|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri |
Iarăşi despre a treia limbă românăNicolae Georgescu Impresii si pareri personale in FORUM
„Lucrurile acestea au fost foarte obişnuite la noi, de la începutul culturii noastre moderne. Pamfletul politic a fost singurul gen de pamflet cunoscut şi practicat cu pasiune, chiar între savanţi. Când doi savanţi români se ceartă, fiţi siguri că fiecare neagă celuilalt orice urmă de ştiinţă. Nu mai e vorba de critică, de ajustare, de completare – ci pur şi simplu de bătaie ca la mahala. Domnul Iorgu Iordan, profesor universitar la Iaşi, a publicat în 1921 în „Arhiva” un studiu în care încerca să demonstreze că domnul Ovid Densuşianu „nu ştie să distingă părţile unei propoziţii, adică nu cunoaşte subiectul, complementul etc. dintr-o propoziţie.” Va să zică, domnul Densuşianu este un ignorant pur şi simplu, care n-ar fi trebuit să treacă clasa I secundară… Cam aşa se face pamflet şi „critică” între filologii noştri.” ( Mircea Eliade : ” Să ne închipuim că…”, în Vremea, 15 dec.1934 )
l. „Tibi aras”
Nu voi duela pe scânduri suspendate – mai ales cu o reprezentantă a prototipului îngerilor din senin – dar la câteva chestiuni mai bine puse pe pământ mă simt obligat să răspund. Nu voi înţelege, de pildă, un raţionament ca acesta :” N.G. afirmă că apostroful ar fi fost eliminat din 1953 din scrierea limbii române, ceea ce nu corespunde realităţii. El se foloseşte în continuare…”. Care realitate, mă rog ? Cea din 1953, cea de astăzi după revenirile succesive asupra acelei reforme, realitatea limbii literare, a celei familiare, etc ? Sunt atâtea variante, că logica nu ne scoate din aspectul „cam haotic” al chestiunii. Regula nr. 2 din normele reformei de la 1953 spune clar :” Se înlocuieşte apostroful cu linioara, pentru a marca rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte ( s-a dus, m-a văzut, v-a scris, dusu-s-a , într-o zi, nu-s etc).” În Introducerea la explicarea acestor norme se spune şi mai clar :” Vorbirea curentă se caracterizează şi prin tendinţa de a scurta cuvintele, prin omiterea unor sunete sau chiar a unor silabe, de exemplu cîn vine ( cînd vine ), am fos şi eu ( am fost şi eu ), folostor ( folositor ), lucrărlor ( lucrărilor)…” . Se cere însă ferm :” În vorbirea îngrijită trebuie evitate astfel de rostiri” – şi se specifică expres :” Normele ortoepice au în vedere vorbirea îngrijită, şi nu pe cea curentă, familiară”. Puncum. O ortoepie îngrijită are nevoie de o ortografie idem – şi de amândouă se îngrijesc, conform H.C.M. nr.3135 / 1953, cei care se ştiu. Iată, aici, originile acelei a treia limbi române despre care scriam. Vedeţi, doar : teoretic în sensul regulii de mai sus este vorba de „rostirea împreună” a două cuvinte. Eu arătam că astăzi se poate scrie, datorită libertăţii pe care şi-au luat-o indivizii şi instituţiile în privinţa ortografiei, precum la TVR 2 : „ D’ale lu’ Mitică” , unde se resimte natural diferenţa dintre cratimă şi apostrof : în lu’ cade i, dar cuvintele nu se rostesc împreună, lumitică precum luminiţă de exemplu, deci apostroful marchează căderea în sine. Imaginaţi-vă un „D-ale lu-Mitică”, aşa cum ne obligă regula cratimei : ar fi resimţit ca nenatural, grotesc. Prima cratimă , „D-ale”, s-a folosit în schingiuirea titlului „D-ale carnavalului”, vezi ediţiile de după 1953 din Caragiale – dar cea de-a doua cratimă , nu : s-a evitat constant. Principial, deci, această situaţie de limbă, cu cele două apostrofuri re inventate spontan după 1989, nu este cuprinsă în regulă, iar scrierea limbii române după această regulă nu poate exprima, cuprinde, situaţii de acest gen. Suntem obligaţi să rostim cuvintele întregi, să le scriem întregi, să folosim perifraza. Asta a instituit un şablon care se regăseşte în limba literară actuală, a poeziei sau a prozei artistice, care evită masiv cuvintele legate, eliziunile, etc. Practic, noi folosim, astăzi, o altă limbă literară decât scriitorii noştri clasici ori cei de dinainte de 1953, se vorbeşte de o „evoluţie” – dar este fals : nu a evoluat ci s-a schimbat convenţia, dintr-o limbă aşa zicând apostrofică, limba română ( scrisă ) a devenit cratimatică. S-a înlocuit un semn vital, definitoriu, cu altul – care duce, firesc, la altă definiţie. S-a schimbat profilul limbii literare, de fapt. Că micile strecurări printre norme operate succesiv până în 1989 dau, totuşi, voie apostrofului să marcheze unele căderi de finale sau chiar silabe interioare ( celebrul mă’ligă pentru mămăligă a făcut carieră ca exemplu paradigmatic : vedeţi, însă, că noi, azi când avem voie, nu scriem d’nă, ci d-nă) – asta nu mă interesa.
2.Reformă, sau măsură ?
D-na profesoară Ioana Vintilă-Rădulescu ( în continuare îi voi zice D-na Profesoară) „reacţionează” oarecum instituţional, adică în numele unei instituţii care ar avea menirea strictă să apere convenţia ortografică actuală. Discutând in abstracto, dânsa respinge argumente peste argumente cu…indiferenţă la persoane .Mai exact spus, pune, în contul meu, personal, toate observaţiile după care acea reformă viza apropierea limbii noastre de limbile slave. Iarăşi : nu eu am spus-o – şi, deşi pare superfluu să insistăm asupra unei chestiuni vechi, antice şi de demult rezolvate, trebuie s-o fac pentru a defini un mod de a polemiza al unui lingvist actual. Aşadar, chiar în „România literară”, cu câteva numere înainte de a lua şi eu cuvântul, dl. prof. Al. Niculescu reluase discuţia pe această temă. La rândul său, dl. prof. Paul Miron o tratase exemplar în revista ieşeană „Timpul” ( vezi mai ales nr. din iunie 2004). Lumea savantă la vârf a afirmat şi a insistat că reforma din 1953 a fost o încercare de apropiere dincolo de firesc a limbii române de cele slave, mai ales prin grafie. Este de bun simţ, de altfel, să se accepte că orice se legifera în anii ’5o la noi era pătruns de acest spirit al apropierii până la dizolvare…Eu am continuat, doar, discuţia într-un cadru care a primit-o, adică într-o revistă culturală. D-na profesoară pune sub semnul întrebării :” Este adevărat că apostroful nu se foloseşte în scrierea limbii ruse, dar nici cratima nu are în această limbă larga utilizare din română, ceea ce nu ne îndreptăţeşte să vedem în măsura din 1953 un model rusesc.” Raţionamentul mă nelinişteşte, nu numai pentru că reforma amintită a devenit, iată, „măsură” – dar pentru că abuzează de un sofism : această „largă întrebuinţare” i s-a dat cratimei chiar atunci, prin redistribuirea funcţiilor pe care le avea, până atunci, apostroful. Reţin în contul meu prima parte – şi reiau : pentru că în limba rusă nu se foloseşte apostroful, acesta a fost scos şi din scrierea limbii române. Mai sunt bănuit că aş fi inventat două tipuri de apostrof în scrierea limbii române. Nicidecum : Gheorghe Beldescu este acela care le-a re definit („ Ortografia limbii române”, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică”, 1987). Nici acest nume nu este cunoscut la Institutul de lingvistică ? Doamna profesoară Flora Şuteu consemnează, într-o recenzie a lucrării :” Nu cred că în editarea unui poet ca Eminescu folosirea apostrofului s-ar cere cu atâta insistenţă cum rezultă din exemplele date de d. Gh. Beldescu” – dar vedeţi, este vorba de un „nu cred”, de o îndoială la nivelul sensibilului : dacă dânsa ar fi editat şi poezia lui Eminescu ( a editat numai o mică parte a prozei artistice a poetului ) sunt sigur că şi-ar fi atenuat această îndoială. .. Dar nu despre asta estre vorba, ci despre faptul că Gh. Beldescu, nu eu, este cel care a explicat primul, cu exemple şi demonstraţii strălucite, cele două apostrofuri prezente în scrierea eminesciană. Eu am adus în discuţie şi alte forme de apostrof tot la Eminescu – dintre care cel mai important este apostroful postpus despre care D-na Profesoară pare a nu fi auzit. Nici pe acesta nu l-am inventat eu – ci Perpessicius, în notele la vol. VI din ediţia sa ( dau trimiterea exactă). În locul tuturor acestor posibilităţi de a reda sensurile şi retorica textului poetic, ca printr-o compensaţie ne sancţionată de lege, editorii de texte de după 1953, unii dintre ei, au descoperit că pot plimba cratima între cuvinte, adică o pot pune mai aproape de primul cuvânt sau de al doilea, după cum vor sau resimt accentuarea în fluxul rostirii. În discuţie sunt, aproape exclusiv, monosilabicele atone plasate pe lângă plurisilabice, iar situaţia este ca în limba latină sau greacă : se accentuează populus, dar populůsque ( particula -que, o silabă neaccentuată, alipită de cuvânt, trage accentul lângă ea ) , după cum ŕnthropos devine ŕnthropostis respectiv, tis alipit induce lângă el un accent secundar pe cuvânt. În mod asemănător apropierea sau distanţarea apostrofului în scrierea tradiţională a limbii române ( sau a cratimei , în cazul unor editori care au descoperit eficientul ei joc grafic) indica accentele secundare ale rostirii. Lidia Sfârlea a teoretizat această modalitate ( fără exemplele latino-greceşti , care-mi aparţin ), într-o lucrare de doctorat dedicată limbajului scenic, devenită apoi carte prin publicarea la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică – iar Petru Creţia o aplică masiv, cu metodă, în editarea lui Eminescu. Eu arăt că procedeul era folosit şi de Perpessicius în volumele de după 1953 ale ediţiei sale. Mai arăt că în perioada interbelică G.Ibrăileanu şi G.Călinescu folosesc o cratimă etajată, adică pusă între cuvinte în partea de sus a lor, la mijloc sau în partea de jos, foarte sugestivă grafic.
3.Limbi apostrofice şi limbi cratimatice
Sunt cărţi, nume oameni, idei… Ce va fi având D-na Profesoară cu mine personal ? Dânsa polemizează, ca să rezum până acum, cu d-nii Al..Niculescu, Paul Miron, Gh. Beldescu, Lidia Sfârlea, Perpessicius, Petru Creţia – iar când mă combate zicând că aş afirma că revenirea la apostrof este dificilă pentru că n-ar mai şti lumea cum să-l folosească – polemizează cu dl. prof. Ştefan Cazimir care, tot în „România literară”, a scris pe această temă. Iată-mă … ţap ispăşitor în numele viilor şi morţilor – singura mea vină fiind că-i citez cu respect pe toţi aceştia în articolele şi cărţile mele după ce i-am descoperit şi i-am pus laolaltă. Mă întreb, totuşi, cum e cu putinţă aşa ceva, cum de nu se gândeşte D-na Profesoară cel puţin la lucruri generale, cum ar fi faptul că scrie într-o revistă academică, ce se va păstra într-o instituţie academică la care vor recurge urmaşii noştri când ne va veni rândul să facă, şi din noi, istorie. În fine, este o chestiune de deontologie specială. De tot hazul devine, însă, o învăţătură de felul acesta :” Cât priveşte cratima, poate N.G. nu ştie cum trebuie folosită, dar acest lucru a fost descris în orice caz pe larg în DOOM1 încă de acum peste două decenii…”. Urmează rezumatul larg de acolo şi de atunci. Repet, e de tot hazul, pentru că dânsa îi învaţă cum se scrie cu cratimă pe Perpessicius, Petru Creţia, Liddia Sfârlea… Din două una : ori nu a auzit până acum despre modul cum aceştia au eludat „legea cratimei” ca să scrie româneşte ( nu „graureşte”, cum se zicea pe vremuri ) – ori a auzit, dar nu recunoaşte în mod oficial că se putea eluda legea aceea. Se poate şi asta, sunt încă persoane importante care nu recunosc în mod oficial că s-a încheiat cel de-al doilea război mondial ori că a fost o mişcare social-politică în România prin 1989. O chestiune care mă priveşte, singura dintre cele 8 sau 9 pe care le agaţă D-na Profesoară în numele meu, este aceea a participării lui Vasile Alecsandri la discuţiile ortografice din Academia Română. Mi se răspunde :” Cât priveşte pe Alecsandri, este greu de susţinut că acesta îşi propusese o ilustrare în versuri a regulilor ortografice din vremea sa – care nu erau încă precizate aşa cum vor fi ulterior”. Trec peste exprimarea cam greoaie ( în fond, şi în latineşte relativa are nuanţă cauzală, şi în vorbirea populară românească – dar aici cauza vine ca nuca în perete la chestiune ) – dar atrag atenţia că nu e vorba de o „ilustrare în versuri”, adică de vreun poem ilustrativ sau de a scrie poezii cu scopul de a ilustra ceva – ci doar de scrierea după regulile ortografice la a căror stabilire participa bardul. Era mai reţinut decât Titu Maiorescu, iar acesta ţine să se delimiteze public , în rapoarte oficiale. Important între toate este raportul academic publicat de Maiorescu în 1880, despre care am scris în „Tribuna învăţământului”, la rubrica de filologie ( asta, în eventualitatea că cineva de la institutul de lingvistică monitorizează presa). Se încheie astfel : „ Domnilor membri, Acesta este rezultatul dezbaterilor urmate în sânul comisiunii, ce aţi binevoit a alege pentru lucrarea proiectului de ortografie. Spre a vă da un exemplu practic pentru înfăţişarea ce ar avea scrierea română după această ortografie, am onoarea a vă alătura o transcriere conformă cu regulile aici stabilite. Este Cântecul gintei latine, ce l-am transcris, cântat de acel poet şi coleg al nostru, căruia natura pare a-i fi dat menirea a înfăţişa generaţiunilor contimpurane toată frumuseţea eufonică a limbei noastre materne…” Poemul fusese publicat prima dată în 1879, acum se republică – desigur, cu acordul şi corecţiunile autorului, îndoielile sunt de prisos – şi se observă vreo 10-12 diferenţe, dintre care cele mai multe privesc apostroful : pentru eufonie, el se modifică în context cu punctuaţia adăugată acum, la republicarea din 1880. Nu reiau, din lipsă de spaţiu – şi, desigur, pentru că pe D-na Profesoară nu cred c-o interesează asemenea chestiuni – fie şi numai pentru că dintr-o limbă „apostrofică”, aşa cum era limba română pe vremuri, reforma a făcut una „cratimatică” ( nu mă joc de-a jargonul ştiinţific, deriv corect : dânsa crede că ar trebui să zicem „cratimică”, dar cuvântul este grecesc, kratema,-atos, însemnând adaos, ataşare, pradă, captură ; se poate face, oare, lingvistică fără cunoaşterea limbilor clasice, cel puţin la nivelul lexicului cu care lucrezi ca lingvist? „Creatorii de cuvinte” , acei „logourgoi” despre care vorbeşte Platon, trebuie, după F. De Saussure, părintele lingvisticii moderne, să pornească de la cuvinte care au existat realmente, de la rădăcini reale, nu inventate sau mişcate – altfel cădem în jargonul farmaciştilor unde nu mai există norme ). Mai amintesc doar însemnarea manuscrisă a lui Eminescu privind accentul simbolic în limba română : ” Pentru acest accent, vezi poezia Bosforul de Alecsandri”. Recitată în scrierea autorului ei, de la 1867, cu jocul lui de apostrofuri adică, poezia Bosforul este altă poezie decât cea pe care o avem în ediţiile actuale, cu scrisul tras la rindea după cum mă exprimasem şi eu, poate cam dur, dulghereşte, dar sugestiv pentru că într-adevăr cratima apărată cu atâta străjnicie de adepţii „măsurii” din 1953 netezeşte scrisul, şterge acel basorelief sufletesc implicat în jocul dintre cuvinte – anulează, adică, acea „frumuseţe eufonică a limbei noastre materne” pe care o viza Maiorescu.
4. O revistă de cultura ideilor
Revenind, însă, la raportul citat din 1880, trebuie să spun că mă surprinde faptul că este necunoscut. Aici se stabilise, doar, prin regula nr. 9, că „ Apostroful nu se pune înaintea articolului feminin a, prin urmare se va scrie casa, masa etc.” Iată chiar motivul pentru care interveneam, de fapt, în „România literară” : voiam să arăt consecinţele ultime, actuale, ale acestei reguli. Constat că mă aflam tot „pe greceşte” şi aici, adică nu eram de loc înţeles. Revin. După cum vedem, în casa, masa se contopesc grafic două părţi de vorbire într-un singur cuvânt ( substantiv şi articol hotărât) Se acceptă că alipirea aceasta este singura excepţie de la regulă, în rest părţile de vorbire se scriu separat în româneşte ( m-au, s-au, mi-au etc) . Eu observ, însă, o altă excepţie, care în zilele noastre s-a lăţit excesiv : când lume foarte luminată, adevăraţi savanţi, academicieni chiar, scriu şi rostesc :” catedra de istoria artelor” etc. ( sau „revistă de cultura ideilor”, subtitlul tipărit cu litere de-o şchioapă al revistei d-lui Patapievici ) – este cazul să ne întrebăm ce se întâmplă. D-na Profesoară are raţionamentul dânsei standard : e greşit, să se corecteze, să se spună separat de istorie a artelor, etc. Acest lucru ar trebui, însă, să-l spună – nu mie, nu câtorva dintre savanţii noştri, ci unor categorii întregi, adică istoricilor, sociologilor – şi poate chiar unor lingvişti înclinaţi să judece psiholingvistic chestiunea şi să ierte paradoxul. Să tipărească, adică, dl.Patapievici „ revistă de cultură a ideilor” , să se corecteze şefii catedrelor respective, etc Acest de cultura nu poate fi nominativ pentru că are prepoziţie – şi nu poate fi acuzativ pentru că este ,grafic cel puţin, articulat – deci este ceva care nu există, trebuie scos din limbă. - Dar…de ce să fie greşit, totuşi, când se pronunţă astfel, când are sens pronunţat astfel ? Ajungem să avem două gramatici, una a rostirii şi alta a scrierii ? Nu avem noi voie de la lingvişti să folosim apostroful, cum ar trebui, dar în pronunţie este eliziune indiferent de motivaţie, adică aşa : „catedra de istori’a artelor”, „revistă de cultur’a ideilor” , etc. . In cuvântul cultura din expresia de cultura ideilor s-a contopit substantivul nearticulat cultură – şi marca de genitiv feminin a, se citesc, adică, împreună, legat, Cu o fină implicare a rostirii corecte, diferenţa poate redeveni sensibilă – dar în situaţia actuală a standardizării scrisului şi rostirii este aproape imposibil. Ar trebui să se dea tema ţăranilor sau ciobanilor din munţi şi să se asculte cum vorbesc ei. ( de urmărit mai ales rostirea toponimelor care implică genitivul feminin , vezi expresii de tipul „ apă de poiana Negrii”, faţă cu „vin de viaţă lungă” ; iarăşi, nu insist, sunt chestiuni care, tratate separat, ar lua mult spaţiu). Eu repet, însă, ceea ce se vede teoretic : nu mai este vorba de excepţia adoptată la 188o, adică de articolul hotărât, ci de particula genitivului. Ar fi a doua excepţie. În plus, găsesc chiar a treia excepţie, adică altă categorie de cuvinte care se rostesc contras şi se scriu impropriu împreună. Situaţia este gravă din punct de vedere teoretic, chiar dacă lingviştii, ei, nu frisonează nicicum : nu se mai justifică, iată, scrupulul acela infinitezimal pentru despărţirea prin cratjmă m-au, s-au, mi.-au etc. În exemplul pe care-l discutam atrăgeam atenţia că limba vie, populară, păstrează diferenţele accentuale. Ţăranii zic odaia mare, dar şi odai’ŕ mare, adică articulat, odaia, sau în contragere cu adjectivul demonstrativ. D-na Profesoară are acelaşi argument cu rol de panaceu universal :” nu are nici un rost să se scrie fat’ŕ bătrână, cu apostrof şi chiar cu accent pe a, nefiind vorba aici de accent, ci de o formă regională a adjectivului demonstrativ, care urmează unui substantiv articulat, ca şi la masculin în bărbatul ăl ( cel ) bătrân”. Recomandare : să se folosească limbajul elevat, odaia cea mare, fata cea bătrână, etc. Sfânta perifrază a lingviştilor români care te scapă de orice frisoane. Numai că asta trebuie să i-o spună D-na Profesoară ciobanului de 70-80 de ani din munţi, care nu face decât să ducă limba mai departe păstrând-o aşa cum este. Pe noi nu ne convinge – şi constatăm, repet, că, indiferent de cauze, avem a treia excepţie categorială de la regula lui 1880 – şi că ar trebui să ne rezumăm numai şi numai la articolul hotărât ( a cărui situaţie este, de altfel, considerată cam incertă în noua gramatică academică ) – iar celelalte categorii să le tratăm logic şi omeneşte, aşa cum se tratau şi după 188o, cu apostrof şi accent. Mai mult chiar : accentul trebuie să fie grav, cum l-a pus în mod natural şi D-na Profesoară, ceea ce înseamnă că trebuie să-l avem în vedere şi pe celălalt , accentul ascuţit. Un volum al lui Iacob Negruzzi scris şi publicat pe vremea când limba română avea dreptul la accente şi apostrofuri se chema „Copii după natură” – şi aici vom folosi, dacă ni se dă voie, în mod natural accentul ascuţit Aceste simetrii sunt în limbă, nu eu am inventat nici cele două feluri de apostrof, nici cele două feluri de accent. Revenind la retorica vorbirii, am să amintesc cum spun crainicii de anul nou, la radio sau la televizor, toţi fără excepţie, silabic, sacadat : „ Un an mai bun !” Ar trebui să nu jignească anul care a trecut, să nu-l considere rău când n-a fost , şi să accentueze ca ţăranii sau ca ciobanul din munţi particula „mai”, ca pentru sensul normal : Un an şi mai bun ! Între bine şi mai bine nu e alegere, ci doar întâmplare fericită. Accentele se notează când e nevoie – şi cât de necesare ar fi, mai ales pentru miile de toponime – ori se deprind ca intonaţie după sensul limbii. Când nu le mai notezi de loc – situaţia scrierii noastre actuale – se pierde cu timpul şi deprinderea ca atare.
5. Eminescu, în rol de cobai ortografic naţional
Pe D-na Profesoară n-o interesează nimic din toate aceste lucruri. Ştiam din experienţă personală că lingviştii noştri ( mulţi dintre ei, cum se zice ) nu mai simpatizează cu limbile clasice, sunt cam opaci la poezie, caută mai ales să păzească „regulile”. De aceea nici n-am apelat la revistele „de specialitate” – care, de altfel, nu au găzduit nici discuţiile despre noua ortografie din anii ’90 - ci am publicat acest fel de articole în presa culturală, mai ales în „Tribuna învăţământului” – dedicată profesorilor, în fond ( şi unde am o lungă şi interesantă discuţie cu cei de limba română ) – dar şi în „Bucovina literară” şi în „România literară” ( unde, prin cine ştie ce întâmplare, D-na Profesoară a observat unul dintre ele). În principiu trebuie s-o liniştesc : nu cer reformă ortografică, şi am spus asta mai de fiecare dată când am luat cuvântul. Cer, însă, un regim preferenţial pentru poezie şi numai pentru poezie, şi în mod special pentru Eminescu şi poezia română clasică. Să scriem, adică, poezia lor aşa cum au scris-o ei, în coordonatele ortografice pe care şi le-au fixat ei, să-i lăsăm să se exprime natural şi conform cu voinţa lor. La noi, în ultima jumătate de secol, orice reformă sau „măsură” ortografică s-a experimentat întâi şi-ntâi pe Eminescu, după raţionamentul că dacă rezistă el este bine, reforma sau măsura respectivă poate fi „implementată” ; până şi aberaţia de după 1993, cu „î” şi „ sunt” ( jumătate din „contrareforma” academică ) , are parte de o ediţie universitară a poeziilor lui Eminescu girată de un ljngvist en titre. Acest rol de cobai naţional destinat de lingvişti lui Eminescu trebuie să fie oprit. Atât ceream, nu mai mult. Pe vremea lui Titu Maiorescu laitmotivul acestor reguli era următorul :”Se lasă la latitudine a se scrie expediţiune sau espediţiune, exemplu sau esemplu, după cum vrea să pronunţe scriitorul.” Deci, nu după cum se pronunţă – ci după cum fiecare vrea să pronunţe, principiul ortografic se subordonează voinţei scriitorului, pentru că el, scriitorul, face limba – nu lingvistul. Aceasta era şi motivaţia mea , şi ea privea poezia – mai exact, doream şi doresc să-i învăţ pe tinerii poeţi să-şi scrie singuri poeziile în româneşte. Citez o observaţie a lui Gh. Adamescu din 1898, despre ceea ce înţelegea el, pe atunci, prin vers :” Un vers bine ritmat deşteaptă, pare-că, prin efectul său, un fel de sentiment că ideea exprimată într-însul ar fi existat de mai nainte în limbă şi poetul a avut numai s-o scoată la iveală…”. Acest „bine ritmat” al epocii noastre clasice, exprimat anterior prin „frumuseţea eufonică a limbei noastre materne” – sunt principii care ordonează scrierea. I.L.Caragiale va vorbi, pe la 1902, de „lăcătuirea frazei” Căderea de la 1953 în… principiul minimului efort ( dacă acesta este un principiu general ) nu poate fi decât pasageră, mai mult sau mai puţin seculară. Cât ştie D-na profesoară despre Eminescu, însă, se poate vedea din această frază unde îşi dă aerul că mă persiflează :” Iar editarea critică a poeziei antume a lui Eminescu cu apostrofuri nu mai pare necesară, fie şi numai datorită faptului că Gh. Bulgăr , aşa cum recunoaşte însuşi N.G., a făcut-o deja ( chiar dacă fără aparat critic ) în 1998 şi cu atât mai mult cu cât Academia Română a început publicarea unei ediţii scanate a manuscriselor eminesciene, unde se poate vedea exact cum a scris Eminescu la vremea lui.” Onorat auditoriu, nu recunosc nimic ! N-am spus aşa ceva nicăieri, niciodată. Regretatul profesor Gh. Bulgăr a scos, în 1998, antumele eminesciene – dar în ortografia din 1988 a Academiei Române, adică fără „apostrofuri”. Este o ediţie critică, iar în loc de ceea ce D-na Profesoară numeşte aparat critic are o anexă cu registrul emendărilor refuzate perpetuu din 1967, de când acestea au fost stabilite în „Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu” , al cărui coautor a fost şi Gh. Bulgăr. Dicţionarul a fost lucrat la Institutul de lingvistică timp de aproape 15 ani, după care colectivul de elaborare a fost dizolvat, aşa cum s-a procedat sistematic după ultimul război cu toate închegările eminescologice : cum îşi „făceau planul” prin diverse instituţii, cum se desfiinţau - nu cumva să emită pretenţia la continuitate, eventual la înfiinţarea vreunui institut Eminescu. Totuşi, cartea a fost o glorie a acestui institut, şi e păcat că D-na Profesoară n-a auzit de ea. În prefaţa la ediţia sa, Gh. Bulgăr povesteşte aventura acestor peste 1oo de emendări ale textului eminescian , pe care „nu se ştie cine” dintre lingvişti şi filologi s-a opus să le introducă în scrisul eminescian, persistând doar semnalarea lor ca atare într-un tratat academic. În aceeaşi prefaţă, însă, Gh. Bulgăr mă citează cu teza mea de doctorat „Eminescu şi editorii săi”, unde discut şi poziţia apostrofului în ediţiile eminesciene. Peste un an, în 1999, profesorul Bulgăr scoate al doilea volum al ediţiei sale, cuprinzând postumele eminesciene, cu apostrofurile fixate de Perpessicius. Şi aici mă citează, şi încă amplu, arătând chiar că am dreptate iar Eminescu trebuie cunoscut în scrierea sa, originară. O spune profesorul meu, filolog clasic şi eminescolog, stilistician, lexicolog, figură distinsă a filologiei române care ar înnobila şi dicţionarele academice cu biografia sa ştiinţifică. Aş fi dorit, într-adevăr, să colaborez cu dânsul – dar i-am arătat şantierul meu şi a înţeles că cei 2-3 ani de muncă pentru confruntarea textelor ( din toate cele 24 de ediţii critice, din sursele prime şi din manuscrise ) sunt un termen optimist pe care mi-l fixam – şi n-a mai avut cum să aibă răbdare, astfel că i-a rămas doar bucuria de a deschide calea restituirii lui Eminescu. Oricum, editarea lui Eminescu nu este o „chestiune personală”, a mea, ci vine ca o poruncă de la I.E.Torouţiu, pe care l-am editat cu studiile fundamentale în domeniu ( de care actualii noştri lingvişti ar avea motive să se teamă ca .. de cele două apostrofuri şi accente obligatorii ) – şi ca o datorie pentru Gh. Bulgăr, refuzată de foştii săi elevi ori doctoranzi…Cât despre scrierea de mână a lui Eminescu, să fie sănătoasă D-na Profesoară, asta nu intră în discuţie decât ca argument secundar, pentru că nu reprezintă ultima voinţă auctorială. Eminescu îşi revedea textele ( mai ales apostrofurile ) chiar şi în tipar ; şi în cursul operaţiei de imprimare există suspiciunea că poetul oprea rotativa ca să schimbe câte ceva. Aşa că… departe griva…
6. Puţinismul ca stare de spirit
Această reformă ortografică de la 1953, pe care noi o discutăm, în fond, cu atâta patimă extrinsecă chestiunii, a născut două fenomene mai importante : puţinismul şi conformismul. Puţinismul – instaurat prin „Micul dicţionar…” reluat în ediţii succesive şi devenit, la un moment dat, DOOM ( fără a fi, prin asta, „mare” dicţionar ) - a derivat în titluri şi preocupări precum „ Puţină gramatică” , „ Puţină aritmetică”, „Puţină etimologie” – neapărat câte puţin şi obligatoriu „pentru toţi”. Acest puţinism ca stare de spirit a tăiat orice elan către sinteză, către tratat. Astfel se întâmplă că noi, la ora de faţă, după consumarea energiei a două generaţii de puţinişti, nu avem tratatele fundamentale de susţinere a ortografiei, a definiţiei limbii literare etc. Nu avem nici bibliografiile, adică informaţia : cele existente sunt parţiale şi tendenţioase. Acelaşi puţinism a dus, apoi, la tabuizarea unor teme – de obicei, a celor foarte fierbinţi. Un distins filolog semnala, mai anii trecuţi, că în revistele noastre de specialitate nu s-a publicat, între 1953-1989, decât un singur articol despre jargonul hoţilor, nici unul despre înjurături, inscripţii triviale, limbajul secret al puşcăriaşilor, etc. Pot atesta că despre apostrof abia dacă am găsit un articol sau două, de prin anii ’60, fără consistenţă însă. Sunt goluri de informaţie, de gândire, de practică – iar acum, că încercăm să punem întrebarea despre aceste chestiuni dinspre cultură, aşadar de alături dar din afara ştiinţei propriuzise, suntem, iată, aspru admonestaţi de către …. Ei bine, chiar de către aceşti „puţinişti” ce se reazemă în principiul minimului efort şi propovăduiesc un iluminism de tot hazul. Este o criză de creştere, nu de sistem – adică eu cred că se poate depăşi din mers dar numai cu aport cultural, adică în mod maiorescian. ( Mentorul Junimii considera că orice se poate regenera prin cultură, acesta era creuzetul în care şi politicul şi ştiinţificul se pot reforma. ) Ca instituţie, acest curent a creat acel miceliu gros, autogenerator, al corectorilor împânziţi în toate vasele capilare ale organismului social, politic şi cultural – asigurând , cu mândrie şi devotament, corrrectitudinea scrisului, de la discursul politic de orice grad sau nivel până la articol de ziar, roman, nuvelă sau poem … Nu insist. Cât despre acest al doilea efect al reformei din 1953 ar trebui să se ţină cont de un lucru simplu : orice convenţie este supusă istorismului. Ceva natural nu are istorie, nu poţi face istoria firului de iarbă sau a curgerii unui râu – dar ce se pune prin convenţie pe malul râului nici nu poate exista fără istorie „fie şi numai pentru că” ( iată ce tic verbal gingaş am preluat din această polemică ) altfel s-ar putea suprapune, n-ar fi loc pentru fiecare lucru în parte dacă nu i s-ar defini locul, deci împrejurările, deci… istoria. După 1953, însă, în lingvistica românească s-a instaurat acest tip de „convenţii care trebuie respectate” fără a se mai cerceta de ce. Mai mult chiar : după cum vedem din exemplul dezbătut aici, sunt lingvişti care se dispensează de istoria convenţiilor, de istoria limbii – a ortografiei, în mod special – de bibliografia problemei lor – devenind interesaţi numai şi numai de aducerea unor argumente tot mai teoretice şi tot mai noi pentru păstrarea acestor convenţii… tot mai vechi. Şi toate acestea în timp ce, după cum vedem din luările de cuvânt publice, sunt şi alţi lingvişti , care, odată ieşiţi la pensie sau despărţiţi într-un mod oarecare de instituţii, iau pe cont propriu chestiunile care ţin de limba română – scriere ori interpretare – şi le dezbat în deplină libertate, cu angajare sinceră, plenară. Vedem, astfel, cum numele de popoare ( şi de limbi ) încep să apară tipărite, deci în public, cu majusculă, vedem cum se accentuează în litera publică de tipar şi atunci când este adverb. Cad una câte una prevederile reformei din 1953. Se pare că instituţia cenzurează numai în şi din interior – şi numai, sau mai ales , prin raport la schema de funcţionare. Când este „liber de contract” , adică pensionar – lingvistul român devine filolog adevărat, adică iubitor al cuvântului, al limbii, al poeziei chiar. Această argutică instituţională, însă, păstrată şi autodezvoltată inerţial, nu poate duce decât la eristică – şi zeiţa Eris se pare că a luat, de fapt, în stăpânire templul lingvisticii româneşti şi se plimbă pofticioasă printre coloanele ei. Iar asta încă de prin anii ’90, când înalţii lui funcţionari organizau dezbateri cu profesorii de limba română, prin judeţe şi mai ales prin Basarabia, ca să boicoteze Hotărârea Academiei Române de revenire la scrierea cu â şi sunt. Efectul : şi astăzi presa noastră literară sau culturală este divizată, ţinută într-o dihonie poftitoare. Ce se poate întemeia pe eristică ? - Numai puţinism şi conformitate.
Nicolae Georgescu
|
|
Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri |
|
Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia. Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei. |
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)
|
