|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
În memoria tatălui meu, Virgil Hetco
Lucian HETCO, Agero Germania
Cu siguranţă fiecare dintre noi şi-a pus întrebarea legată de sensul propriei existenţe. Cu atât mai mult cu cât societatea modernă nu mai corespunde tradiţiei care propovăduia o viaţă aşa cum o dăduse Dumnezeu. Şi este dificil de răspuns, deoarece faptul de a privi detaşat lucrurile şi cotidianul creează la rândul său un ciclu de răspunsuri posibile, din orice punct am privi situaţia. Indiferent cărei culturi aparţinem, indiferent de mentalitatea noastră, niciunul dintre răspunsuri nu va putea fi atot-mulţumitor. Aşa cum de altfel, nici n-am putea trata întrebările doar prin prisma unei filozofii existenţialiste - ipoteză care va amplifica imaginaţia biofilozofilor moderni, ce reprezintă evoluţionismul şi susţin ideea că Spiritul nu se poate elibera din lanţul său genetic, ce pare la prima vedere a fi factorul determinant. La fel însă o stare de spirit (bucurie, indiferenţă, tristeţe, ură, simpatie), ca elemente calitative ale Spiritului vor provoca la rândul său, o serie schimbări chimice la nivel de cortex, altfel spus, Spiritul va influenţa la rândul său reacţia chimică organică şi implicit va determina biologia. În parte, sigur că biofilozofia are dreptate, fiindcă prin natura şi prin construcţia noastră suntem determinaţi ori conduşi de mecanisme genetice, rezultat convingător al adaptării şi continuităţii speciei, fapt asupra căruia putem acţiona logic şi mecanic, de exemplu prin medicina modernă, dar elementele hotărâtoare într-o societate sunt cele de ordin moral. Iar aceste elemente nu sunt parte a evoluţiei biologice, ci elemente substanţiale ale Spiritului (ori duhului), conştientizat permanent în noi, în legătura noastră simbiotică cu instanţa morală protectoare sau divinitatea intuită, cea care nu se vede, ci doar se poate anticipa. Este nevoie însă de soliditate înainte de a anticipa apartenenţa Sa la ceva anume, fiindcă reminiscenţa biologică în cotidian este mai aproape şi empiric la nesfârşit sesizabilă. Totuşi, Spiritul este elementul substanţial, i-aş spune Atotputernic, deoarece este expresia trecerii dintr-un sfârşit biologic (cu frică) într-un nesfârşit liniştitor (ce oferă siguranţă, chiar dacă aceasta este limitată temporal). De aceea, întrebarea legată de sensul banalei noastre existenţe, nu ne poate mulţumi numai cu răspunsul evoluţioniştilor, deoarece Spiritul este expresia sinergetic concentrată a Eului supus culturii, timpului în care trăim, ori acumulărilor calitative ale societăţii, ca exponent al moralei colective, fiind o evoluţie de perspectivă, ce se revigorează chiar şi contradictoriu în mod direct, complex, dar şi individual. Elementul social stabilizator al Eului, ce-l întreţine indirect pe cel existenţial, garantul fiinţării, se transmite de la generaţie la generaţie, nu prin genă, ci prin morală – ce pare a fi înnăscută şi posibil de îmbunătăţit, repetabil, înainte de trecerea ei la generaţia următoare. În fond, fiecare dintre noi posedăm un Eu, chiar dacă acesta este mai puţin definit la unii, dar modelul său reprezintă expresia unei entităţi ce ne marchează, fiind subiect şi obiect în gândirea occidentală. Mulţi dintre noi trăiesc doar iluzia unui Eu autentic, ce chipurile ar putea fi separat de lumea exterioară. În fapt depindem de exterior, percepţiile noastre de bază sunt empirice şi reflectă doar actul cunoaşterii primare. Eul nostru ar putea fi, chiar o simplă reflecţie de moment situaţie oarecare, sau o reprezentare temporală după modelul existenţial la modă, prin extensie chiar al celui freudian al sexualităţii individuale, ca instrument al satisfacerii instinctelor noastre primare necesare supravieţuirii, devenind astfel garantul implicit al fiinţării, precursorul noilor generaţii. La fel de bine ar putea fi expresia personalizată a voinţei personale, ca parte de puzzle din etica socială. Dar dacă acceptam ideea că morala este ceva care se (re)naşte odată cu fiecare individ biologic, odată cu capacitatea sa de a alina suferinţa celui nefericit (compasiunea), sau de a se bucura împreună cu o altă fiinţă din arealul său social (ce prin existenţa sa, îl va determina şi-l va implica biologic, social ori în cele din urmă religios), atunci Eul poate fi expresia primară, sumar schiţată a individului, ca parte componentă a unui Spirit universal. Vorbind despre dragoste, atacăm tema pe care biopsihologia ar aşeza-o pe raft, ca reacţie chimică temporară şi reversibilă, vorbind de o capacitate biologică subiectiv resimţită, ce ne asigură liniştirea în cotidian, în baza unei siguranţe derizorii, riscante chiar, dar plăcută. La fel ca şi în cazul întrebărilor legate de sensul existenţei, cred cu tărie că iubirea nu poate fi determinată exclusiv genetic sau numai în sens reproductiv, fiindcă ajunge o simplă vedere în actul de cunoaştere: partenerii noştri nu sunt aceia pe care biologia i-ar selecta cu propovăduita dezinvoltură genetică. Partenerii noştri sunt mai degrabă oglinda Eului, a Spiritului în devenire sau mai bine spus, în perpetua sa formare, ei fiind motivaţia şi justificarea unor trăiri anterioare, ori acumulări dintr-un stadiu de maturitate. Aceştia sunt oglinda identităţii noastre, putând fi astfel înţeleşi ori desluşiţi relativ prin psihologie, prin cunoaşterea propriului trecut, angoaselor tratate sau netratate, substanţialului în raportul existenţial şi mai ales prin prisma perspectivelor sociale, ce asigură vieţuirea noastră temporară în colectiv, (a cărei finalitate de fapt este cauza primară a lipsei de sens), fiindcă este insuportabilă percepţia faptului că suntem (din păcate) temporali şi mărginiţi în demersul nostru biologic de la A la B. Trecând acum, ca indivizi din stadiul empiric, acolo unde simţirile şi elementele biologice sunt totodată ţel dar oferă şi motivaţia oricărui act, constatăm că nu putem exista la nesfârşit într-o societate ca entităţi dispersate (şi disperate totodată), aşa cum nici nu putem accepta ideea unei vieţi fără validarea potenţialelor noastre creatoare, ori morale în lipsa legăturii cu instanţa morală (să-i spunem aici divinitate nedefinită, ori aflată aici într-un stadiu incipient al percepţiei), pe care nu o putem interpreta nici măcar sumar în acest stadiu al cunoaşterii. De abia într-un următor şi calitativ superior cadru etic, ajungem la puterea interioară (să-i spunem aici maturitate relativă) şi la capacitatea de a recunoaşte interferenţa dintre corporalitatea banală şi fragilă ca aspect al finalităţii noastre, ca factorul slab (biologic) al dualismului limitat, cu partea spirituală, transcedentală: spiritul ori duhul. Totuşi, nemulţumirea legată de non-sensul vieţuirii noastre biologice limitate, va fi pe mai departe la fel de constantă ca şi în stadiul anterior, fiindcă răspunsul final legat de calitatea existenţei se mai amână încă o dată, pentru ca relaţia noastră corporală cu cea transcedentală, adică cu superiorul intuibil, nu o putem pătrunde încă în această etapă, fiindcă omul va simţi în acest stadiu, că se află la limita cunoaşterii, şi nu va accepta finalitatea corporalităţii şi va căuta paradoxul, ca explicaţie acceptabilă pentru a-şi putea delimita Sinele. Va căuta direct şi fără ocolişuri filozofice o explicaţie credibilă (prin crucificarea benevolă a intelectului), în afara puterii sale de discernământ, a logicii, care îi va apare ca fiind limitată, slabă, parte a unui comportament biologic. Acest fapt va forţa Sinele, după o analiză atentă a factorilor bio-psihologici şi a perenităţii trupeşti, să treacă la cel de-al treilea stadiu al înţelegerii, stadiul religios, ori mistic. Priviţi cu încredere în anturajul Dvs. şi vă veţi convinge că răspunsul se află în acceptarea acestui stadiu, al revelaţiei induse. Abia aici poţi accepta în final ca individ existenţa în afara biologiei, finalităţii corporale, ori a logicii psihologiei. Doar aici omul se poate simţi ca entitate nemărginită, reală şi definită temporal în faţa unei instanţe supreme de tip moral şi totodată protectoare, (ce noroc!...) ce se instituie tocmai prin acceptarea benevolă a paradoxului, ca o eliberare dintr-un chin etern şi sigur, ca parte integrantă a unei Fiinţări eterne şi perpetue, care nu se poate cuprinde nici acum, pe mai departe spiritual. Dar credinţa, care cere pe de altă parte răstignirea intelectului şi reflecţia atentă asupra stadiului etic premergător, ce s-a parcurs deja calitativ, dar fără rezultate concrete, nu va cere în totalitate şi în absurd anularea oricărui element psihologic, ori socio-cultural, etic sau moral, căci intelectul, nu va putea crede decât ceea ce se poate crede. Credinţa este aşadar în accepţia formei descrise mai sus, posibilă şi chiar de dorit în cele din urmă, fiindcă atenuarea incapacităţii intelectului de a-L cuprinde pe Dumnezeu se realizează voit prin întruparea Sa paradoxală ca Om biologic, care este de această dată posibil de cuprins şi analizat atât din punct de vedere natural, dar şi moral, ori social, în încarnarea Sa mesianică. Aşa cum omul nu este în stare de a-L recunoaşte pe Dumnezeu prin logică în transcedental, aşa trebuie intuitivul Dumnezeu ori Instanţa Morală Protectoare să se înfăţişeze spiritual, mai întâi ca imagine suportabilă în Eul anterior sumar schiţat şi mai apoi ca Om complet (Vollkommen) sau ca divinitate mesianică cu rădăcini omeneşti, ca un fel de paradox sau om-zeu, dar ca persoană inteligibilă, între naştere, sfârşit şi nesfârşit. Deoarece credinţa poate fi considerată ca fiind un superstrat al eticului, ea nu se poate înfăptui din nimic şi este astfel indusă, aşa cum la fel de bine nu poate dura permanent, ori nu putea exista dintotdeauna, fiind limitată la percepţia individuală, ceea ce presupune corecţia într-o percepţie colectivă, şi unanim acceptată, în final. De aceea este nevoie de apelări succesive, ori de încercări repetate pentru a o consolida sau a o accepta pe durată, fiindcă fiinţa noastră (fricoasă) se regăseşte inerent în toate aceste succesiuni, în toate aceste trei stadii, de la empiric, la etic şi în cele din urmă la religios, în mod succesiv şi dovedit, repetabil. Doar în profunzimea stadiului religios, putem recunoaşte sensul existenţei proprii, ca parte componentă a unei entităţi comune, acceptate şi iniţiate corectiv de instanţa morală protectoare, ca faţetă a unui spirit universal, ori ca divinitate acceptată. Existenţa decurge acum nu numai biologic, ci în special în transcedental, de această dată chiar cu un anume comfort, fiind efectiv controlată şi sprijinită din interior, printr-o afectivitate tipică siguranţei şi generozităţii mistice, ce va elibera Sinele de frica sa originară de neant, un neant aflat acum la dispoziţia unui partener solid, ce îl anulează.
Lucian HETCO Editor Agero, Germania
-------------------------------------------
------------------------------------------- 2. Tema / articolul / autorul:: În cele din urma, Dumnezeu, de Lucian Hetco 3. Numele si prenumele Dvs.:Emil Mateias 4. Adresa Dvs. E-mail: emil.mateias@online.de 5. Numarul Dvs. de telefon (fix): 0534-509890319 6. Numarul Dvs de telefon (mobil): 7. Textul mesajului Dvs.: Draga Lucian, Em citit de la un capat la altul studiul tau asupra compatibilitatii între biofilozofie si sensul credintei. Chiar daca recunosc ca articolul este pentru mine prea filozofic, cred ca am desprins din el lucruri însemnate pentru etapa "acutala" a credintei. Chair daca credinta în Dumnezeu este una singura, nici "actuala" nici altfel, exprimarea ei trebuie sa tina cont de evolutia în care ne aflam. În acest sens sunt destul de nedumerit de ce unele religii (din pacate si religia mea, ortodoxismul) sunt atât de conservatoare, nu vor, sau nu pot, sa reflecte starea de Spirit a mileniului III. Si ma repet, chiar daca nu am înteles în totalitate profunzimea filozofica a studiului tau, eu am regasit în el germeni care te-au îndrumat, cu mult înainte, sa scrii eseuri despre viitorul "Sufletului Românesc". Voi transmite articolul tau si cunostintelor si rudelor mele care vor fi desgur în masura sa-l înteleaga si sa-l aprofundeze mai bine ca mine. Totusi, îti multumesc pentru el.
Cu dragoste, Emil Mateias' Salut Lucian,
Adineaori am terminat de lecturat "In cele din urmă, Dumnezeu!". Fie Dumnezeu alături de cel căruia ai inchinat prezentul eseu. Am meditat asupra temei expuse de tine, si am gindit, ce asi putea spune "deschis" unui om apropiat pe tematica expusă de tine... Datorită faptului că incerci să o abordezi din mai multe planuri, nu este usor de inteles la o primă lecturare. De fapt nici la a doua ...Parcă cauti un compromis personal, din p.d.v. filozofic, biologic, religios.
Adevărul este al fiecăruia in parte. Precum ne sunt si căutările. Stăpanul adevărului, este entitatea singulară a totului, din mezzocosmosul perceput de fiecare persoană intr-un fel aproape unic. Comunul uman se pare că ne aseză, ca fiinte in centrul existentei; undeva intre macro si microcosmos... Pentru că doar in aceste dimensiune comparative putem căuta rolul, eventual rostul existentei noastre. Pe scurt, căutările fiecăruia sunt propriul nostru desfăsurător existential.
Al meu ar fi cam asa: Cam de cand am inceput să pricep am crezut că Dumnezeu este un fel de "tataie" mai atent si dornic de a mă sanctiona cind gresesc. Pină pe la 7 ani... După 7 ani mi s-a părut că acest "tataie" mai poate fi tras pe sfoară, deoarece nu m-a depistat la fiecare ghidusie comisă. Pină pe la 14 ani. De la 14 ani pină pe la 16, nu prea il mai intelegeam pe tataie si nici nu prea mă mai intimida. De la 16 ani pină pe la 28 "tataie a murit". Pe la 28 a inviat putin, dar imi părea imbătrinit si ultraconservator. De fapt imi părea bătut in cuie. După 30 incepusem să-l compătimesc. Citeam o grămadă din diferite culturi despre el.
Am incercat odată, de putin timp să-i explic tatălui, cine este din punctul meu de vedere "tataie". L-am supărat, fiind aproape extremist in propria-mi teorie. M-a rugat acel om, tata, pe care nu-l văzusem să plingă decit la inmormintarea bunicului meu : "Fiule nu-mi lua singurul bun ce mi-a mai rămas alături!"
Acum la 38 de ani, gindesc poate la fel ca fiecare in parte, că imi voi mai creea pe diferite etape ale existentei mele, diferite păreri despre "tataie" care deocamdată nu-mi lipseste. Simtindu-l decat foarte rar si intr-un mod nedeslusit alături. Poate că "tataia" al meu sunt eu si-mi par citusi de putin util mie. Insă descopăr utilitatea mea pentru cei fată de care mă simt obligat. Acest sentiment trebuieste redefinit pentru fiecare etapă de dezvoltare personală. A dispărut sentimentul de utilitate fată de semeni. Sunt prea multi cei care vor să ne lase cu impresia că doar in mina lor se află destinul fiecăruia. Pentru că sentimentul de utilitate personală readuce in societate si sentimentul de rusine si morală. Acest tăram l-a pierdut religia, filozofia si lupta de dominare in care ne credem prinsi. In fond suntem mai liberi decit ne-am putut imagina vreodată! Pentru că l-am creat, acceptat si omorat pe "tataia" in incercarea noastră timpă de a-l provoca să ne demonstreze că totusi EXISTĂ!
Cu drag, după atata vreme, si ca urmare stimulului de gindire rezultat precum am spus in urma lecturării eseului tău. Intrucit este un mesaj personal nu mai dau scroll in sus pentru a-mi verifica eventualele greseli gramaticale ori de gandire :-)
Pa. Mircea Bolcescu
Bonjur Mircea,
ciudat, chiar azi de dimineata mă gândeam la tine, fără să mă gandesc că imi vei scrie, că nu ne-am mai auzit de mai bine de un an, dacă nu mai mult, şi adevarat, am lucrat la eseul acesta cateva zile ... este o expunere, vezi bine, aşa cum spui din mai multe puncte de vedere - cu toate că eu nu am resimtit disertaţia ca un fel de pax romana între diferite puncte de vedere.
Adevărul, aşa cum spui are multe faţete. Ceea ce am vrut să reprezint este evolutia mea sau a altora, spre credinţă, aşa cum ea scapă evolutioniştilor si este de fapt o entitate care asigură echilibrul personal, din punctul meu de vedere. Drumul (meu) către Dumnezeu este dificil, am citit mult până sa ma încument la sinteza asta care spui că este greu de înţeles, (aşa şi este), am lecturat ceva filozofie existentialistă, în căutare de răspunsuri, am citit in ultimii ani ceva Sartre, Nietzsche, Heidegger şi alţii (si tot nu m-au convins) .. Vezi că sunt interviuri inedite cu Heidegger dacă ai tragere de inima de lecturat în Agero, la arhiva de cultură. Am citit în cele din urmă Kierkegaard (era şi teolog), frânturi la o adică, pe ici colo, dar în ultimul timp am citit mai ales din Joseph Ratzinger (cardinalul bavarez)... adică interviuri cu actualul şi noul Papă, am cartea încă pe masă. Si nu in cele din urma am citit ceva Dawkins, evolutionist şi darwinist, un britanic.
Sigur ca toate astea incită, poate că ar fi bine dacă am putea sta de vorbă mai multă vreme in legătura cu toate astea pe îndelete. Pentru mine a fost important (am suficiente aprecieri pozitive la eseu, de la mai multe persoane, oameni ce sunt importanti pentru mine), de a recunoaste, cel puţin din punctul meu de vedere, că esenţial pentru umanitate, este în cel din urma doar aspectul MORALEI, în special a celei colective. De aceea pentru mine Dumnezeu, (care este peste tot, unde se face bine, cum spune Dr. Joseph Ratzinger - Benedict = a spune bine), este Garantul ei. Si cred cu convingere că doar in exercitarea socială a Moralei te poti simti sigur si neatacabil, dacă este respectata de toti. Aici este punctul de trecere spre biologie, existenţialism ori darwinism, prin asigurarea corporalităţii, adica asigurarea existenţei fizice. Altfel spus, Spiritul emană prin evoluţie sa din corporalitate, iar in cadrul Moralei colective (divine) simte corporalitatea asigurata, un fel de garantie in extenso a propriei spiritualităţi.
Multumesc sincer de feedback, imi face bine sa aflu ce crezi si simti. Daca ai timp si chef, stam de vorba, azi sau maine, de preferabil maine, daca ai aceleasi numere de telefon, te sun eu,
Lucian Salut Lucian,
am fost plecat tot sfirsitul de săptămină. Apropo de faptul că te-ai gindit la mine si ti-am scris; sunt ferm convins că există si astfel de posibilităti dincolo de limitele ratiunii logice. E complicată teza mea personală cu logiga rationamentului in lipsă de argumente. In momentul in care argumentele nu mai par a fi logice, ratiunea ce expune o părere poate părea lipsită de credibilitate. Bănuiesc că asi putea să-ti vorbesc/scriu multe despre astfel de trăiri, insă, anumite perceptii si trăiri interioare nu pot fi imbrăcate sau stilizate in cuvinte. Intelegerea acestora nu ar incerca să domine pe nimeni, ci să fie doar impărtită. Impărtirea o poti face intre tine si altul care a trăit la rindul lui ceva asemănător. Ceva asemănător posesiei unui sentiment in devălmăsie la care se contribuie doar spiritual. Linistea spiritului nu inseamnă automat tăcerea celui ce o percepe, si poate erupe sub forma unor nelinisti personale.
Ceea ce nu poate fi inteles la nivelul cunoasterii proprii poate fi stimului gindirii extreme. Ratiunea insă indeamnă către echidistantă. "Examenul de maturitate" este probabil trecerea dintr-o măsură a unei dimensiuni pe care o resimtim material, intralta, pe care nu stiu cum o vom resimti...Aici apare necesitatea notiunii de Dumnezeu, iar examinarea trecerii către ceva imaginabil mai bun, este doar rezultatul notiunii numite de tine "Morală" pe care eu asi completa-o pentru intelegerea sensului dorit de tine " a Binelui".
Pentru că pot exista mai multe tipologii a "Moralei". Invătasem odată in liceu de la un profesor (sas) de limbă germană, că forma perfectă a pronumelui reflexiv in limba germană este doar "sich schămen". Nu l-asi asimila sentimentului de vinovătie. Pentru că omul care a gresit are dreptul de a nu recunoaste greseala. Insă dacă o faptă nerecunoscută este urmată de sentimentul de rusine, abea atunci incep să functioneze pirghiile de constringere a Moralei. Aici l-asi căuta pe Dumnezeu sau Creator...
In interiorul oamenilor si al fiecăruia. Dacă fiecare ar fi constient la nivel cognitiv de existenta Creatiei Unice, teama distrugerii acesteia va fi sentimentul de protectie si utilitate a tuturora. Drumul si evolutia pină la acel nivel va fi revolutionat de intelegerea mutuală intre semeni, oricite bariere sau distante ar fi interpuse intre cugetători cu dorinte creationiste. In rindurile de mai sus ti-am expus o parte din ceea ce eu gindesc despre ceva cu totul necunoscut mie. Despre ceva ce neamtul ar numi "hassliebe". ( n.r. adica o stare mixta, de iubire combinata cu ura)
Mircea Bolcescu |
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumănischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)
|
