Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

În parcarea cu amintiri

Liviu Popescu

Oameni, fapte, întâmplări. Strânse în mănunchi, toate acestea, prin forţa cuvântului scris, pot înfrunta timpul, nu neapărat în sensul transcrierii unei realităţi, cât al impactului la nivel informaţional: contactului cu o lume ce se  pierde, din ce în ce mai mult, în tunelul timpului din urmă.

În această idee, profesorul Emil Simion „porneşte la drum”, poposind „în parcarea” cu amintiri, pentru o percepţie „direct cu sufletul.” Este,  potrivit spuselor sale,  „o încercare de revenire în timp în ţinutul Udeştiului”(de Bucovina), printr-un volum de factura lin-senină („Urme în oglinda vremii, ed. Tipo ROF, 2009,Suceava”).

Fostul profesor şi director(coordonator) de şcoală, de la Udeşti, scrie drept, nepărtinitor, chiar şi atunci când unele dintre personajele cărţii sale(puţine la număr) nu-şi prea menţin verticalitatea. Surprinşi cu mai multă, sau cu mai puţină aureolă deasupra capului, „eroii” cărţii „detectivului” Emil(câţiva dintre ei deja nu mai sunt printre noi)   au primit cu ovaţii această carte care, trebuie spus, e cu totul şi cu totul specială.

Oricum, citirea de către autor a câtorva „piese” de rezistenţă, cu ocazia lansării volumului la şcoala din Udeşti, cu o parte din cei vizaţi de faţă, a avut menirea de a înfierbânta  spiritele, hohotele de râs fiind stinse, în unele cazuri, cu lacrimi.

Imaginile celor două coperte ale cărţii ne trimit cu imaginaţia la două uşi: una de intrare, cu drumul de intrare în „cetatea” Udeştiului şi cealaltă, cea de-a doua, uşa de ieşire, cu imaginea „Everestului” udeştean(dealul Oadeci) în maximă splendoare.

„Urme în oglinda vremii” este o carte structurată în două părţi:  „La Udeşti, cuvinte alese de suflet” şi „Pe urme dragi sufletului meu.” Graţia naturală, în „sectoarele” fierbinţi ale cărţii(din cea de-a doua parte), lucrează, mână în mână cu sensul uşor ostentativ, potrivit principiului cauză-efect. 

In prima parte a volumului, alcătuit din articole publicate de autor(în ziare şi reviste) de-a lungul timpului, cele închinate regretatului Mircea Motrici au strălucirea meritată. O strălucire ce se transformă iute în revoltă, la împlinirea unui an de la dispariţia acestei personalităţi  bucovinene: „Un an fără Mircea Motrici şi abia acum îi dezvălui nemulţumirea ce o avea faţă de unii scriitori suceveni care, cât a trăit, n-au scris măcar o frază despre cărţile lui.” Spaţii largi sunt alocate de către autor spiritualităţii udeştene (pusă mult în evidenţă, în ultima perioadă, de învăţătorii Aneta şi  Dumitru Iacob-conducătorii Societăţii Culturale „Unirea sub Oadeci”), cu nume sonore în trecerea timpului: Eusebiu Camilar, Valeria Boiculesi, Gavril Rotică,  arhimandrit Dionisie Udişteanu (redescoperit de Mircea Motrici), academician Haralambie Mihăescu, Mihai Camilar, Gheorghe Vasile Ciubotaru, Constantin Călin, Constantin Stefuriuc, Constantin T. Ciubotaru (recent primit în Uniunea Scriitorilor din Romania), Ioan Căpreanu, Vleriu Cimpoieş.

A mulţumi publicul cititor: iată o menire uşor de înţeles, dar greu de aplicat. Saltul pe care îl face Emil Simion(în partea a doua a cărţii), renunţând la o parte din propria sa delicateţe(atât de viu exprimata în întreaga sa fiinţă), pentru a trece în forţă la ale scrisului, a avut rostul său, facilitându-i accesul pe făgaşul liber al impetuozităţii impuse. Povestirile din „Pe urme dragi sufletului meu” privesc un trecut nu prea îndepărtat. Relaţiile dintre directorul şcolii (autor) şi subordonaţi (din carte) sunt din cele mai bune, chiar dacă unii(puţini la număr) „driblează”, contând pe mirajul suavităţi lor salvatoare.

Oameni, fapte, întâmplări, trec prin filtrul de afectivitate al autorului, regăsindu-se într-o scriere antrenantă, „parafată”, clipă de clipă, cu stampila format mare, cu înscrisul: „conform cu realitatea”. Scenele aduse în lumină de Emil Simion îşi trăiesc redeşteptarea  prin desprinderea lor de  pe pelicula alb-negru înregistrată, în taină, cândva. Pornind de la titluri ( „Girectoru e frumos”, „Cuconade”, „Bomboane de iepure”, „Haitele”, „Regizorul, cuiul, miliţianul şi bombardonul ”, „Heidi”, „Spionul”, „Stuchina”, „Bididie, Bididie !”, „Celavecul Bodnariuc” etc.) şi pătrunzând în „materia”  propriuzisă, observăm  cât de nonşalant şi provocator (e un fel a spune) se plimbă autorul, prin spaţii ce îi sunt „oferite pe tavă”(de viaţă): ochi să ai, ca mintea lucrează mai pe urmă ! Întâmplările cu tâlc, din această a doua  parte a cărţii, sunt numeroase, fiind în contrast cu ţinuta rigidă, scorţoasă,  de pe afişele „cu sfinţi”.

În „Partaj cu lanţ”, furiosul Cucu aplică  două sancţiuni deodată : vacii,deposedată de lanţul de priponit şi nepoatei : „o strâmbătură cu tocuri”, venită pentru partaj: „Întrebată dacă nu a văzut lanţul, aceasta începuse să se înroşească şi să tot ridice poşeta peste corpul fără pic de burtă. Neavând  încotro, recunoaşte că ea l-a luat crezând că e al doamnei Vica, răposata. Potrivit de statură, bine îndesat şi furios ca un curcan scăpat din ţarc, Cucu se apropie de ea si-i smulse poşeta din care nu se mai termina deşiratul lanţului”.(……) „Vaca privea şi ea spre cei doi. Cucu, încercând să-şi revină şi adresându-se amândurora, le-o spuse direct:

 -N-am ce vă face ! Aţi pierdut amândouă” !

Scena cu tortul („aranjamentul, regia şi montajul”: învăţător Darie Popescu) cu interior din mămăligă, de ziua  Sfântului Vasile, are farmecul ei şi nu a supărat pe nimeni. Să primeşti un tort de ziua ta, e un gest frumos. Tot atât de frumos e şi atunci când tu,  sărbătoritul (în acest caz Vasile, zis Târnaie), îl pui în farfurioarele mesenilor, „la bătaie”:

„Prima felie poposi în faţa sărbătoritului. Bucuros şi fudul nevoie mare, cu câteva păhărele în cap, Vasile trecuse hotărât să se înfrupte din tortul mult aşteptat. După ce înghiţise câteva linguriţe, descoperă că-i prea galbenă felia.

„Neputându-mă  stăpâni,  râse  Darie Popescu, îi urez încă o dată lui Vasile LA MULTI ANI ! şi-l întreb ce face. Hâtru şi el, se ridică de pe scaun, mulţumindu-i doamnei Popescu şi dând din cap, zâmbi:

-   Ce sa fac, domnu   învăţător ! Mănânc mămăligă cu linguriţa, tocmai acum când păşim în noul an ! ”

Şi pentru ca „finalul să  încununeze opera”, sărbătoritul  s-a grăbit să vadă şi celălalt cadou, bănuind că  şi aici e ceva „cusut cu aţă albă” (pantofii din ghips, făcuţi cu mare har şi lustruiţi, ca-n oglindă, aşteptau să fie descoperiţi):

„Alte cascade de râsete, aplauze şi bună dispoziţie. Pantofii erau la mare cinste. Treceau din mană în mână şi unii se minunau, încât se întrebau unde l-a putut duce minte pe domnul lor învăţător.”

În „Finuţa”, învăţătorii Terente şi Olga Rotaru, „cad în plasa” întinsă cu dibăcie de acelaşi Darie Popescu (în „cârdăşie” cu preotul satului), fiind foarte aproape  „să  boteze” o păpuşă în loc de un bebeluş autentic. Se simulează, în prealabil, graviditatea ( cu perne la abdomenul doamnei Aurica Popescu, din ce în ce mai voluminoase), ori de câte ori cele două familii se întâlneau la o cafeluţă şi la un şerbet servit cu apă rece (în sunetul muzicii de patefon). La data fixată, „Musafirii deja intraseră bine în ritmul BOTEZILUI, mai ales cei care ştiau adevărul. (…..)Soţii Rotaru nu ştiau ce să mai creadă, schimbând feţe-feţe. Fără a mai sta pe gânduri, Olga se adresase respectuos preotului:

-Părinte, dar cum vine asta ? Întâi mâncăm şi bem şi apoi botezul ? Exact ca la neoameni ! Ce spuneţi ?

-Nimic altceva. Cum hotărăşte gazda ! (……)

 Privirea mirată a Olgăi se întretăiase câteva clipe cu cea a Auricăi .Cu o figură mucalită, i-a rugat pe musafiri să vorbească mai încet pentru a nu trezi chiar acum mititica. (…..) Luând BEBELUŞUL în braţe şi dezmeticindu-se pe loc, doamna Olga, din doi paşi, îmbujorată şi cu o privire gravă, a aruncat păpuşa spre Darie, apostrofându-l:

-Gospodarule, bine ne-ai lucrat ! Şi tu Aurică, la fel! Vă potriviţi ca două picături de apă la prostii! Cine să vă mai creadă de-acum ?

-Părintele Burac ! se auzi în ropotul de aplauze glasul râzând al Silviei.”

„Când stăpânul(directorul de şcoală) nu-i acasă, Dora, femeia de serviciu  se urcă… pe masă !” Dar nu pentru mult timp, pentru că neprevăzutul dă de multe ori în cap prevăzutului. Astfel, directorul Simion, dintr-un loc tainic (întors pe neaşteptate din drum), asistă la un dialog (al femeilor de serviciu) „de zile mari”:

-„Tu Dorucă,  pe unde-i oare ? cuprinzând-o curioasă cu privirea şi aşteptând emoţionată. Vremea de afară îi cam făcea cu ochiul.

Ca şi cum ar fi avut de interpretat cine ştie ce rol, Dora trase adânc aer în piept, slobozi un râs scurt şi apoi a dat drumul gurii:

-Ţi-i aşa dor de dracu ? Îi dus în….. mânesii pe la Cilişăni şi Şcirbăţ. Cred că nu mai apare azi. Ce bine ar fi !  Dă, Doamne !” Apariţia neaşteptată a  directorului, care înregistrase toată discuţia, nu o impresionează pe Dora, care abordează pe dată o tema ce o „macină” de multişor timp şi care nu are nimic comun cu situaţia de faţă:„teroarea” unui soţ care „umblă după băutură”. „Sancţiunea” directorială e o simplă muştruluială, urmată de o „cruntă” poruncă, ce sună a iertare :

„--Ştii ce ? o întrerup eu. Te-ai descurcat bine pană aici. Sancţiunea o puteai lua şi fără vorbele goale la adresa soţului. Pune de o cafea !”

Cu, sau fără abur de cafea, cartea profesorului Simion se citeşte cu plăcere şi nu uitaţi: la Udeşti nopţile cu lună şi dimineţile cu rouă sunt de neegalat !

Liviu Popescu

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com