Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

In Memoriam Monseniorul

Vladimir Ghika

 

Vladimir Ghika, Prinţ, Preot şi Martir - 135 de ani de la nastere

(25 decembrie 1873 – 17 mai 1954)

 

Angela Furtună

 

 

Albumul Fratelui meu din exil - Perioada stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, prinţ, preot şi martir a fost lansat  vineri, 21 noiembrie a.c., la ora 16, la Târgul Internaţional de Carte „Gaudeamus”, deschis în Complexul „Romexpo” din Bucureşti, şi s-a bucurat de binecuvântarea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, personal IPS. Dr. Ioan Robu. Această importantă operă este  tipărită de Ed. Galaxia Gutenberg, editor pr. Silviu Hodiş, text stabilit de Luc Verly, traducerea în Limba Română de Ana Boariu, Emanuel şi Mihaela Cosmovici, Tehnoredactare Dan Holban şi Emanuela Arteni (Vizual Graph – Roumanie), postfaţă de Theodora – Brânduşa Palade, 2008. Proiectul a fost finanţat de Institutul Cultural Român prin Programul Cantemir.

 

Cele 176 de pagini ale cărţii conţin 30 de scrisori şi cărţi poştale precum şi documente diplomatice franceze legate de Monseniorul Ghika.

 

Prezentarea cărţii la Târgul Gaudeamus a fost făcută de nepoţii lui Dimitrie Ghika, Genevičve şi Daniel de Briey, alături de Anca Berlogea (alias Ana Boariu), Emanuel Cosmovici şi Tereza Brânduşa-Palade.

 

 

Volumul conţine o colecţie inedită de scrisori, scrise în limba franceză şi trimise de Monseniorul Ghika în perioada 1948-1952 fratelui său, Dimitrie, fost ambasador şi ministru de externe al României, plecat în exil în Elveţia. Scrisorile au fost trimise în principal prin ambasada Franţei la Bucureşti şi descriu instalarea progresivă a regimului totalitar, a stalinismului şi persecuţia declanşată la comanda Moscovei împotriva Bisericii Catolice din România. Această corespondenţă a constituit unul din motivele condamnării lui Vladimir Ghika la trei ani de temniţă grea, aşa cum reiese mai jos din sentinţa tribunalului militar.

 

Epistolele au fost redescoperite în 2007 în arhiva familiei lui Dimitrie, mai exact a nepoţilor acestuia, şi au fost publicate în facsimil, transcriere în limba franceză şi traducere în limba română.  Scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, cel puţin 30,  rămăseseră multă vreme ascunse. Genevičve d'Hoop, născută Briey a descoperit împreună cu fraţii ei şi cu Anca Berlogea, în mai 2007, aceste scrisori, bine păstrate în arhiva familiei – în cutiile cu documente şi fotografii ale Elisabetei Ghika, soţia lui Dimitrie Ghika, şi apoi ale Manolei, fiica lor.

 

Scrisorile dezvăluie un univers întunecat şi tainic, rămas multă vreme necunoscut, al supravieţuirii Bisericii Unite şi a unor ordine şi congregaţii catolice interzise în România după 1948, univers din care s-a desprins ulterior un adevărat calvar ce a continuat până la căderea comunismului. Ele mărturisesc, uneori cu accente tragice,  şi despre ataşamentul Monseniorului faţă de Fiicele Carităţii Sfântului Vincent de Paul, aduse chiar de  el în România în 1906 şi împreună cu care fondase un serviciu de ambulanţă şi sanatoriul „Sf. Vincenţiu de Paul”, devenit ulterior Spitalul C.I. Parhon. De la colaborarea cu aceste surori s-a trasat drumul spiritual şi uman al lui Vladimir Ghika, el luptând ulterior pentru tot restul zilelor sale împreună cu surorile pentru ca sanatoriul creştin Sf. Vincenţiu de Paul să nu fie rechiziţionat de stat, lucru care, în final, s-a petrecut totuşi. În final, statul comunist impunând laicizarea societăţii, surorile sunt alungate pe nedrept la Oradea, apoi sunt obligate să intre în viaţa civilă şi să accepte ofertele făcute de societatea totalitară comunistă. Alături de alte mărturii, şi acestea vorbesc despre persecuţia îndreptată împotriva Bisericii catolice, dar abil camuflate sub diferite pretexte şi  tactici de manipulare.

 

Cu ocazia Crăciunului 2008 se împlinesc 135 de ani de la naşterea Monseniorului Ghika.

 

Monseniorul Vladimir Ghika, „prinţ în această lume, dar, printr-o chemare mai înaltă, preot al lui Isus Hristos“, s-a născut pe data de 25 decembrie 1873, la Constantinopol. După absolvirea şcolii de drept din Toulouse şi după urmarea cursurilor de ştiinţe politice la Paris, el îşi urmează chemarea înalt spirituală şi renunţă la cariera diplomatică, urmând studii de teologie la Roma, alegând calea activităţii umanitare, dublată de cea a vieţii religioase, printr-o devoţiune apostolică excepţională. Devine, la vârsta de 50 de ani, preot şi este hirotonisit la Paris (unde a stat între 1923-1938), după care se întoarce şi rămâne în România. Născut ortodox, convertit la catolicism „pentru a deveni un şi mai bun ortodox”, Monseniorul îi cere Papei privilegiul de a putea celebra în cele două rituri, latin şi bizantin, privilegiu care i se acordă la scurt timp după hirotonire, devenind astfel primul preot român biritual, care obţinuse împuternicirea papală de a oficia în rit latin în orice biserică catolică a lumii. După abdicarea regelui Mihai, fratele Dimitrie Ghika şi soţia lui, Elisabeta Ghika, doamnă de onoare a reginei Elena, aleg să plece în exil, în Elveţia, în timp ce Msg. Vladimir Ghika refuză să părăsească ţara. În 1952, din pricina corespondenţei cu Vestul, devenită prohibitivă, este arestat şi condamnat de regimul comunist, pentru spionaj, chipurile, în favoarea Vaticanului, pentru complicitate la crimă de înaltă trădare, la 3 ani de închisoare. Moare pe data de 16 mai 1954 la Jilava, la vîrsta de 80 de ani. Unii supravieţuitori povestesc cum, înainte de a fi murit, prinţul Vladimir Ghika a fost torturat, batjocorit, spânzurat de optzeci de ori în semn de umilinţă supremă, însă nici un semn de supunere nu a venit din partea demnei sale făpturi şi conştiinţe.

 

................................................................................................................

 

Ultimul Domnitor al Moldovei a fost  Grigore Ghika al X-lea (1807- 1857).  Nu s-a despărţit de lume fără a lăsa  urmaşi de nădejde, deşi aceia au suferit enorm - sub comunism - de pe urma moştenirii nobiliare, ce va fi repudiată de regimul de la Moscova care va pune stăpânire pe România după 1945. Un diplomat, Dimitrie Ghika, şi un preot, Vladimir Ghika, fraţi, fiind şi nepoţii Domnitorului Ghika, au traversat două războaie mondiale şi multe tragedii naţionale şi naţionaliste, pătimind într-un mod special, mai ales după începerea Războiului Rece. Tragedia lor este însăşi tragedia poporului român expus fratricidului şi consecinţelor bolşevizării  şi regimului totalitarist. Povestea vieţii lor este una din acele poveşti cu miez creştin autentic, cu tâlc martirial şi cu miză sacrificială cristică. Ecranizată, această poveste ar trebui să devină repede una din operele de seamă din epopeea naţională privind cumplitul secol al douăzecilea românesc bântuit de dictaturi care au rupt fiinţa naţională în două şi au produs multă vărsare de sânge românesc nevinovat. Despărţiţi de Cortina de Fier, fraţii îşi scriu din când în când şi resimt durerea de a  nu se mai putea revedea, de a fi pe nedrept condamnaţi la ruptură de un regim străin şi ostil  preceptelor creştine, în special, şi potrivnic tuturor libertăţilor confesionale în general. Vladimir Ghika rămâne prins în gheara stalinismului românesc dintre anii 1948-1952, iar Dimitrie Ghika petrece patruzeci de ani în diplomaţia românească, apoi se exilează în Elveţia unde, între 1948 şi 1952, îşi scrie memoriile de carieră. În aceste pagini, Dimitrie notează undeva : „Ultimii ani ai acestui război care a dus la prăbuşirea nazismului şi a fascismului i-am petrecut la Bucureşti, ca simplu pensionar, asistând pe ruinele unei Europe tăiate în două, la renaşterea unui totalitarism cu atât mai periculos ce încerca, prin cele mai oribile mijloace, să domine lumea.

 

În faţa formulelor acestor neguţători de falsă fericire, care speculează pe distrugerile, pe mizeria şi pe disperarea maselor, ce speranţă mai poate nutri omenirea împinsă la ananghie? Cineva a spus odată în termeni lapidari că „războaiele se nasc în mintea oamenilor, iar pacea este, înainte de toate, ca şi războiul, o stare de conştiinţă”. Există valori morale care rămân deasupra forţei brute şi brutale."

 

Daniel de Briey, nepotul direct al lui Dimitrie Ghika,  îşi aminteşte de perioada copilăriei, petrecută alături de bunici, când Dimitrie aştepta nerăbdător veştile din ţară şi încerca să găsească o soluţie de a-şi salva fratele arestat şi torturat. Acesta, rămas în România pentru „a avea grijă de Iisus”, salvează credinţa şi îi sprijină în încercări pe credincioşii din jurul său, persecutaţi pentru libertatea credinţei lor. Scrisorile pe care Vladimir i le trimite din închisoare fratelui său Dimitrie conţin mărturii despre experienţa represiunii staliniste a anilor 1948-1952, ca şi o adevărată cronică indirectă a acelor ani teribili. Tonul reţinut şi încurajator al Monseniorului Ghika acoperă scrisorile sale trimise către fratele din exil cu o melodie sottovoce dominată de temele predilecte ale Martirului, aşa cum observa  în Postfaţa albumului şi Tereza Brînduşa Palade: „Curajul nobil şi pasionat al credinţei trebuie să triumfe, atunci când creştinii şi toţi oamenii în general sunt supuşi persecuţiilor.”

 

La pagina 38, în cartea poştală datată 22.04. 1948, există o descriere dramatică a situaţiei din România aflată în curs de comunizare: „ceea ce cărţile poştale nu-ţi pot transmite este starea de nedescris din ţară, mai ales din ultima lună şi jumătate, de când au început arestări nesfârşite. Nu există familie cunoscută fără cineva închis. Plecările clandestine formează o parte din efectiv (…) dar când sunt stupid realizate se soldează cu cel mai mare prejudiciu al fugarilor şi al familiilor lor.. Cealaltă parte se leagă de tot felul de denunţuri sau de relaţii cu „conspiratorii” urmăriţi".

 

Acţiunile personale de caritate şi sprijin moral, ca şi vorbele de încurajare pentru muribunzi sau cei bolnavi şi suferinzi, au avut întotdeauna un miez adânc şi sincer în simţirea Monseniorului, care se dăruia pasiunii religioase cu un total devotament: „Niciodată nu suntem inutili şi nici nu suntem o povară, atâta timp cât Dumnezeu ne lasă să avem aici un teren al meritelor, de care îi putem face să beneficieze pe ceilalţi, achitându-ne de minunata noastră profesiune de fiu iubitor şi iubit, în lucrarea Tatălui nostru.. Comunitatea sfinţilor nu este lucrul cel mai consolator, cel mai multiform şi cel mai eficace care există.(…) Spuneţi-i lui Dumnezeu: „Ceea ce vrei Tu, cum vrei TU, când vrei Tu şi atâta timp cât vrei Tu.” (Cartea poştală nr. 8 din 02.06.1948, Către Doamna Charles Lardy).

 

Atât de mult se rafinase spiritul apostolic al monseniorului, încât acesta  ajunge să rostească , după cum mărturiseşte în scrisoarea din 7.11.1951, „rugăciuni fără cuvinte“ căci liber prin iubirea faţă de persoanele treimice: „Mi s-a spus şi mi s-a repetat că-i fac pe oameni să plîngă şi asta-i face să vină tot mai numeroşi atunci când mă produc. [...] «Făcându-i pe oameni să plângă» am avut şi satisfacţia să văd cu ochii mei aceasta, ceea ce mi-a dat curaj şi vine la timp, deoarece avem prea mult de plâns în alt fel. Suferinţele de toate tipurile au ajuns la limita suportabilului, cu un fel de caracter ipocrit, subteran şi progresiv. O poveste de Edgar Poe, cu pereţi de fier acţionaţi printr-o mişcare de ceasornic, care se apropie unul de altul cu o viteză aproape imperceptibilă şi constantă de o jumătate de milimetru pe minut şi care nici măcar în momentul strivirii finale şi fatale nu se vor mişca nici mai repede, nici mai încet pentru asfixierea şi zdrobirea definitivă“.

 

Monseniorul s-a pus în slujba intereselor bune şi drepte ale comunităţii chiar şi atunci când sănătatea îl ţintuise la pat. Astfel relatează în Scrisoarea din 18 iunie 1948 „ Am fost transportat mai deunăzi la foarte amabilul ministru al Franţei pentru a apăra capela Sfântul Vincenţiu împotriva unei a doua ofensive a regimului – şi, alaltăieri, tot transportat de alţii, am ţinut să iau parte, pe estradă, la distribuirea premiilor de la Liceul Francez, cu obişnuita încoronare a Titularului premiului instituit de Mouton şi purtând numele meu.”

 

La fel, într-o altă scrisoare, datată 15.11. 1948, povesteşte că, deşi încă bolnav, vindecarea decurge bine şi credinţa îl întăreşte, aşa încât Monseniorul participă la slujbă şi slujeşte „seară de seară, cu biserica plină” şi participă „chiar la o reculegere foarte emoţionantă (veghea Girondinilor), cu o energie care m-a surprins şi cu o voce care a surprins pe toată lumea, atât se auzea de bine: de marţi până sâmbătă, dimineaţa şi după-amiaza.”

 

Viaţa plină de zbucium evenimenţial este dublată de frământări interioare. În Cartea poştală din 26. 08.1948, scrie: „Ceea ce mă lasă fără vlagă, de trei luni încoace, este pendularea neîntreruptă între Ahasverus şi Latude (Ahasverus - nume atribuit evreului rătăcitor, iar Latude - a fost închis pe nedrept la Bastilia şi în alte închisori timp de 35 de ani), fără să pot lucra în mod constant la aceeaşi treabă în asemenea condiţii”.

 

Iar mai departe, la data de 6 octombrie 1948, în ajunul sărbătoririi jubileului a 25 de ani de preoţie, îi scrie fratelui Dimitrie: „Evenimentele te năucesc prin brutalitate, rapiditate şi amploare. Suntem, pe toate planurile, în plină revoluţie. N-ai mai recunoaşte nimic, şi lucrurile se schimbă de la o zi la alta. Nu am timp să-ţi povestesc mai nimic. Ultima lovitură este infama comedie a Bisericii Unite, suprimată, dar, slavă Domnului, mai vie decât oricând, în persecuţie. Totul se naţionalizează în acest moment, de la micii comercianţi, până la culte, trecând prin industrie, comerţ, proprietăţi. Trebuie să spun că, dacă  totul tinde a fi un ciclon, rămâne în acelaşi timp o impresie de debandadă: ceea ce, în afara optimismului meu congenital şi supranatural, mă face să aştept cu speranţă sfârşitul apropiat al încercării.” Deja, în aceste momente ale istoriei, Monseniorul fusese alungat din casa lui, scăpase pentru a treia oară cu bine de evacuare şi se mutase la Dra. Sutzu, în vechea casă a Dnei Arion Pâcleanu. Între timp, îşi face rost de câteva cutii de la Ajutorul American, „în care am vârât cărţile rămase, ca să mă pot muta în cel mult o oră la următoarea evacuare”. Aşadar, ceea ce era important în viaţa lui erau numai cărţile, amintind de vorbele lui Montaigne: „Nu călătoresc fără de cărţi nici pe timp de pace, nici pe vreme de război, [...] Ele sunt cea mai buna muniţie pe care am găsit-o pentru această călătorie omenească" . (Michel de Montaigne, Essais, livre III, 2).  Hărţuit în permanenţă, Monseniorul notează la 15.11.1948 că „partea medicală se poartă mai bine decât administraţia, unde domină „partidul”, cu toate arbitrariile."

 

Mărturiile privind starea personală şi unele reflecţii alternează cu descrieri ale situaţiei din ţară. La pagina 123, în  Scrisoarea din 10 august 1951, regăsim un tablou social politic ce avea să constituie pentru multe decenii canavaua societăţii triumfaliste a stalinismului impus României: "În acest moment, suntem în toiul pregătirilor unui bluff monstru pentru 23 august, defilare militară de proporţii mari, mai mari decât anul trecut, şi cu noutăţi aeriene care fac un zgomot asurzitor, zburând la sol cu o viteză nebună. Vor să trezească teama în toate felurile, fiind şi ei îngroziţi şi nemaiîndrăznind să se încreadă în nimeni şi nimic. Până una-alta, expoziţia asta de dispozitive de război şi de trupe, chiar şi numai prin cantitatea şi natura lor, nu mai are nimic de a face cu acordurile internaţionale. – Dacă e de  la români, e interzis, dacă e de la ruşi, nu e nici admis, nici admisibil. Iar pe de altă parte, cum pot oare crede aliaţii că toate acestea pot servi cuiva (...) Jalnica orbire a presei străine, care tot enumeră efectivele pe hârtie ale sateliţilor Moscovei şi le descrie ca fiind chipurile periculoase pentru Occident, ar fi comică, dacă nu în mod tragic dăunătoare. (...) Oraşul este pe cale să fie acoperit de pancarte şi de portrete de dimensiuni colosale. Nu se poate vedea ceva mai urât. Oraşul însuşi nu mai are magazine, nu există decât depozite de stat şi câteva cooperative, rare."

Tragedia stalinizării sugrumase cu totul România.

 

Un document emis de Legaţia Franţei în România (la p..143 din carte), cu Nr. 660 / EU, Bucureşti, 6 iulie 1949, menţiona o intervenţie scrisă de Dl. Philippe de Luze, Însărcinat cu afaceri al Franţei în România către Excelenţa Sa Domnul Robert Schuman, Ministrul Afacerilor Externe, Direcţia Europa, cu privire explicită la Întoarcerea în Franţa  a Monseniorului Ghika, atât de dorită de francezi: "Printr-o depeşă Nr.137 / EU din 27 aprilie 1949, aţi binevoit să-mi transmiteţi o scrisoare prin care Eminenţa Sa Cardinalul SUHARD, Arhiepiscop al Parisului, a cerut Dlui. M. CHARPENTIER să faciliteze întoarcerea în Franţa  a Monseniorului Ghika. M-aţi însărcinat să intervin, în acest sens, pe lângă autorităţile române (...)" Însă Dl. Philippe de Luze aflase de la Regentul Nunţiaturii  că şi acela făcuse un demers asemănător cu un an înainte, la cererea expresă a Vaticanului. Ambele demersuri rămăseseră, din păcate, fără rezultat.

 

Ultima scrisoare conţinută în colecţia de documente a cărţii este trimisă de Monseniorul Vladimir Ghika la data de 10 martie 1952. Ea mărturiseşte bucuria sinceră a Monseniorului de a avea o sănătate acceptabilă pentru a sluji oamenii aflaţi în necaz: "Sunt , din plin, profesor de speranţă, în ciuda a toate, şi sunt foarte frecventat, datorită, mai ales, unui optimism supranatural. Stabilizarea nebunească ce tocmai s-a făcut este o formă stranie de sinucidere pentru Regim, ruinând Statul, devenit singurul proprietar şi capitalist. În ceea ce mă priveşte, falimentul general nu m-a atins prea tare în viaţa de zi cu zi. "

 

Cum ar putea falimentul să-L atingă pe Dumnezeu?

 

Scrisorile ne arată că autorul se ştia Ambasadorul lui Dumnezeu în România bolşevizată şi încerca să îmbărbăteze pe cei mai slabi: „Oamenii înfruntă mai bine pericolele înseşi, decât eventualităţile sau iminenţele ameninţătoare”.. Închisoarea i-a apropiat pe martiri ca Monseniorul Ghika şi tovarăşii săi de suferinţă de Iisus, pentru că, aşa cum spunea discipolul lui Vladimir Ghika, Părintele Tertulian Langa, „diavolul îndeplineşte tot planul lui Dumnezeu”, care este victoria credinţei şi a speranţei.

La 18 noiembrie 1952, Monseniorul Ghika este arestat şi, un an mai târziu, este condamnat la trei ani închisoare.

În sentinţa nr.1234 din 24 octombrie 1953, în dosarul nr. 2278 / 1953 al lotului Menges, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a pus în sarcina inculpatului fapte grave, condamnându-l la "trei ani de temniţă grea pentru complicitate la crimă de înaltă trădare".

La comandă sovietică, sub presiunea comisarilor sovietici stalinişti, guvernul comunist avea să lichideze întreaga conducere a Bisericii Catolice, pentru a elabora o Biserică schismatică  "a păcii, patriotică, democratică, progresistă"  ruptă de Roma şi supusă Statului Român.  Lotul Menges, din care a făcut parte Monseniorul Ghika, a fost eliminat fie pentru faptul că unii reprezentau ierarhia clandestină a Bisericii Catolice "rezistente", fie pentru apartenenţa altora la categoria de laici, preoţi şi călugări ce sprijiniseră "activ şi intens" această ierarhie.

 

O analiză atentă a martiriului Monseniorului Ghika mărturisită prin scrisorile către Dimitrie, fratele din exil, relevă secretul rezistenţei sale: pasiunea credinţei, aşa cum o întâlnim în opera Frică şi cutremur de Kierkegaard, sau aşa cum o întâlnim la isihaştii români, ca pe pasiunea paradoxală care i-a permis lui Abraham să devină părintele credinţei: „a te confrunta cu frica insidioasă a stalinismului, care distrugea treptat toate mecanismele psihice de rezistenţă ale omului, presupunea o nobilă şi curajoasă frică de Dumnezeu, hrănită de o pasiune supranaturală. Frica aceea nu putea fi dominată decât de puterea lui Dumnezeu.”

 

Născut în aceeaşi zi cu Iisus, Monseniorului Ghika i-a revenit şi destinul de a-l perpetua prin purificarea omenescului şi prin căutarea şi slăvirea îndumnezeirii: „În fiecare chip care suferă se ascunde Iisus”, ne spune Msg. Ghika În suferinţă, oamenii sunt doar oameni şi sunt egali între ei în faţa Domnului; nu există durere mai mică sau durere mai mare, nu există durere superficială şi durere profundă, fiindcă toate o conţin pe singura adevărată durere de a fi viu şi Fiu aflat în iluminarea treimică: „În acelaşi timp, «adevăraţii ortodocşi», îngroziţi de ceea ce se întâmplă, se convertesc tot mai mult, cu toate riscurile şi primejdiile (trecând mai ales la ritul latin, în acest moment). Cel puţin, în toată această persecuţie, nu mai există măcar vreun pretext politic şi ai conştiinţa că suferi doar pentru Dumnezeu“.

Există o latură profund umană, simplă ca o icoană şi un sentiment religios pur şi indicibil prin excelenţa sa, care ni se dezvăluie în scrisori; ele sunt trăsături de personalitate pline de haruri, strălucind în lumina crucii, în numele căreia trăieşte şi se jertfeşte Monseniorul Ghika. Povaţa cea mai consecventă cu care apostolul îşi conduce spiritual discipolii duce către rugăciune infinită şi meditaţie, căci numai astfel s-a putut rezista în România acelor ani teribili : „Noi aici avem mare nevoie de rugăciuni...Rugăciuni pentru noi şi rugăciuni pentru voi. (…)”

 

Obsesia cea mai puternică a Monseniorului a fost aceea de a rezista misiunii încredinţate de Dumnezeu şi de a fi până la capăt folositor poporului său, bisericii sale, dreptcredincioşilor şi sufletelor încercate ale românilor supuşi stalinizării: „Rugaţi-vă toţi cât de puţin pentru mine,(…) ca să nu fiu mai prejos de nivelul cerut, ca om, ca român, ca şi creştin, ca preot şi ca «martor al lui Dumnezeu».“

 

 

Martiriul Monseniorului Vladimir Ghika din mai 1954 de la Jilava reprezintă unificarea finală a Omului cu dragostea lui Dumnezeu. Aceeaşi unificare finală se petrecuse în cazul celor şase episcopi catolici morţi în închisorile comuniste: Episcopul Alexandru Rusu (1884-1963), Episcopul V. Traian Frentiu (1875-1952), Episcopul Tit Liviu Chinezu (1904- 1955), Episcopul Vasile Aftenie (1899 - 1950), Episcopul Ioan Suciu (1907- 1953), Episcopul Anton Durcovici .

 

Numeroasele ilustraţii conţinute în  album fac parte din arhivele următoarelor instituţii: Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti, Academica Civică Bucureşti, Consiliul naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Ministerul Afacerilor Externe din Franţa, fondurile private ale familiilor de Briey, d'Hoop, Seceleanu, Cosmovici, Sbiera, Niculae Burada, Andrei Murgescu, Elena şi Augustin Petre, Eugenia Mihailovici (Hélčne Danubia).

                                

Catalogul scrisorilor s-a făcut prin strălucitul proiect sprijinit de Institutul Cultural Român prin Programul Cantemir şi s-a dorit a fi un eveniment de seamă franco-român, atât pe linie culturală, cât şi pe linie diplomatică. El reprezintă primul pas pe linia unui parteneriat de durată şi va stimula cercetările istorice, sociale, literare, culturale, sociologice, psihologice ş.a. ce privesc acea tristă perioadă din istoria României. În acest scop, au fost folosite şi o serie de documente diplomatice, acte şi înregistrări, importante mărturii deosebit de explicite, toate fiind emise în acei ani de Legaţia Franţei în România şi de Ambasada Franţei pe lângă Sfântul Scaun. Un alt scop, revelat deja, al acestei cărţi este acela de a permite re-descoperirea unei mari personalităţi spirituale româneşti, europene şi mondiale: Monseniorul Vladimir Ghika, comunicând astfel lumii încă un fascinant şi titanic prin credinţă  model uman creştin, al cărui destin este acela de a întări credinţa omului în puterea lui Dumnezeu, pe calea  acestui veac frământat ce  se aşterne în faţa umanităţii cu noi primejdii şi încercări.

 

De remarcat faptul că este în curs de desfăşurare la Vatican, cu îndreptăţită atenţie, procesul de beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika, conform Normelor Sfintei Congregaţii pentru Cauzele Sfinţilor aprobate de Papa Ioan Paul al II-lea, la data de 7 februarie 1983.

Msg. Ghika nu a fost numai un martir al credinţei, al creştinismului, al spiritului ortodox şi mai cu seamă al spiritului catolic, dar a fost şi un precursor iluminat al ecumenismului.

 

În finalul cărţii, la p.174-175, se face referire la filmul Les fils spirituels témoignent ...dedicat memoriei Monseniorului Vladimir Ghika şi a fratelui său Dimitrie. În acest film depun mărturie cu amintirile lor din perioada arestării şi a martirizării: doamna Elisabeta Postolache- Kastel, supravieţuitoare a Lotului Menges, domnul Niculae Burada, domnul Idmar Hatzak, părintele greco-catolic Tertulian Langa cu soţia Doina şi doamna Emilia Sbiera.

 

Turnarea filmului a fost susţinută de Monseniorul Ioan Robu, Arhiepiscop de Bucureşti şi de  P. Ioan Ciobanu, preot la Parohia Sacré-Coeur din Bucureşti.

 

Filmul a avut drept consultant pe Emanuel Cosmovici şi a avut în distibuţie actorii: Dan Condurache, Andreea Bibiri, Gabriel Spahiu, Constantin Drăgănescu, Sorin Cociş, Florin Kevorkian, Constantin Cojocaru şi Alexandru Repan. Realizat de Ana Boariu, Director Anca Berlogea. Filmul a fost realizat cu susţinere din partea Fundaţiei RENOVABIS, dar şi cu susţinere venită de la Arhiepiscopia Catolică Bucureşti, Parohia Sacré-Coeur Bucureşti,  Fundaţia Chiese del Est, Fundaţia de Arte Vizuale, prin Programul Phare – Media Support. Versiunea franceză a fost realizată cu susţinere din partea Institutului Cultural Român-Programul Cantemir. O producţie SIGNIS ROMANIA 2008.

 

Într-o Românie bolşevizată prin sălbăticie şi cruzime, tortura cea mai eficace a stalinismului  a fost reprezentată, aşa cum demonstrează Monseniorul Ghika în Scrisori, de proclamarea universală a Sfintei Frici faţă de idolii regimului. În scrisoarea din noiembrie 1951, Monseniorul Ghika relatează cum Sfânta Frică devenise patroana oficială a României. Acestei frici, Monseniorul i-a răspuns cu virtutea fricii de Dumnezeu, care poate oferi un privilegiu supranatural: curajul de a nu te teme de nimic, încredinţându-I-te în totalitate Domnului. Această alegere este posibilă, ni se spune ca un îndemn,  numai prin saltul interior al credinţei absolute, prin încredinţarea întru totul către Dumnezeu, prin speranţa vie în Împărăţia Cerurilor: "Dacă stii să-L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, o să-L regăseşti în tot ceea ce ţi se întâmplă."

 

Aceasta este povaţa cărţii de faţă, pe care o recomand ca pe o mărturie vie despre felul cum arată un Sfânt creştin al secolului al XX-lea: Monseniorul Vladimir Ghika, Prinţ, Preot şi Martir.

 

Angela Furtună

 

La 23 decembrie 2008, în onoarea Monseniorului Vladimir Ghika, la împlinirea a 135 de ani de la naşterea martirului, prinţului şi preotului

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)