ÎNGERUL PE UMĂRUL CELUI CARE SCRIE…

 Constantin Stancu

Maria-Daniela Pănăzan ne oferă o carte interesantă şi profundă: PAGINI DE ISTORIE LITERARĂ CONTEMPORANĂ[1].

Autoarea rămâne modestă, dar pasionată, este conştientă că sunt doar câteva pagini, probabil, în viziunea ei de iubitoare a literaturii, istoria înseamnă mult mai mult, dar se opreşte cu dragoste şi bucurie asupra unor opere sau scriitori pentru a pune în lumină aventura spirituală a românilor în peisajul acestor vremuri. Maria-Daniela Pănăzan este scriitor, dar şi istoric, sau eseist, ori cronicar al vremurilor. Din această postură „vede” dincolo de mode, de interese, de succesele de moment, ignoră „băieţii deştepţi” din literatură, nu ţine cont de politica de marketing a editurilor, priveşte spre inima scriitorilor, spre operele care aduc lumină sufletului românesc rătăcit în megatendinţele europene… O vom numi în această scurtă notă literară, istoric, deşi este mult mai mult decât ceea ce exprimă tehnic această vocaţie, necesară în cetate, este modelatoare de viziuni literare. Maria-Daniela priveşte spre literatură având ca reper valorile creştine, îşi asumă cumva o poziţie inconfortabilă în lumea literară care aleargă după noutăţile europene, după studii prolixe, după concepţii avangardiste… Ea rămâne în poziţia istoricului solid, bazându-se pe valorile eterne ale lui Dumnezeu, optând pentru muncă, lecturi intense, meditaţii, căutarea adevărului într-o lume care şi-a pierdut uneori reperele...

Amuzată de poziţia proprie, îşi alcătuieşte cartea pe două paliere: Eu…despre şi Despre…Eu.

Analizează operele scriitorilor români şi îşi rezervă pagini despre scrierile proprii.

Pune în balanţa lumii două direcţii, o direcţie care vine spre istoric, o alta care pleacă de la scriitor spre lume, cu energie şi curăţie de inimă.

Istoricul se bazează pe câţiva stâlpi de rezistenţă: locul unde suntem aşezaţi de Dumnezeu, un loc sfânt, dragostea ca valoare necesară şi liberatorie, credinţa ca unitate de măsură în univers, salvarea sau mântuirea, ca posibilitate de evadare din arealul strâmt al istoriei contemporane, familia, generozitate...

Când scrie EU, autoarea este autoironică, în literatură contemporană, poate ca niciodată, egoismul şi delirul gloriei nu s-a declanşat într-o manieră incontrolabilă ca acum, dar autoironia îi permite să depăşească hotarul nevăzut care desparte scriitorul de lume şi, mai ales, de Dumnezeu.       

Scrierile anterioare ale istoricului au vizat în esenţă poezia românească religioasă şi, credem, abordarea operelor în cartea de faţă este una curajoasă şi care lasă deja urme în istoria literară.

Cei care au scris despre cărţile publicate de Maria-Daniela Pănăzan[2] au reţinut aspecte care trebuie remarcate: dorul de acasă, cartea închinată Creatorului, întâlnirea cu sacrul, mântuirea prin iubire, speranţa, psalmul poeziei, lumina…

În Paginile scrise de autoare putem reţine câteva teme fundamentale pentru istoria literară: iubirea de patrie, jurnalul de idei, problema existenţei şi variantele de sens la această problemă, interferenţele culturale, privirea ce răzbate, istoria literaturii în interviuri, solitudinea prin înţelepciune, epopeea scriitorului tragic, neliniştile creatoare, poezia ca număr, cartea - o prezenţă în lumea contemporană, sărbătorile creştine în operele literare, întâlniri de taină, umorul ca detentă, eroi şi eroine care dau lumină umbrei, iubiri enarmonice, cuvântul care zideşte, îngerul de pe umărul celui care scrie…

Pentru istoric nimic nu se petrece la întâmplare, Dumnezeu are în control lumea, scriitorul care scrie despre lume, imnul scribului care depăşeşte limitele contemporane ale sufletului românesc…

Maria-Daniela Pănăzan îşi începe paginile de istorie[3] pledând nu cronologic, ci după intensitatea sentimentului eternităţii şi după densitatea suferinţei într-o lume a „vip-urilor” de tot felul care sfidează suferinţa… Ea zăreşte pânza pe care Dumnezeu pictează istoria şi observă personajele principale. Istoria începe cu Ioan Alexandru – „poet al Logosului Vieţii” pentru că acest poet a avut bucuria de a-L mărturisi pe Hristos până la ultima literă a poeziilor sale, a făcut-o cu smerenie şi har. Poetul şi-a iubit patria şi aproapele, a fost un glas în cetate… „Vorbeşte, Doamne, că robul tău ascultă…” pare să fie mesajul principal al poeziei lui Ioan Alexandru…El, reţine istoricul literar, vede Neamul său românesc, patria cerească şi simte apăsarea responsabilităţilor faţă de aceste valori.

Autoarea e sensibilă la pulsul vremurilor în care trăieşte şi pune lumină pe literatura română aşa cum apare ea în interviu, un demers principal asumat de Nicolae Băciuţ în cartea sa O istorie a literaturii române în interviuri[4] care surprinde stări sufleteşti unice, desenează modelele morale speciale pentru spaţiul românesc, aşa cum s-au format în mediul cultural de la Cluj. Sunt prinse în eseul istoricului orizontul de aşteptare în literatură, discursul narativ, poetica poeticii, metafora ca energie a operei poetice, iubirea de patrie, imnul care duce în cuvinte iubirea. Maria-Daniela Pănăzan subliniază importanţa sincerităţii raportat la destinul scriitorului sau faptul că talentul nu este o marfă de pus în vânzare, e un depozit a lui Dumnezeu… Iată, dinamica sufletului românesc aşa cum se relevă în interviuri, ziceri sincere, idei în direct, cuvinte drese cu sarea vieţii…

Putem sublinia curajul istoricului de a privi în inima „obsedantului deceniu”,          aplecându-se asupra operei lui Mihai Petroveanu, renumit critic al epocii, cel care a dat tonul temelor importante pentru scriitor în acea perioadă tensionată a istoriei literare. Paginile critice intră sub lupa istoricului care încearcă să vadă lumea din perspectiva momentului trăit de scriitori ca Tudor Arghezi, Nicolae Labiş, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Rusalin Mureşanu, Mihail Sadoveanu, Miron Radu Paraschivescu, Maria Banuş…

Interesante trimiterile la opera lui Eugen Jebeleanu şi sublinierile legate de Surâsul Hiroşimei… un poet incomod la acea vreme, doar aparent comod, care a fost profund mişcat de evenimentul istoric legat de fenomenul Hiroşima în istoria umanităţii, experienţa primei bombe atomice asupra civilizaţiei, în direct, apocalipsa epocii moderne a societăţii…      

Maria-Daniela Pănăzan lansează întrebarea direct: cum ar fi interpretat astăzi un asemenea poem? Întrebarea mai aşteaptă răspuns…Mihail Petroveanu l-a dat în felul său în acea vreme, dar astăzi unele opere ar trebui reevaluate din perspectivă obiectivă, de un istoric detaşat, dar sincer…

Emoţionate sunt şi paginile de istorie literară legate de …o întâlnire da taină cu Vasile Voiculescu, de fapt o întâlnire cu Gabriela Defour-Voiculescu, fiica poetului. Glasul tainic al femeii, emoţia sinceră, lacrimile de bucurie, zâmbetul larg, intrarea într-o altă dimensiune, poezia ca spaţiu sacru aşa cum l-a perceput Gabriela, iată repere pentru istoric. Imaginea de isihast al poetul domină întâlnirea tainică despre cel care a scris acele sonetele speciale, cu versuri care ard şi acum. A fost un dialog unic, fără de timp, un dialog care a pus amprenta pe istoricul literar Maria-Daniela Pănăzan, un istoric cu inimă de poet… Probabil că această pagină defineşte implicit şi explicit cine este Maria-Daniela Pănăzan în adevăr… O pagină de reţinut în economia literaturii române care, uneori, fuge de după valorile reale, adevărate, dar nu le mai vede clar…

Importante sunt şi analizele făcute poeziei religioase actuale, uneori trecută cu vederea de critica „oficială”…adică cea care s-a auto-definit astfel…

În paginile cărţii sunt reţinute operele prof. pr. Anton Rus dedicate legăturii dintre Iisus şi Biserică în eseul Vino din Liban, Mireasă! Este o cronică a volumului de versuri, Privirea ce răzbate având un moto ales cu multă inspiraţie din Biblie, cartea Faptele apostolilor şi, definitoriu pentru scriitorul sensibil şi dedicat: „Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis unii dintre poeţii voştri: căci a Lui neam şi suntem”…

Cartea Pagini de istorie literară contemporană este o carte a luminii care biruie, o carte a faptelor minunate care se petrec în geografia literaturii, uneori neobservate de criticul sau istoricul literar, dar care dau sens existenţei…

De reţinut şi pus semn la pagina de istorie literară: Dumnezeu şi mântuirea prin iubire: scurtă privire filozofico-creştină asupra operei „Faust” a lui J.W. Goethe, o analiză profundă, interesantă şi necesară, o pagină care face legătură între Dumnezeu-om-geniu-opera geniului, deschiderea minţii umane spre mintea divină…

Maria-Daniela Pănăzan reţine:

 „Eroul lui Goethe şi al întregii literaturi germane, Faust, este considerat un arhetip european renascentist, o vocea arhetipală de care scriitorul se foloseşte pentru a critica viziunea antropologică a căderii omului în păcat/în rău, ignorându-şi forţa proprie de a deveni un Homo religious. Geneza mitului faustic se regăseşte însă tocmai în viziunea nou-testamentară creştină, mai exact în Faptele apostolilor 8, 9-24.”

Scriind astfel, ajungem în esenţa literaturii, în deschiderea ei spre cer, în legătura care se poate naşte între om şi Dumnezeu  prin opera literară, un exemplu de efort spiritual de a urca scara de cuvinte puse la îndemâna scribului atent la Cuvântul care generează vorbele luminoase ale oamenilor, energia necreată a Logosului…

Maria-Daniela Pănăzan surprinde dilatarea timpului în literatura română contemporană, scrie atent: Nichita Stănescu sau Îngerul care-a adus „un cântec de iarnă”. 75 de ani de la naştere. 25 de ani de la moarte. (n. 31 martie 1933 - d.13 decembrie 1983). Iată un poet de anvergură europeană,  văzut ca autorul celor mai importante opere neomoderne din literatura română. Istoricul remarcă faptul că poetul vede îngerul trecând pe un scaun negru, necuvintele îngerului sunt rugăciunile poetului, prinzând clipa eternă a evenimentului produs de relaţia dintre cei doi, înlănţuirea dintre cer şi pământ…

Dar autoarea scrie şi despre reviste (Discobolul), asociaţii culturale (Astra), personalităţi care dau culoare literaturii, despre alţi istorici literari, despre profesori, despre ideile care au semnul divin şi care mişcă lumea spre lumină… Există un fir călăuzitor în această carte, este invizibil, dar gândurile celui care a scris despre literatura ţării sale, privind spre destine atinse cu degetul de Dumnezeu, ne arată valoarea corectă a operelor literare din  perspectivă divină…

Ion Buzaşi remarca în prefaţa la cartea scris de Maria-Daniela Pănăzan, Poezia religioasă românească[5]: „Autoarea a simţit o „afinitate electivă” cu poeţii români în rugăciune şi, meditând asupra creaţiei lor, ne-a dat o schiţă istorică a poeziei religioase româneşti. Aş putea supune chiar o istorie a poeziei religioase româneşti, gândindu-mă la succesiunea capitolelor din zorii poeziei româneşti şi ai creştinismului românesc până în prezent…”

Constantin Stancu

Decembrie, 2011   

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL