III etc. ―, a cunoscut o serie de variante care au pregătit înrăzărirea acestui uimitor cristal de lirică valahă (cf. EP, I, 148). Protagonistul primelor variante ale acestei ode a fost geniul militar / războinic  întruchipat de Napoleon:

...Trist, adânc, gânditor, dară trist prin tine,

Fără păsare de a lumii lacrimi ori doruri,

Indiferentă stai, nemişcată şi mare

                                     Frunte de marmor.

 // (...) //

Peste pământ ai mişcat a popoarelor valuri,

Mândru bătrânul titan în înconjur de soare

Poartă războaiele tale ca pete pe manta-i

                                             Şi-a lor cenuşă.

// (...) //

Apoi, sătul de icoana-ţi, de tine singur,

Te-ai reurcat pe scări de marmură albă,

Ai resuit piedestalul şi iarăşi imobil

                                    Stai printre secoli.

― («Odă către Napoleon», 1882 – cf. Man, 5 sqq.).

Neasemuită-i şi varianta «Un Phoenix e o pasăre-n vechime»:

Bătrânul Phoenix arde în văpaie

Şi din cenuşa proprie renaşte,

Dar, spre-a-nvia mai mândru el din moaşte,

                       Îi trebui lina vântului bătaie.

 // (...) //

Dar din cenuşă reînvie iară

Minune scumpă a lumii acesteia.

El moare azi în forma-i, dar ideea

Chiar şi de vrea nu poate să mai moară.

(1882 – ibid.).

În toată istoria universală a odei ca specie lirică dând expresie – elevat, solemn – unui elan admirativ faţă de Patrie / Limbă, faţă de un Ideal / Idee, faţă de o personalitate excepţională, eroică, faţă de un eveniment crucial etc. (cf. TDic, 92 sq.; TDL, 306 sq.; 291), de la anticii greco-latini, în frunte cu Pindar (Ode Triumfale / Epinicii) şi Horaţiu (Ode şi epode), la post-evmezicii, sau la contemporanii genialului romantic valah, din Italia ― Manzoni, Leopardi, Carducci, d’Annunzio, Pascoli ş. a. ―, din Franţa ― Ronsard, Malherbe, Victor Hugo, Lamartine, Claudel ş. a. ―, din Anglia ― Spencer, Milton, Coleridge, Shelley, Keats, Tennyson ş. a. ―, din Germania ― Weckherlin, Opitz, Klopstock, Schiller, Hölderlin ş. a. ―, din Rusia ― Derjavin, Lomonosov ş. a. ―, din Dacia sfârtecată de ultimele imperii ale secolelor al XIX-lea şi al XX-lea  ― Cantemir, Asachi, Alecsandri, Aron Cotruş, Ion Barbu ş. a. ―, la apreciabilă distanţă şi la apogeul modernităţii lirosofice a speciei, se înrăzăreşte incontestabil / indiscutabil „steaua singurătăţii“ din Odă (în metru antic) de Mihai Eminescu. Pentru că genialul poet valah a turnat în monumentală structură clasică substanţa polivalentă lirico-semantic-sincretic, relevându-se mai ales din paradoxurile noastre existenţiale conjugate la indicativul-prezent al ens-ului proiectat între incandescente limite tragice, atomice, macroscopice, în sublimată vectorizare: Nu credeam să-nvăţ a muri...

Ultramoderna  Odă (în metru antic) de Mihai Eminescu se circumscrie pre-expresionist / paradoxist hyperionicei cunoaşteri / autocunoaşteri în dorul «dureros de dulce» de după dăruirea de către Demiurg a „statutului“ din „ora de iubire“ râvnită lângă mărul edenic.

Tudor Vianu sublinia că «...voluptatea se asociază acum cu izvorul însuşi al durerii; Oda (în metru antic) vorbeşte nu numai de o suferinţă „dureros de dulce“, dar şi de „voluptatea morţii“...»1; a învăţa să mori, revers la dacica ştiinţă de a te face nemuritor (= Zalmoxianismul), este «proba de foc»2 a ens-ului hyperionic.

Prima secvenţă a odei surprinde eroul liric în ipostaza de Hyperion „adolescent, în pragul majoratului“, „aflat, poate, la a optsprezecea rotire a soarelui“, „pururi tânăr, înfăşurat în mantaua“ (misterică / iniţiatică) de nemuritor, de zalmoxian sol / mesager celest, cu ochii atenţi / călăuziţi doar de «steaua singurătăţii»3. În această vârstă a apartenenţei la o ordine cosmică, eroul liric, hyperionic, nu credea să înveţe a muri vreodată.

A doua secvenţă ni-l relevă ca ens („ins“) de geniu, dar în planul comun-teluric, după „intervenţia“ misterică / iniţiatică a stelei-singurătăţii (steaua-logosteaua / obişteaua, înrâuritoarea destinului în etnoastronomia valahă / dacoromânească, moştenită de la cei cu ştiinţa de a se face nemuritori, Pelasgo-Dacii arhaici, ai Zalmoxianismului), cunoscând „statutul“ din „ora de iubire“ (solicitată imperios Demiurgului / Atoateziditorului din centrul potenţial al universurilor / lumilor, la care a ajuns ca Hyperion, străbătând „cutele timpului / spaţiului“, ale „chaosului“, ale Genunii „văi sure“, cu unică înfiorare cosmică: «Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire...» – Luceafărul).

Eroul liric iese din nemuritoarea stare androginică4 (de Androgin se temeau chiar şi zeii), din „sfera Androginului“, devenind „emisfera-Yang“ în căutarea „jumătăţii de aur“. Este sublimată aici împlinirea cuplului sub pecetea lui Eros, în re-editarea celui edenic, prin dor, prin suferinţa dureros-de-dulce, act a cărui pretrecere / trăire, vieţuire / vremuire înseamnă de fapt a bea «voluptatea morţii neîndurătoare». Căci fiecare clipă este pentru  El (Eroul-liric / Hyper-eon-ul din „ora cu dor“) – Ea („emisfera-de-aur“ / „fiinţa iubirii înspre absolut“ etc.), în fulgerătoarea rotire terestră a inimilor, desigur, „încă un pas spre moarte“. Moartea-i „ne-ndurătoare“ aici / acum. Dar, în Ţara-fără-Dor, ori în Ţara-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte (în raiul conferit eroilor de Dumnezeul Cogaionului), are chiar «aripi negre şi chip frumos» (cf. Memento mori). Eroului liric însă i s-a dăruit dorul şi prezentul viu (întregul lui Husserl, alcătuit din ieri + azi + mâine).

A treia secvenţă înfăţişează „protagonistul“ odei arzând „de viu“ pe rugul iubirii trădate / înşelate, aidoma „semenilor“ din timpii mitici, Nessus-centaurul şi Hercules / Herakles – eroul civilizator din nucleu de la Old European Civilization / Pelasgo-Daco-Thracia ivit în mitologia greco-latină, având corespondent în mitologia valahă / dacoromână pe Făt-Frumos (Cavalerul Dunărean / Zalmoxian). Hyper-eon-ul liric eminescian şi-a aflat vulnerabila „jumătate de aur“. Şi este acum ca un Hercules / Herakles nuntind cu Deianeira (după biruirea lui Aheloos, zeul acvatic), dar pentru care-i pedepsit cu a exilului cale. Însă pe drumul exlilului este mereu ameninţat de centaurul Nessus / Nessos ce „vrea să-i violeze mireasa“, fapt pentru care-l ucide pe monstru. Cu puţin timp înainte de a-şi da duhul, Nessus îi face Deianeirei un „perfid dar“ („un filtru magic“), încredinţând-o că prin puterea cadoului vrăjit «şi-ar aduce soţul înapoi ori de câte ori ar fi ispitit de altă femeie»5. Puterea „cadoului perfid“ nu se putea exercita decât impregnându-se în cămaşa eroului-soţ. „Într-un moment critic“ Herakle / Hercules, primind şi îmbrăcând cămaşa „impregnată“, oferită de iubitoarea-i soţie, Deianeira, ţesătura se lipeşte de trup şi ia foc. Hercul / Herakle «încearcă să-şi smulgă cămaşa în flăcări, dar ea e lipită şi se rupe numai o dată cu carnea». În clipa-i finală, a trecerii eroului „carbonizat“ din viaţă în moarte, un nor se-ncheagă prin voinţa zeilor şi-l ridică în Olimp, redându-i-se statutul de nemuritor, de zeu olimpic. Dorul, „focul“ din inima eroului liric eminescian, fiind dublu, şi ca al centaurului Nessus, dar şi cum al eroului civilizator Hercul, nu şi-l poate stâmpăra / „stinge“ nici «cu toate apele mării». El se încearcă, în ciuda zeilor, prometeic, a se menţine tangent la sfera absolutei iubiri.

A patra secvenţă a odei eminesciene se constituie în tabloul situării eroului liric între limitele tragic-existenţiale prin autocunoaştere ― a se menţine tangent la sfera absolutei iubiri / cunoaşteri devine «propriu vis», însă „mistuitor“. E „limita de sus“; e visul nemuritorului. În vreme ce, la „limita telurică“, la limita „orei de iubire“, corporală limită, eroul liric eminescian îşi simte carnea topindu-i-se în flăcări (ca în cazul lui Hercul / Herakle), însă pe «propriu-i rug». Iminenta transformare în cenuşă a trupului de erou liric ridică problema eternei reîntoarceri: «pot să mai renviu luminos (...) ca pasărea Phoenix...» din sublimul timp mitic, de aur.

A cincea secvenţă (a numărului „nunţii“) „fixează“ eroul liric eminescian ca ascet («cu nepăsarea tristă în sân») pe calea fără «ochii tulburători», fără ispite / păcate, rugând pe Dumnezeu să-i redea purul statut existenţial „anterior“, hyperionic. Este condiţia / condiţionala „morţii liniştite“, (mioritic-zalmoxiene): «ca să pot muri liniştit, pe mine / mie redă-mă !». Şi moartea-i de trup, de-aici, din planul teluric, este percepută în spiritul mitosofiei autohtone, dacice, ca nuntă cosmică, „mioritică“, ori ca sublimă contopire cu cosmicul Întreg / Tot (care este Samasua / Samoş – Soarele-Moş / Tatăl-Cer, Dumnezeul Cogaionului), întru nouă înrăzărire de fiinţă.

Această odă pentastrofică eminesciană respectă tiparul safic („inventarea-i“ fiind atribuită poetesei Sapho din Lesbos, în orizontul anului 600 î. H.), tipar cultivat parcimonios în literatura universală (de Horaţiu, Catullus, Seneca, Hölderlin, von Platen, Tennyson, Swinburne, Ezra Pound). Un vers safic este alcătuit dintr-un dublu-troheu ( ć Ú ć Ú ) / ditroheu („dipodie trohaică“) + un dactil ( ć Ú  Ú) + un troheu ( ć Ú ), cu cezura după ditroheu. Dactilul şi cei doi trohei postpuşi formează tripodia logaedică.

Măsura este de 11 silabe: ć Ú  / ć Ú  / ć Ú  Ú / ć Ú  / ć Ú .

Strofa safică se compune din trei astfel de versuri şi dintr-un adoneu (ca „al patrulea stih“): ć Ú  Ú / ć Ú (de fapt, un dactil şi un troheu):

Nu cre/deam să-n/văţ a mu/ri vreo/dată; (v-1: m-11)  

Pururi / tânăr,/ înfăşu/rat în / manta-mi, (v-2: m-11)  

Ochii / mei năl/ţam visă/tori la / steaua (v-3: m-11)   

                                              Singură/tăţii. (v-4: m-5).

(cf. TEm, 103 – 109 / TDelr, 367).

Pe registrul stilistic se remarcă subtila alternare a indicativului, conjunctivului şi imperativului (piară, vino, redă-mă) în funcţie de „starea“ / „statutul“ eroului liric „în metamorfozele-i sublime“, ori a timpurilor verbale, de la imperfect (în strofa I: nu credeam, ’nălţam), la perfectul simplu al acţiunii imediat / recent-petrecute (încheiate; răsărişi, băui, din strofa a II-a), apoi la prezent (ard, pot – în strofa a III-a; mă vaiet, mă topesc – în strofa a IV-a), ca în secvenţele prezentului-viu (Husserl), cât şi genialele construcţii oximoronice memorabile: să-nvăţ a muri, dureros de dulce, voluptatea morţii etc.

Prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu

........................................................................................................................

NOTE:

1. Tudor Vianu, Alecsandri, Eminescu, Macedonski, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 75.

2. S. Paleologu-Matta, Eminescu şi abisul ontologic, Aarhus / Danemarca, Editura Nord-Victor Frunză, 1988, p. 218.

3. «Steaua singurătăţii», potrivit etnoastronomiei pelasgo-dacice / valahice este steaua-logostea / obiştea din fruntea cerbului de aur carpatin / cogaionic, stea «purtătoare de noroc», păzind «destinul stabilit de urse» fiecărui ens / ins; rugăciunea pentru înrâurirea destinului făcută către stea-logostea / obiştea se cere a fi «pe pragul uşii casei, în miez de noapte, când liniştea domină cuprinsul»; «se repeta de trei ori» (Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985, p. 401).

4. Cf. Platon, Banchetul (189 d – 192 a), Timişoara, Editura de Vest, 1992, p. 36  sqq.

5. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, Editura Albatros, 1983, p. 260 sqq.

      SIGLE:

·           EP, I, II = Mihai Eminescu, Poezii – proză literară, ediţie de Petru Creţia, vol. I – II, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978.

 ·           Man = Inedite de Mihai Eminescu (Adevărul, A vieţii rădăcină e minciună, Sunetul păcii, O, Saturn / O, Saturn, tu care-ţi înghiţi copiii, Eu nu vorbesc de Dumnezeul de-azi, Odă către Napoleon, Un Phoenix e-o pasăre-n vechime etc.), publicate de Petru Creţia în revista bucureşteană Manuscriptum, nr. 1, 1991.

 ·           TDic = Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar de termeni estetico-literari..., Timişoara, Editura Aethicus, 2001.

 ·           TEm = Ion Pachia Tatomirescu, Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, Timişoara, Editura Aethicus, 1996.

 ·           TDelr = Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus, 2003.

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)