ÎNCEPUTURI CARE RĂSAR VREMEA

Doina Boriceanu

 Aseară l-am citit again pe George Anca. Fără îndoială, răzbate lejer până la noi un pregnant eu liric, totul ni se povesteşte zelos de către autor însuşi, implicat până peste cap în toate! Aşadar, George Anca – într-o concentrare de foc a sufletului, acea stare ce naşte puternice sentimente şi turbulenţe creatoare, forţe devoratoare cuvintelor care se adună într-o magmă binecuvântată de vreun zeu, dar în nici un caz, nici unui sunet nu-i mor vigorile. De altfel, mi-aş permite să spun că artistul posedă, nu alta!, cum se exprima şi E. Auerbach, subiectul său şi plăsmirea acestuia, ca pe eul cel mai intim, ca pe cea mai intimă proprietate a sa. Iar atunci, când dăm peste o astfel de operă, înţelegem pe deplin că artistul trebuie nu numai să fi văzut multe în lume şi să fi cunoscut de aproape fenomenele ei exterioare şi interioare, ci că şi trebuie să fi trecut multe şi prin propriul său suflet, inima lui trebuie să fi fost prinsă şi mişcată adânc, înainte ca el să fie în stare să exprime adevărate profunzimi ale vieţii.

        În Percheziţie  mă lovesc de la bun îneput, din prim paragraf, de retorisme care mă întreabă şi întorc pe dos – cum oare, Doamme?!, iar repede textul îmi răspunde: „Uite bine, vezi bine că se poate!”. (Moartea peştilor şi a Bucureştilor, N-ai decât să te şi razi Hegel). Unele mă încurcă, altele mă pun pe gânduri : originalitatea prin defecte... Abia sunt la primul paragraf şi mă acoperă o bogăţie ce mă pune la podea, de nume, de tâlcuri şi non-tâlcuri. De încrederea autorului că nu voi claca şi mă voi descurca citind mai departe, s-ar putea chiar să mă strecor în pasiunea descoperirilor, căci asta ne oferă, după mine, rând după rând, mai important ca orice: descoperirea! A autorului însuşi, a noastră, a unei lumi ce-i ziceam că-i a noastră, a cosmosului privindu-ne, a diacronicelor şi sincronicelor, făcute şi, dimpotrivă - neîmplinte, toate buzna după noi. Iată: cai, peşti, bust gol (ca ăl de pe cal), scuzaţi, mă duc să-mi iau cămaşa, oraş, Intership, înecatul de 25 de ani.

Deşi nu alunec în bizar, îmi ţuie urechile... teme grave jinduiesc spre mine din mers-deliciu, cum ar fi : Contradicţia dintre Eminescu şi Hegel.

          Nu mă ocolesc nici vulgar-picanteriile, sunt ca de-acolo, şterse de tenta obositoare: vacile alea două sporovăiau ca proastele.

          Mă arunc fără timpi de respiro în adevăruri grave, pe pâine : politică de teatrem pe legitimitate de  monarh ascuns, depresia telepatică a dat în bigotism, creştinii în general au suflet poetic, mantre bolborosite unei detaşări conexe, suntem una cu cosmosul.

          Cum să lipsească mărturisirile înscrise poeticului?! Unele desăvârşit originale : chiar am trăit în dodii-tragedii.

          Ca şi asocierile perfecte, în viziunea autorului, de nedesfăcut, noi, cu atât mai puţin, ba chiar tentaţi să descoperinzi cauzalitate, ca şi cum legămintele tari mai invită la vreun comentariu! (Suntem una cu cosmosul (Drogatul), (pantof (dictator).

Goale adevăruri dureroase (aşa par), strecurate din adâncuri de fiinţă poetică – e vorba chiar despre moarte – formaţiune tumorală pe uter. Nu-s dotaţi.

          Personajele vin şi pleacă pe bandă, ca într-o furie a descoperirilor, a lămuririlor, nimic parcă nu ajunge, mai trebuie!, o invazie culturală şi de trai experimental jucat, şi de gândire pusă să scruteze zarea prin dodii, ca în nevoia aproape intraductibilă de a fi crezut că el, poetul, le ştie, le fabrică, le are la îndemână şi ştie să ni le pună dinainte, generos, ca într-o restituire către oameni şi cosmos.

          Mi s-a părut iniţial că găsesc o lipsă deliberată de transcendenţă, fără suferinţă. Dar suferinţa pulsează, e un fel de sânge de suferinţă prin toate cuvintele, nu le pasă, nu le e ruşine, nu se şterg de asta, ba chiar se semeţesc, suferinţa la George Anca se zbuciumă, se agaţă de ancestral, de corzi profunde de neam, de trecute închisorilor şi actualităţi subjugate realului neomenos.

Personajele – căci sunt câte vrei! - însele vin uneori în prim-plan, - un angajat nou, comunică vesel cu noi, cu uşurătate, dar, atenţie, prin povestirea autorului, care nu se lasă, vrea să ne tot dea, una şi alta, într-o eflorescenţă-cascadă, de nestăvilit, înfricoşând şi atrăgând deopotrivă.

          Mă aduce prin păienjeniş de poezie atât de nouă absenţa formelor de gramatică severe, clasice, ceea ce ar conduce, printre altele, spre libertatea de interpretări – memoria se spaţializa lume.

          Stările prinse sunt uneori speciale, dar ce nu e anume aici în text?! Prezente veşti proaste, înghesuind tristeţe : şi care sunt perspectivele : o cooperativă cât o ţară.

          Cresc gradual, ca valuri, şi se adună în spume, ironia şi sarcasmul – compania de tetru – Miranda – Popescu.

          Deruta se ţine scai de cititor, totul îţi dă ghes la căutări şi interpretări, poate greşeşti, poate că nu, ei, fie ce-o fi!, tu mergi cu textul înainte! , căci întâlnim un amestec surprinzător de reacţii, de nume, de celebre personaje, de consideraţii, de ... ca-n viaţă!

          Mă loveşte fastuoasă, cu subiect şi predicat, o mărturisire de credinţă: Scenometria Thakur, grea de citit, ca tot ce scriu eu, antioral, bolborosit dodonic. S-o rupe plicul, ne-om scuza eşecul.

Realităţi ca de la mama lor trec graniţa artei – ca şi cum îi vin în minte autorului, obsedant, nu poate scăpa de ele, acestea ţâşnesc atunci cam pe unde le vine în text : Puşii se eliberează de călătorii scriindu-le.

          Tot ca într-o mare obsesivă apar nume de scriitori, artişti, personaje, amici, cunoştiinţe, apar locuri şi religii, subţiri linii filozofice, subliniindu-le pe toate, de bună-creştere.

          E o năvală căreia nu i te poţi sustrage!

          Atunci vorbim despre ce altceva? decât despre fascinaţie. Să fie!

Mă sâcâie realităţile care nu dispar deloc, cele contemporane mă intersează mai ales, cum ar zice autorul : ce erau actorii odată. Dar totul e strecurat prin sita de argint a vointei poetice, totul se aşează anume, împarfumând ca teii miez de scriere.

Mă trezesc mai adesea, citind de zor, printre adevăruri pe şleau, chiar dacă într-o specială transformare artistică, ele scapă în evidenţă tare,  ca o exuberanţă a adevărurilor, sporind cu nemiluita, dar şi adevăruri strecurate nouă mai mult sau mai puţin subtil, ca şi adevăruri în tainiţe de cuvânt, cu iz de mister – destin de rezervă.   Iată şi un final mai supărat-cătrănit, dar în savoare de magnetism-incertitudine şi lăsând loc de colaborare cu cititorul – a sosit momentul / să-mpărţim cimentul.

Chiar iubesc. Asta seara se joacă Noica!

          Frângeri, ritm sacadat, tan-tam usturat şi turmă de sunete simfonice pe la poarta noastră.

O realitate transpusă s-o iei cu mâna.

          S-o fluturi – floare de mac sânge, la buzunar de inimă.

          Pentru cei care prin ai noştri (neamuri, prieteni), au trecut prin asta, la citire am tresărit teribil. De câte ori tata se ferea să vorbească polonezeşte, să nu mai amintească de şleahticii  ce-i dăduseră viaţă şi sârg, venea ziua cu Moşu de gât, iar Moşu le zicea: Au fostă şi-alea neşte vremuri....

          Barba lui Hegel aduce multe explicații şugubeţe poezia în scenometrie trăită tratrux/ evident opus normelor dar cu prietenie”.

          Funcţionează cu putere antiteza, contrastele vorbitoare de sensuri – ne pregăteşte moartea fizic în spirit. Şi se aruncă jocuri de cuvinte ca într-o pauză de respiro, ca pentru a ne trage sufletul. Poate că absenţa unor virgule obligatorie în gramatica noastră are valoare estetică, căci contribuie la strângerea rândurilor între cuvinte şi sensuri... Ca şi folsoirea altfel a prepoziţiilor: de câte ori mă petrecuşi/ din turci cu nemţi ci tot la ruşi.

          Muiate în originalitate, scrisurile dvs. umplu lumea de suflet, de spaime, de tăceri şi mieii nenăscuţi ai sacrificiilor.

          Şi care ar fi, după Hegel, conceptul unei originalităţi autentice? Opera de inspiraţie proprie, ne spune el, când eul-subiect s-a contopit desăvârşit cu obiectul său şi s-a creat plăsmuirea artistică din viaţa interioară a sufletului său şi imaginaţiei sale. O identitate anume a subiectivităţii artistului şi a adevăratei obiectivităţi a reprezentării artistice pentru o determinare mai la obiect. Ar trebui avute în vedere maniera, stilul.

          Maniera – dar liberă de particular, largă, ignorând muribunde deprinderi fixiste utilizate până la uzură, şi desfiguratele obişnuinţe (Goethe ştia să dea adesea o turnură veselă finalului lucrărilor).

Dvs aveţi un fel de-a conversa, de-a ne implica-atrage în astfel de discuţii stârnite furtunii, dar vrându-se limpezind apoi în soare noroaiele. E şi un fel de lejeritate-comoditate socială care poate aduce multe – întreruperi, ruperi de lanţ verbal, poate transpunere cu abilitate a ceea ce e grav-simfonic, profund cântec de vioară, şi pe un alt plan, ce s-ar vrea mai alegro, mai grabnic, mai motzardian-turbulent, chiar mai încins în nostimitate, dar niciodată exagerat. Aici găsim măsura, ca şi cum ar exista un dozator de precizie – ce şi cât să se aştearnă paginii pentru ca verbul să cânte melodia întâmplărilor, faptelor anume, a sentimentelor amestecate adesea sau chiar contradictorii, tot ceea ce aţi vrea să ne prezentaţi.

Jean de La Bruyére, în Caracterele, unde - Le style c’est l’homme męme; ar fi vorba, adică, de particularitatea autorului, relevată în modul său de exprimare, întorsăturile de fraze, legăminte-legături dintre cuvinte şi de mai câte! Surprizi, de pildă,  – la George Anca, legile reprezentării artistice de un anume gen – vag respectate ( autoregizarea pesonajelor).

          Originalitatea  trebuie deosebită de arbitrariul  simplelor toane sau capricii, fiindcă de obicei se înţelege prin ea nu numai născocirea unor lucruri stranii, ce – se postulează - n-ar putea trece nimănui altcuiva prin minte! Dar oricui îi poate trece orice prin minte! Atunci?

          N-ar fi rău, în cupa originalităţii, să se toarne umor şi spiritualitate, iar de asta să se ţină cont. Ceea ce găsim abundent la Geaorge Anca, tratându-ne fără menajamente din acest punct de vedere.

          Hegel afirma că originalitatea pleacă, fireşte „de la propria sa subiectivitate (a creatorului de artă) şi se reîntoarce mereu la ea”, întrucât obiectul propriu-zis al reprezentării artistice „este tratat numai ca un pretext exterior, spre a da prilej să se desfăşoare din plin cuvintele de spirit, glumele, năzbâtiile, toanele”.

          Citesc pe George Anca şi mă duce gândul tot mai pronunţat la singurătatea unui artist, în ce măsură se lasă pe mâna ei, în ce măsură ar vrea cititorii pe-aproape, dar cât de aproape? Şi mă întreb  : singurătate – unicitate?

          După Hegel, originalitatea autentică a artistului şi operei sale presupune obligatoriu a fi animată de caracterul raţional al  conţinutului adevărat în el însuşi. „Deoarece în orice creaţie poetică, libertatea autentică face să acţionaze substanţialul ca o putere în sine, care este – în acelaşi timp – puterea cea mai proprie a gândirii şi voinţei subiective”, fără ca între ele să se admită vreo dezbinare. Astfel originalitatea artei consumă orice particularitate accidentală, dar o înghite numai pentru ca artistul să poată da cu totul ascultare mersului şi avântului inspiraţiei geniului, şi ca el, în loc de toane şi bun-plac, să poată înfăţişa, în opera sa înfăptuită conform adevărului, adevăratul său eu”.

          „A nu avea nici o manieră” aparent, adică renunţând la cea greoaie, îngustă, limitatoare, prăfuită, a fost, de când este lumea, singura manieră mare şi „exclusiv în acest sens trebuie să-i numim originali pe Homer, Sofocle, Rafael, Shachespeare” (Hegel).

  Nimic nu mă opreşte să aplic astfel de învăţăminte şi la dumneavoastră. Este mersul firesc, la urma urmei, către depărtarea de tiparele ştiute şi pornirea pe suişul trudnic al noului novator. Acum, fiecare artist, fiecare sintagmă şi cuvânt, fiecare blestemată de literă cu Golgota sa! Uneori, însă, crucea e din mirt şi sfârâie în jur văzduhul de miere sălbatică al Africii atemporale...  ca o planetară iluzie că minunile sunt la ele acasă pentru unii dintre noi... Vă felicit, domnule George Anca, şi vă mai aştept pe drumul silnic şi superb al încredinţărilor din frumos!

 Dvs aveţi un fel de-a conversa, de-a ne implica-atrage în astfel de discuţii stârnite furtunii, dar vrându-se limpezind apoi în soare noroaiele. E şi un fel de lejeritate-comoditate socială care poate aduce multe – întreruperi, ruperi de lanţ verbal, poate transpunere cu abilitate a ceea ce e grav-simfonic, profund cântec de vioară, şi pe un alt plan, ce s-ar vrea mai alegro, mai grabnic, mai motzardian-turbulent, chiar mai încins în nostimitate, dar niciodată exagerat. Aici găsim măsura, ca şi cum ar exista un dozator de precizie – ce şi cât să se aştearnă paginii pentru ca verbul să cânte melodia întâmplărilor, faptelor anume, a sentimentelor amestecate adesea sau chiar contradictorii, tot ceea ce aţi vrea să ne prezentaţi. Jean de La Bruyére, în Caracterele, unde - Le style c’est l’homme męme; ar fi vorba, adică, de particularitatea autorului, relevată în modul său de exprimare, întorsăturile de fraze, legăminte-legături dintre cuvinte şi de mai câte! Surprizi, de pildă,  – la George Anca, legile reprezentării artistice de un anume gen – vag respectate ( autoregizarea pesonajelor).          

Originalitatea  trebuie deosebită de arbitrariul  simplelor toane sau capricii, fiindcă de obicei se înţelege prin ea nu numai născocirea unor lucruri stranii, ce – se postulează - n-ar putea trece nimănui altcuiva prin minte! Dar oricui îi poate trece orice prin minte! Atunci?          

N-ar fi rău, în cupa originalităţii, să se toarne umor şi spiritualitate, iar de asta să se ţină cont. Ceea ce găsim abundent la Geaorge Anca, tratându-ne fără menajamente din acest punct de vedere.          

Hegel afirma că originalitatea pleacă, fireşte „de la propria sa subiectivitate (a creatorului de artă) şi se reîntoarce mereu la ea”, întrucât obiectul propriu-zis al reprezentării artistice „este tratat numai ca un pretext exterior, spre a da prilej să se desfăşoare din plin cuvintele de spirit, glumele, năzbâtiile, toanele”.          

Citesc pe George Anca şi mă duce gândul tot mai pronunţat la singurătatea unui artist, în ce măsură se lasă pe mâna ei, în ce măsură ar vrea cititorii pe-aproape, dar cât de aproape? Şi mă întreb  : singurătate – unicitate?          

După Hegel, originalitatea autentică a artistului şi operei sale presupune obligatoriu a fi animată de caracterul raţional al  conţinutului adevărat în el însuşi. „Deoarece în orice creaţie poetică, libertatea autentică face să acţionaze substanţialul ca o putere în sine, care este – în acelaşi timp – puterea cea mai proprie a gândirii şi voinţei subiective”, fără ca între ele să se admită vreo dezbinare. Astfel originalitatea artei consumă orice particularitate accidentală, dar o înghite numai pentru ca artistul să poată da cu totul ascultare mersului şi avântului inspiraţiei geniului, şi ca el, în loc de toane şi bun-plac, să poată înfăţişa, în opera sa înfăptuită conform adevărului, adevăratul său eu”.         

 „A nu avea nici o manieră” aparent, adică renunţând la cea greoaie, îngustă, limitatoare, prăfuită, a fost, de când este lumea, singura manieră mare şi „exclusiv în acest sens trebuie să-i numim originali pe Homer, Sofocle, Rafael, Shachespeare” (Hegel).         

Nimic nu mă opreşte să aplic astfel de învăţăminte şi la dumneavoastră. Este mersul firesc, la urma urmei, către depărtarea de tiparele ştiute şi pornirea pe suişul trudnic al noului novator. Acum, fiecare artist, fiecare sintagmă şi cuvânt, fiecare blestemată de literă cu Golgota sa! Uneori, însă, crucea e din mirt şi sfârâie în jur văzduhul de miere sălbatică al Africii atemporale...  ca o planetară iluzie că minunile sunt la ele acasă pentru unii dintre noi...

Vă felicit, domnule George Anca, şi vă mai aştept pe drumul silnic şi superb al încredinţărilor din frumos!

mereudoina

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL