|
 In
Memoriam Monseniorul
Vladimir Ghika
Vladimir
Ghika, Prinţ, Preot şi Martir - 135 de ani de la nastere
(25
decembrie 1873 – 17 mai 1954)
Angela Furtună
Albumul Fratelui meu din exil - Perioada
stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, prinţ,
preot şi martir a fost lansat vineri, 21 noiembrie a.c., la ora
16, la Târgul Internaţional de Carte „Gaudeamus”, deschis în Complexul
„Romexpo” din Bucureşti, şi s-a bucurat de binecuvântarea Arhiepiscopiei
Romano-Catolice de Bucureşti, personal IPS. Dr. Ioan Robu. Această
importantă operă este tipărită de Ed. Galaxia Gutenberg, editor pr.
Silviu Hodiş, text stabilit de Luc Verly, traducerea în Limba Română de
Ana Boariu, Emanuel şi Mihaela Cosmovici, Tehnoredactare Dan Holban şi
Emanuela Arteni (Vizual Graph – Roumanie), postfaţă de Theodora –
Brânduşa Palade, 2008. Proiectul a fost finanţat de Institutul Cultural
Român prin Programul Cantemir.
Cele 176 de pagini ale cărţii conţin 30 de scrisori şi
cărţi poştale precum şi documente diplomatice franceze legate de
Monseniorul Ghika.
Prezentarea cărţii la Târgul Gaudeamus a fost făcută de
nepoţii lui Dimitrie Ghika, Genevičve şi Daniel de Briey, alături de
Anca Berlogea (alias Ana Boariu), Emanuel Cosmovici şi Tereza
Brânduşa-Palade.
Volumul conţine o colecţie inedită de scrisori, scrise
în limba franceză şi trimise de Monseniorul Ghika în perioada 1948-1952
fratelui său, Dimitrie, fost ambasador şi ministru de externe al
României, plecat în exil în Elveţia. Scrisorile au fost trimise în
principal prin ambasada Franţei la Bucureşti şi descriu instalarea
progresivă a regimului totalitar, a stalinismului şi persecuţia
declanşată la comanda Moscovei împotriva Bisericii Catolice din România.
Această corespondenţă a constituit unul din motivele condamnării lui
Vladimir Ghika la trei ani de temniţă grea, aşa cum reiese mai jos din
sentinţa tribunalului militar.
Epistolele au fost redescoperite în 2007 în arhiva
familiei lui Dimitrie, mai exact a nepoţilor acestuia, şi au fost
publicate în facsimil, transcriere în limba franceză şi traducere în
limba română. Scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, cel puţin 30,
rămăseseră multă vreme ascunse. Genevičve d'Hoop, născută Briey a
descoperit împreună cu fraţii ei şi cu Anca Berlogea, în mai 2007,
aceste scrisori, bine păstrate în arhiva familiei – în cutiile cu
documente şi fotografii ale Elisabetei Ghika, soţia lui Dimitrie Ghika,
şi apoi ale Manolei, fiica lor.
Scrisorile dezvăluie un univers întunecat şi tainic,
rămas multă vreme necunoscut, al supravieţuirii Bisericii Unite şi a
unor ordine şi congregaţii catolice interzise în România după 1948,
univers din care s-a desprins ulterior un adevărat calvar ce a continuat
până la căderea comunismului. Ele mărturisesc, uneori cu accente
tragice, şi despre ataşamentul Monseniorului faţă de Fiicele Carităţii
Sfântului Vincent de Paul, aduse chiar de el în România în 1906 şi
împreună cu care fondase un serviciu de ambulanţă şi sanatoriul „Sf.
Vincenţiu de Paul”, devenit ulterior Spitalul C.I. Parhon. De la
colaborarea cu aceste surori s-a trasat drumul spiritual şi uman al lui
Vladimir Ghika, el luptând ulterior pentru tot restul zilelor sale
împreună cu surorile pentru ca sanatoriul creştin Sf. Vincenţiu de Paul
să nu fie rechiziţionat de stat, lucru care, în final, s-a petrecut
totuşi. În final, statul comunist impunând laicizarea societăţii,
surorile sunt alungate pe nedrept la Oradea, apoi sunt obligate să intre
în viaţa civilă şi să accepte ofertele făcute de societatea totalitară
comunistă. Alături de alte mărturii, şi acestea vorbesc despre
persecuţia îndreptată împotriva Bisericii catolice, dar abil camuflate
sub diferite pretexte şi tactici de manipulare.
Cu ocazia Crăciunului 2008 se împlinesc 135 de ani de la
naşterea Monseniorului Ghika.
Monseniorul Vladimir Ghika, „prinţ în această lume, dar,
printr-o chemare mai înaltă, preot al lui Isus Hristos“, s-a născut pe
data de 25 decembrie 1873, la Constantinopol. După absolvirea şcolii de
drept din Toulouse şi după urmarea cursurilor de ştiinţe politice la
Paris, el îşi urmează chemarea înalt spirituală şi renunţă la cariera
diplomatică, urmând studii de teologie la Roma, alegând calea
activităţii umanitare, dublată de cea a vieţii religioase, printr-o
devoţiune apostolică excepţională. Devine, la vârsta de 50 de ani, preot
şi este hirotonisit la Paris (unde a stat între 1923-1938), după care se
întoarce şi rămâne în România. Născut ortodox, convertit la catolicism
„pentru a deveni un şi mai bun ortodox”, Monseniorul îi cere Papei
privilegiul de a putea celebra în cele două rituri, latin şi bizantin,
privilegiu care i se acordă la scurt timp după hirotonire, devenind
astfel primul preot român biritual, care obţinuse împuternicirea papală
de a oficia în rit latin în orice biserică catolică a lumii. După
abdicarea regelui Mihai, fratele Dimitrie Ghika şi soţia lui, Elisabeta
Ghika, doamnă de onoare a reginei Elena, aleg să plece în exil, în
Elveţia, în timp ce Msg. Vladimir Ghika refuză să părăsească ţara. În
1952, din pricina corespondenţei cu Vestul, devenită prohibitivă, este
arestat şi condamnat de regimul comunist, pentru spionaj, chipurile, în
favoarea Vaticanului, pentru complicitate la crimă de înaltă trădare, la
3 ani de închisoare. Moare pe data de 16 mai 1954 la Jilava, la vîrsta
de 80 de ani. Unii supravieţuitori povestesc cum, înainte de a fi murit,
prinţul Vladimir Ghika a fost torturat, batjocorit, spânzurat de optzeci
de ori în semn de umilinţă supremă, însă nici un semn de supunere nu a
venit din partea demnei sale făpturi şi conştiinţe.
................................................................................................................
Ultimul Domnitor al Moldovei a fost Grigore Ghika al
X-lea (1807- 1857). Nu s-a despărţit de lume fără a lăsa urmaşi de
nădejde, deşi aceia au suferit enorm - sub comunism - de pe urma
moştenirii nobiliare, ce va fi repudiată de regimul de la Moscova care
va pune stăpânire pe România după 1945. Un diplomat, Dimitrie Ghika, şi
un preot, Vladimir Ghika, fraţi, fiind şi nepoţii Domnitorului Ghika, au
traversat două războaie mondiale şi multe tragedii naţionale şi
naţionaliste, pătimind într-un mod special, mai ales după începerea
Războiului Rece. Tragedia lor este însăşi tragedia poporului român expus
fratricidului şi consecinţelor bolşevizării şi regimului totalitarist.
Povestea vieţii lor este una din acele poveşti cu miez creştin autentic,
cu tâlc martirial şi cu miză sacrificială cristică. Ecranizată, această
poveste ar trebui să devină repede una din operele de seamă din epopeea
naţională privind cumplitul secol al douăzecilea românesc bântuit de
dictaturi care au rupt fiinţa naţională în două şi au produs multă
vărsare de sânge românesc nevinovat. Despărţiţi de Cortina de Fier,
fraţii îşi scriu din când în când şi resimt durerea de a nu se mai
putea revedea, de a fi pe nedrept condamnaţi la ruptură de un regim
străin şi ostil preceptelor creştine, în special, şi potrivnic tuturor
libertăţilor confesionale în general. Vladimir Ghika rămâne prins în
gheara stalinismului românesc dintre anii 1948-1952, iar Dimitrie Ghika
petrece patruzeci de ani în diplomaţia românească, apoi se exilează în
Elveţia unde, între 1948 şi 1952, îşi scrie memoriile de carieră. În
aceste pagini, Dimitrie notează undeva : „Ultimii ani ai acestui
război care a dus la prăbuşirea nazismului şi a fascismului i-am
petrecut la Bucureşti, ca simplu pensionar, asistând pe ruinele unei
Europe tăiate în două, la renaşterea unui totalitarism cu atât mai
periculos ce încerca, prin cele mai oribile mijloace, să domine lumea.
În faţa formulelor acestor neguţători de falsă fericire,
care speculează pe distrugerile, pe mizeria şi pe disperarea maselor, ce
speranţă mai poate nutri omenirea împinsă la ananghie? Cineva a spus
odată în termeni lapidari că „războaiele se nasc în mintea oamenilor,
iar pacea este, înainte de toate, ca şi războiul, o stare de
conştiinţă”. Există valori morale care rămân deasupra forţei brute şi
brutale."
Daniel de Briey, nepotul direct al lui Dimitrie Ghika,
îşi aminteşte de perioada copilăriei, petrecută alături de bunici, când
Dimitrie aştepta nerăbdător veştile din ţară şi încerca să găsească o
soluţie de a-şi salva fratele arestat şi torturat. Acesta, rămas în
România pentru „a avea grijă de Iisus”, salvează credinţa şi îi
sprijină în încercări pe credincioşii din jurul său, persecutaţi pentru
libertatea credinţei lor. Scrisorile pe care Vladimir i le trimite din
închisoare fratelui său Dimitrie conţin mărturii despre experienţa
represiunii staliniste a anilor 1948-1952, ca şi o adevărată cronică
indirectă a acelor ani teribili. Tonul reţinut şi încurajator al
Monseniorului Ghika acoperă scrisorile sale trimise către fratele din
exil cu o melodie sottovoce dominată de temele predilecte ale
Martirului, aşa cum observa în Postfaţa albumului şi Tereza Brînduşa
Palade: „Curajul nobil şi pasionat al credinţei trebuie să triumfe,
atunci când creştinii şi toţi oamenii în general sunt supuşi
persecuţiilor.”
La pagina 38, în cartea poştală datată 22.04. 1948,
există o descriere dramatică a situaţiei din România aflată în curs de
comunizare: „ceea ce cărţile poştale nu-ţi pot transmite este starea
de nedescris din ţară, mai ales din ultima lună şi jumătate, de când au
început arestări nesfârşite. Nu există familie cunoscută fără cineva
închis. Plecările clandestine formează o parte din efectiv (…) dar când
sunt stupid realizate se soldează cu cel mai mare prejudiciu al
fugarilor şi al familiilor lor.. Cealaltă parte se leagă de tot felul de
denunţuri sau de relaţii cu „conspiratorii” urmăriţi".
Acţiunile personale de caritate şi sprijin moral, ca şi
vorbele de încurajare pentru muribunzi sau cei bolnavi şi suferinzi, au
avut întotdeauna un miez adânc şi sincer în simţirea Monseniorului, care
se dăruia pasiunii religioase cu un total devotament: „Niciodată nu
suntem inutili şi nici nu suntem o povară, atâta timp cât Dumnezeu ne
lasă să avem aici un teren al meritelor, de care îi putem face să
beneficieze pe ceilalţi, achitându-ne de minunata noastră profesiune de
fiu iubitor şi iubit, în lucrarea Tatălui nostru.. Comunitatea sfinţilor
nu este lucrul cel mai consolator, cel mai multiform şi cel mai eficace
care există.(…) Spuneţi-i lui Dumnezeu: „Ceea ce vrei Tu, cum vrei TU,
când vrei Tu şi atâta timp cât vrei Tu.” (Cartea poştală nr. 8 din
02.06.1948, Către Doamna Charles Lardy).
Atât de mult se rafinase spiritul apostolic al
monseniorului, încât acesta ajunge să rostească , după cum mărturiseşte
în scrisoarea din 7.11.1951, „rugăciuni fără cuvinte“ căci liber prin
iubirea faţă de persoanele treimice: „Mi s-a spus şi mi s-a repetat
că-i fac pe oameni să plîngă şi asta-i face să vină tot mai numeroşi
atunci când mă produc. [...] «Făcându-i pe oameni să plângă» am avut şi
satisfacţia să văd cu ochii mei aceasta, ceea ce mi-a dat curaj şi vine
la timp, deoarece avem prea mult de plâns în alt fel. Suferinţele de
toate tipurile au ajuns la limita suportabilului, cu un fel de caracter
ipocrit, subteran şi progresiv. O poveste de Edgar Poe, cu pereţi de
fier acţionaţi printr-o mişcare de ceasornic, care se apropie unul de
altul cu o viteză aproape imperceptibilă şi constantă de o jumătate de
milimetru pe minut şi care nici măcar în momentul strivirii finale şi
fatale nu se vor mişca nici mai repede, nici mai încet pentru asfixierea
şi zdrobirea definitivă“.
Monseniorul s-a pus în slujba intereselor bune şi drepte
ale comunităţii chiar şi atunci când sănătatea îl ţintuise la pat.
Astfel relatează în Scrisoarea din 18 iunie 1948 „ Am fost
transportat mai deunăzi la foarte amabilul ministru al Franţei pentru a
apăra capela Sfântul Vincenţiu împotriva unei a doua ofensive a
regimului – şi, alaltăieri, tot transportat de alţii, am ţinut să iau
parte, pe estradă, la distribuirea premiilor de la Liceul Francez, cu
obişnuita încoronare a Titularului premiului instituit de Mouton şi
purtând numele meu.”
La fel, într-o altă scrisoare, datată 15.11. 1948,
povesteşte că, deşi încă bolnav, vindecarea decurge bine şi credinţa îl
întăreşte, aşa încât Monseniorul participă la slujbă şi slujeşte „seară
de seară, cu biserica plină” şi participă „chiar la o reculegere
foarte emoţionantă (veghea Girondinilor), cu o energie care m-a surprins
şi cu o voce care a surprins pe toată lumea, atât se auzea de bine: de
marţi până sâmbătă, dimineaţa şi după-amiaza.”
Viaţa plină de zbucium evenimenţial este dublată de
frământări interioare. În Cartea poştală din 26. 08.1948, scrie: „Ceea
ce mă lasă fără vlagă, de trei luni încoace, este pendularea
neîntreruptă între Ahasverus şi Latude (Ahasverus - nume atribuit
evreului rătăcitor, iar Latude - a fost închis pe nedrept la Bastilia şi
în alte închisori timp de 35 de ani), fără să pot lucra în mod constant
la aceeaşi treabă în asemenea condiţii”.
Iar mai departe, la data de 6 octombrie 1948, în ajunul
sărbătoririi jubileului a 25 de ani de preoţie, îi scrie fratelui
Dimitrie: „Evenimentele te năucesc prin brutalitate, rapiditate şi
amploare. Suntem, pe toate planurile, în plină revoluţie. N-ai mai
recunoaşte nimic, şi lucrurile se schimbă de la o zi la alta. Nu am timp
să-ţi povestesc mai nimic. Ultima lovitură este infama comedie a
Bisericii Unite, suprimată, dar, slavă Domnului, mai vie decât oricând,
în persecuţie. Totul se naţionalizează în acest moment, de la micii
comercianţi, până la culte, trecând prin industrie, comerţ, proprietăţi.
Trebuie să spun că, dacă totul tinde a fi un ciclon, rămâne în acelaşi
timp o impresie de debandadă: ceea ce, în afara optimismului meu
congenital şi supranatural, mă face să aştept cu speranţă sfârşitul
apropiat al încercării.” Deja, în aceste momente ale istoriei,
Monseniorul fusese alungat din casa lui, scăpase pentru a treia oară cu
bine de evacuare şi se mutase la Dra. Sutzu, în vechea casă a Dnei Arion
Pâcleanu. Între timp, îşi face rost de câteva cutii de la Ajutorul
American, „în care am vârât cărţile rămase, ca să mă pot muta în cel
mult o oră la următoarea evacuare”. Aşadar, ceea ce era important în
viaţa lui erau numai cărţile, amintind de vorbele lui Montaigne: „Nu
călătoresc fără de cărţi nici pe timp de pace, nici pe vreme de război,
[...] Ele sunt cea mai buna muniţie pe care am găsit-o pentru această
călătorie omenească" . (Michel de Montaigne, Essais, livre III, 2).
Hărţuit în permanenţă, Monseniorul notează la 15.11.1948 că „partea
medicală se poartă mai bine decât administraţia, unde domină „partidul”,
cu toate arbitrariile."
Mărturiile privind starea personală şi unele reflecţii
alternează cu descrieri ale situaţiei din ţară. La pagina 123, în
Scrisoarea din 10 august 1951, regăsim un tablou social politic ce avea
să constituie pentru multe decenii canavaua societăţii triumfaliste a
stalinismului impus României: "În acest moment, suntem în toiul
pregătirilor unui bluff monstru pentru 23 august, defilare militară de
proporţii mari, mai mari decât anul trecut, şi cu noutăţi aeriene care
fac un zgomot asurzitor, zburând la sol cu o viteză nebună. Vor să
trezească teama în toate felurile, fiind şi ei îngroziţi şi
nemaiîndrăznind să se încreadă în nimeni şi nimic. Până una-alta,
expoziţia asta de dispozitive de război şi de trupe, chiar şi numai prin
cantitatea şi natura lor, nu mai are nimic de a face cu acordurile
internaţionale. – Dacă e de la români, e interzis, dacă e de la ruşi,
nu e nici admis, nici admisibil. Iar pe de altă parte, cum pot oare
crede aliaţii că toate acestea pot servi cuiva (...) Jalnica orbire a
presei străine, care tot enumeră efectivele pe hârtie ale sateliţilor
Moscovei şi le descrie ca fiind chipurile periculoase pentru Occident,
ar fi comică, dacă nu în mod tragic dăunătoare. (...) Oraşul este pe
cale să fie acoperit de pancarte şi de portrete de dimensiuni colosale.
Nu se poate vedea ceva mai urât. Oraşul însuşi nu mai are magazine, nu
există decât depozite de stat şi câteva cooperative, rare."
Tragedia stalinizării sugrumase cu totul România.
Un document emis de Legaţia Franţei în România (la
p..143 din carte), cu Nr. 660 / EU, Bucureşti, 6 iulie 1949, menţiona o
intervenţie scrisă de Dl. Philippe de Luze, Însărcinat cu afaceri al
Franţei în România către Excelenţa Sa Domnul Robert Schuman, Ministrul
Afacerilor Externe, Direcţia Europa, cu privire explicită la Întoarcerea
în Franţa a Monseniorului Ghika, atât de dorită de francezi: "Printr-o
depeşă Nr.137 / EU din 27 aprilie 1949,
aţi binevoit să-mi transmiteţi o scrisoare prin care Eminenţa Sa
Cardinalul SUHARD, Arhiepiscop al Parisului, a cerut Dlui. M.
CHARPENTIER să faciliteze întoarcerea în Franţa a Monseniorului Ghika.
M-aţi însărcinat să intervin, în acest sens, pe lângă autorităţile
române (...)" Însă Dl. Philippe de Luze
aflase de la Regentul Nunţiaturii că şi acela făcuse un demers
asemănător cu un an înainte, la cererea expresă a Vaticanului. Ambele
demersuri rămăseseră, din păcate, fără rezultat.
Ultima scrisoare conţinută în colecţia de documente a
cărţii este trimisă de Monseniorul Vladimir Ghika la data de 10 martie
1952. Ea mărturiseşte bucuria sinceră a Monseniorului de a avea o
sănătate acceptabilă pentru a sluji oamenii aflaţi în necaz: "Sunt ,
din plin, profesor de speranţă, în ciuda a toate, şi sunt foarte
frecventat, datorită, mai ales, unui optimism supranatural. Stabilizarea
nebunească ce tocmai s-a făcut este o formă stranie de sinucidere pentru
Regim, ruinând Statul, devenit singurul proprietar şi capitalist. În
ceea ce mă priveşte, falimentul general nu m-a atins prea tare în viaţa
de zi cu zi. "
Cum ar putea falimentul să-L atingă pe Dumnezeu?
Scrisorile ne arată că autorul se ştia Ambasadorul lui
Dumnezeu în România bolşevizată şi încerca să îmbărbăteze pe cei mai
slabi: „Oamenii înfruntă mai bine pericolele înseşi, decât
eventualităţile sau iminenţele ameninţătoare”.. Închisoarea i-a
apropiat pe martiri ca Monseniorul Ghika şi tovarăşii săi de suferinţă
de Iisus, pentru că, aşa cum spunea discipolul lui Vladimir Ghika,
Părintele Tertulian Langa, „diavolul îndeplineşte tot planul lui
Dumnezeu”, care este victoria credinţei şi a speranţei.
La 18 noiembrie 1952, Monseniorul Ghika este arestat şi,
un an mai târziu, este condamnat la trei ani închisoare.
În sentinţa nr.1234 din 24 octombrie 1953, în dosarul
nr. 2278 / 1953 al lotului Menges, Tribunalul Militar Teritorial
Bucureşti a pus în sarcina inculpatului fapte grave, condamnându-l la "trei
ani de temniţă grea pentru complicitate la crimă de înaltă trădare".
La comandă sovietică, sub presiunea comisarilor
sovietici stalinişti, guvernul comunist avea să lichideze întreaga
conducere a Bisericii Catolice, pentru a elabora o Biserică schismatică
"a păcii, patriotică, democratică, progresistă" ruptă de Roma şi supusă
Statului Român. Lotul Menges, din care a făcut parte Monseniorul Ghika,
a fost eliminat fie pentru faptul că unii reprezentau ierarhia
clandestină a Bisericii Catolice "rezistente", fie pentru apartenenţa
altora la categoria de laici, preoţi şi călugări ce sprijiniseră "activ
şi intens" această ierarhie.
O analiză atentă a martiriului Monseniorului Ghika
mărturisită prin scrisorile către Dimitrie, fratele din exil, relevă
secretul rezistenţei sale: pasiunea credinţei, aşa cum o întâlnim în
opera Frică şi cutremur de Kierkegaard, sau aşa cum o întâlnim la
isihaştii români, ca pe pasiunea paradoxală care i-a permis lui Abraham
să devină părintele credinţei: „a te confrunta cu frica insidioasă a
stalinismului, care distrugea treptat toate mecanismele psihice de
rezistenţă ale omului, presupunea o nobilă şi curajoasă frică de
Dumnezeu, hrănită de o pasiune supranaturală. Frica aceea nu putea fi
dominată decât de puterea lui Dumnezeu.”
Născut în aceeaşi zi cu Iisus, Monseniorului Ghika i-a
revenit şi destinul de a-l perpetua prin purificarea omenescului şi prin
căutarea şi slăvirea îndumnezeirii: „În fiecare chip care suferă se
ascunde Iisus”, ne spune Msg. Ghika În suferinţă, oamenii sunt doar
oameni şi sunt egali între ei în faţa Domnului; nu există durere mai
mică sau durere mai mare, nu există durere superficială şi durere
profundă, fiindcă toate o conţin pe singura adevărată durere de a fi viu
şi Fiu aflat în iluminarea treimică: „În acelaşi timp, «adevăraţii
ortodocşi», îngroziţi de ceea ce se întâmplă, se convertesc tot mai
mult, cu toate riscurile şi primejdiile (trecând mai ales la ritul
latin, în acest moment). Cel puţin, în toată această persecuţie, nu mai
există măcar vreun pretext politic şi ai conştiinţa că suferi doar
pentru Dumnezeu“.
Există o latură profund umană, simplă ca o icoană şi un
sentiment religios pur şi indicibil prin excelenţa sa, care ni se
dezvăluie în scrisori; ele sunt trăsături de personalitate pline de
haruri, strălucind în lumina crucii, în numele căreia trăieşte şi se
jertfeşte Monseniorul Ghika. Povaţa cea mai consecventă cu care
apostolul îşi conduce spiritual discipolii duce către rugăciune infinită
şi meditaţie, căci numai astfel s-a putut rezista în România acelor ani
teribili : „Noi aici avem mare nevoie de rugăciuni...Rugăciuni pentru
noi şi rugăciuni pentru voi. (…)”
Obsesia cea mai puternică a Monseniorului a fost aceea
de a rezista misiunii încredinţate de Dumnezeu şi de a fi până la capăt
folositor poporului său, bisericii sale, dreptcredincioşilor şi
sufletelor încercate ale românilor supuşi stalinizării: „Rugaţi-vă
toţi cât de puţin pentru mine,(…) ca să nu fiu mai prejos de nivelul
cerut, ca om, ca român, ca şi creştin, ca preot şi ca «martor al lui
Dumnezeu».“
Martiriul Monseniorului Vladimir Ghika din mai 1954 de
la Jilava reprezintă unificarea finală a Omului cu dragostea lui
Dumnezeu. Aceeaşi unificare finală se petrecuse în cazul celor şase
episcopi catolici morţi în închisorile comuniste: Episcopul Alexandru
Rusu (1884-1963), Episcopul V. Traian Frentiu (1875-1952), Episcopul Tit
Liviu Chinezu (1904- 1955), Episcopul Vasile Aftenie (1899 - 1950),
Episcopul Ioan Suciu (1907- 1953), Episcopul Anton Durcovici .
Numeroasele ilustraţii conţinute în album fac parte din
arhivele următoarelor instituţii: Arhiepiscopia Romano-Catolică din
Bucureşti, Academica Civică Bucureşti, Consiliul naţional pentru
Studierea Arhivelor Securităţii, Ministerul Afacerilor Externe din
Franţa, fondurile private ale familiilor de Briey, d'Hoop, Seceleanu,
Cosmovici, Sbiera, Niculae Burada, Andrei Murgescu, Elena şi Augustin
Petre, Eugenia Mihailovici (Hélčne Danubia).
Catalogul scrisorilor s-a făcut prin strălucitul proiect
sprijinit de Institutul Cultural Român prin Programul Cantemir şi s-a
dorit a fi un eveniment de seamă franco-român, atât pe linie culturală,
cât şi pe linie diplomatică. El reprezintă primul pas pe linia unui
parteneriat de durată şi va stimula cercetările istorice, sociale,
literare, culturale, sociologice, psihologice ş.a. ce privesc acea
tristă perioadă din istoria României. În acest scop, au fost folosite şi
o serie de documente diplomatice, acte şi înregistrări, importante
mărturii deosebit de explicite, toate fiind emise în acei ani de Legaţia
Franţei în România şi de Ambasada Franţei pe lângă Sfântul Scaun. Un alt
scop, revelat deja, al acestei cărţi este acela de a permite
re-descoperirea unei mari personalităţi spirituale româneşti, europene
şi mondiale: Monseniorul Vladimir Ghika, comunicând astfel lumii încă un
fascinant şi titanic prin credinţă model uman creştin, al cărui destin
este acela de a întări credinţa omului în puterea lui Dumnezeu, pe
calea acestui veac frământat ce se aşterne în faţa umanităţii cu noi
primejdii şi încercări.
De remarcat faptul că este în curs de desfăşurare la
Vatican, cu îndreptăţită atenţie, procesul de beatificare a
Monseniorului Vladimir Ghika, conform Normelor Sfintei Congregaţii
pentru Cauzele Sfinţilor aprobate de Papa Ioan Paul al II-lea, la data
de 7 februarie 1983.
Msg. Ghika nu a fost numai un martir al credinţei, al
creştinismului, al spiritului ortodox şi mai cu seamă al spiritului
catolic, dar a fost şi un precursor iluminat al ecumenismului.
În finalul cărţii, la p.174-175, se face referire la
filmul Les fils spirituels témoignent ...dedicat memoriei
Monseniorului Vladimir Ghika şi a fratelui său Dimitrie. În acest film
depun mărturie cu amintirile lor din perioada arestării şi a
martirizării: doamna Elisabeta Postolache- Kastel, supravieţuitoare a
Lotului Menges, domnul Niculae Burada, domnul Idmar Hatzak, părintele
greco-catolic Tertulian Langa cu soţia Doina şi doamna Emilia Sbiera.
Turnarea filmului a fost susţinută de Monseniorul Ioan
Robu, Arhiepiscop de Bucureşti şi de P. Ioan Ciobanu, preot la Parohia
Sacré-Coeur din Bucureşti.
Filmul a avut drept consultant pe Emanuel Cosmovici şi a
avut în distibuţie actorii: Dan Condurache, Andreea Bibiri, Gabriel
Spahiu, Constantin Drăgănescu, Sorin Cociş, Florin Kevorkian, Constantin
Cojocaru şi Alexandru Repan. Realizat de Ana Boariu, Director Anca
Berlogea. Filmul a fost realizat cu susţinere din partea Fundaţiei
RENOVABIS, dar şi cu susţinere venită de la Arhiepiscopia Catolică
Bucureşti, Parohia Sacré-Coeur Bucureşti, Fundaţia Chiese del Est,
Fundaţia de Arte Vizuale, prin Programul Phare – Media Support.
Versiunea franceză a fost realizată cu susţinere din partea Institutului
Cultural Român-Programul Cantemir. O producţie SIGNIS ROMANIA 2008.
Într-o Românie bolşevizată prin sălbăticie şi cruzime,
tortura cea mai eficace a stalinismului a fost reprezentată, aşa cum
demonstrează Monseniorul Ghika în Scrisori, de proclamarea universală a
Sfintei Frici faţă de idolii regimului. În scrisoarea din noiembrie
1951, Monseniorul Ghika relatează cum Sfânta Frică devenise patroana
oficială a României. Acestei frici, Monseniorul i-a răspuns cu virtutea
fricii de Dumnezeu, care poate oferi un privilegiu supranatural: curajul
de a nu te teme de nimic, încredinţându-I-te în totalitate Domnului.
Această alegere este posibilă, ni se spune ca un îndemn, numai prin
saltul interior al credinţei absolute, prin încredinţarea întru totul
către Dumnezeu, prin speranţa vie în Împărăţia Cerurilor: "Dacă stii
să-L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, o să-L regăseşti în tot ceea
ce ţi se întâmplă."
Aceasta este povaţa cărţii de faţă, pe care o recomand
ca pe o mărturie vie despre felul cum arată un Sfânt creştin al
secolului al XX-lea: Monseniorul Vladimir Ghika, Prinţ, Preot şi Martir.
Angela Furtună
La 23 decembrie 2008, în onoarea Monseniorului Vladimir
Ghika, la împlinirea a 135 de ani de la naşterea martirului, prinţului
şi preotului
|
Comentarii de la cititori |
|
[
Impressum ]
