Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Iluminarea lui Charmides

sau conceptualizarea maieutică

Iulian Chivu

Nota autorului: un material despre conceptualizarea maieutica, un mod aparte de a accede la notiune fara ca definitia sa conteze prea mult, desi sofistii ii intrezareau importanta.Textul face o observatie a acestui tip de conceptualizare pornind de la un cunoscut dialog al lui Platon consacrat intelepciunii, intitulat Charmides.

„Pe Zeus, nu ştiu dacă sunt înţelept sau nu sunt”, constată Socrate în finalul dialogului platonic Charmides (176 a), în urma unei dezbateri maieutice în care argumentarea admite şi elimină succesiv atribute ale unui definit ce nu reuşeşte să-şi statornicească nici sfera nici conţinutul. Dacă înţelepciunea, continuă Socrate, „stă nu în a şti ce ştii şi ce nu ştii, ci numai  în a şti că ştii şi că nu ştii” (170 d), ea (înţelepciunea, n.n.) „nu va fi în stare să ne arate care-i obiectul acestei ştiinţe” (Charmides,170 e.) şi neavând obiect nu este o ştiinţă a ceva. Apoi, din moment ce nu se ajunge la o definiţie satisfăcătoare nici din sensul  sferei, nici din acela al conţinutului, înseamnă că ori s-a pornit de la o premiză falsă, ori că noţiunea nu îşi este suficientă (noţiune vagă), nicidecum nu e un viciu de elaborare (o eroare maieutică).

„E limpede că dacă eşti înzestrat cu înţelepciune, trebuie să ai o părere despre ea, căci dacă există în tine, existenţa ei trebuie să-ţi dea o senzaţie prin care poţi să-ţi faci o părere despre firea şi felul ei”(159 a); premiză a problemei şi a căutării maieutice. Pledoaria socratică pentru noţiune anticipează teoria noţiunii (elucidările aveau să vină mai târziu, odată cu teoreticienii ei). Pentru început, lucrurile se abordează din perspectiva etică a Frumosului şi a acceptării, iar prima concluzie pare satisfăcătoare: „viaţa înţeleaptă nu poate fi liniştită, fiindcă după raţionamentul nostru, o viaţă înţeleaptă e neapărat frumoasă” (160 b,c). Urmează acumulările deductive de atribute: „Înţelepciunea, cred, are darul  să te facă ruşinos, sfios şi mi se pare că e totuna cu ruşinea” (160 e). Charmides adunase şi el câte ceva despre această noţiune, însă pleacă dinspre concept spre atribut: „înţelepciunea înseamnă să-şi vadă fiecare de treburile sale.”(161 b), ceea ce trimite spre un al doilea atribut, dar nesocoteşte deosebirea dintre a lucra şi a face. Raportarea faptei se face încă la Ruşine – argument etic. Pasul următor se îndreaptă, în accepţiunea lui Critias, tot în perspectivă etică: „a face Binele, a-l săvârşi, sau cum vrei să-i zici, asta numeşti tu înţelepciune?” Divagaţia evidenţiază şi alte  atribute ale înţelepciunii.

Aşa de pildă, Critias se situează în spiritul inscripţiei de la Delfi, celebră şi astăzi, gnothi seauton (nosce te ipsum, lat.), când rezumă în orfismul ei foarte bine opţiunea apolinică a noţiunii: „înţelepciunea nu e la urma urmei altceva decât cunoştinţa de sine” (164 d). Ori inconsecventul Critias va admite curând în faţa mai tânărului Charmides, în dialog cu Socrate, că „înţelepciunea este ştiinţa altor ştiinţe şi a ei însăşi”(166 c). Maieutica socratică continuă conceptualizarea prelucrând datele unui gen care-şi caută speciile, deci se poate spune că Socrate scoate noţiunea din individual spre a o generaliza şi pentru aceasta el prelucrează datele intuiţiei prin legături selective, dar necesare. El caută să elimine  variabilul şi face o succesiune de schimbări ca să rămână cu constantul.

Astfel, urcă şi coboară nu mai puţin de douăsprezece trepte ale argumentării tatonând cele trei căi ale sintetizării conceptului: 1-identifică două elemente contradictorii, ce nu pot sta împreună (ştiinţa Binelui şi a Răului; a şti ce ştii şi ce nu ştii). 2-identifică constanţe necontradictorii (a face totul cu măsură şi domol; înţelepciunea e totuna cu ruşinea; să-şi vadă fiecare de treburile sale). 3-nu neglijează să separe esenţialul de accidental (ştiinţa care este ştiinţa sa însăşi, a celorlalte ştiinţe, dar şi ştiinţa neştiinţei -169 b) pentru a nu ajunge la paradox (lucrul de care e vorba ar fi în acelaşi timp mai mare şi mai mic decât el însuşi -168 c).

Dificultatea definirii decurge din tendinţa noţiunii spre gradual (este un atribut discriminatoriu al manifestărilor, al atitudinilor), deşi se încadrează în rândul noţiunilor substantivale. Socrate, anticipând o aprigă dispută medievală, tinde astfel când spre conceptualism (universalia post rem), când spre realism (universalia ante rem), nu şi spre nominalism (universalia sunt nomina). Premisa dialogului, acceptată ab initio de colocutori, admite că înţelepciunea  delimitează şi însumează o mulţime de fapte într-o singură entitate cu care se poate opera în actele de gândire, deci ca un concept al cărui obiect se caută: „Atunci spune-mi care e obiectul înţelepciunii, deosebit de înţelepciunea în sine?” (166 b). Socrate nu discută importanţa practică a conceptelor, dar în conceptualizarea maieutică selectează elementele care converg în atribute de gen capabile să conducă spre cele de specie.

Din conţinutul dialogului şi din selecţia argumentelor se poate înţelege că înţelepciunea este o prelucrare de gen suprem, lipsită de specii şi de gradualitate, la care nu ar mai fi nimic de prelucrat, dar acuzabilă de o anumită suficienţă: „e de ajuns să stăpâneşti singura ştiinţă a Binelui şi a Răului” (174 c), ceea ce nu e totuna cu „nu ştiu dacă sunt înţelept sau nu sunt”(176 b). Cu certitudine, colocutorii consimt tacit la caracterul general al conceptului, chiar dacă uneori îi caută  atributele în individual: „...ar fi bine să ştim ce ştim şi ce nu ştim” (172 a).

Dialogul presimte însă nevoia de ipostaziere a atributelor şi se substantivizează (înţelepciunea ca referent), abstractizându-se concomitent cu aceasta. Dificulatea conceptualizării maieutice avea să fie sesizată abia pe la începutul secolului al XX-lea odată cu Wundt. Întemeietorul german al psihologiei ca ştiinţă autonomă apreciază că noţiunile concrete se pot însoţi cu imagini, pe când cele abstracte se concretizează în cuvinte, dar nu în spirit nominalist. Ion Petrovici (Teoria noţiunilor,1910) considera, aproape simultan cu Wundt, că noţiunile sunt numai abstracte, fiind rezultatul conceptualizării şi nu pot fi surprinse în formă materială. Socrate probabil că ştia şi el asta fiindcă o probează după cum consideră noţiunile ca fiind universalia. Conceptualizarea maieutică pendulează între general şi individual sprijinindu-se când pe date ale conţinutului („Dar uşurinţa nu stă în a învăţa repede, iar greutatea în a învăţa încet” -159 e), când pe date ale sferei („Prin urmare, înţelepciunea nu poate fi încetineală, iar viaţa înţeleaptă nu poate fi liniştită” -160 b). Aşadar, se poate spune că Socrate merge pe lucruri contingente, care se apropie, nu se distanţează, dar se apropie fără a se confunda, sau se distanţează fără a deveni însă contrarii, aşa cum se poate vedea în exemplele citate.

Tânărul Charmides, care se remarcă printr-un trup armonios, plăcut tuturor, îi sugerează lui Socrate şi un suflet ales. El avusese prilejul să afle câte ceva despre înţelepciune de la Aristofan (All` apˋ echthron deta polla manthanusin hoi sophoi // Cine-i înţelept învaţă multe şi de la duşmani), de la Solon (Meden agan// Nimic prea mult) şi de la alţi înţelepţi.  De aceea Socrate acceptă să-l aibă ca partener de dicuţie şi este suprins să-l afle iniţiat atât în filosofie cât şi în arta poetică. Subtilităţile maieutice îl vor conduce pe tânăr spre aprofundări care îl iluminează esenţial, fiindcă înţelepciunea, atribut al senectuţii, poate fi devansată. Lui Charmides nu i se dau reţete de înţelepciune, iar conceptualizarea noţiunii se face doar prin prelucrări de gen suprem fără a ajunge însă la definiţie. Socrate, în definitiv, nici nu pare interesat de o definiţie, ci de căutarea atributelor noţiunii, aşa cum o va face mai târziu Blaise Pascal care, între Adevăr şi căutarea lui, preferă căutarea.

Iulian Chivu

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com