|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
INIŢIEREA ÎN SINGURĂTATE
De curând, la Editura Bastion din Timişoara, Profesorul Mircea Lăzărescu, cunoscutul psihiatru, autor a numeroase lucrări de specialitate şi de eseuri filozofice (Patologia obsesivă, 1973; Introducere în psihopatologia antropologică, 1989; Psihopatologie clinică, 1993; Eseu despre fiinţele intermediare, 1994; Culorile nostalgiei, 1998, ediţia a II-a, 2009; Calitatea vieţii în psihiatrie, 1999; Psihiatrie, Sociologie, Antropologie, 2002; Despre sărbători, grădini şi Logos, 2004; Tulburările de personalitate, 2008 etc.), a publicat o nouă şi interesantă carte, intitulată Odiseu fără Itaca. Note din jurnalul unui psihiatru. Am avut prilejul să citesc lucrarea în manuscris. Şi m-am întrebat, încă de atunci, de ce textul acesta, scris cu decenţă şi discreţie, mustind de erudiţie, echilibrat în fond şi formă, lasă, în sufletul cititorului, o dată cu satisfacţia unei lecturi de superioară extracţie, dâra tăioasă a neliniştii şi a îndurerării. Am reflectat asupra acestei interogaţii şi, după o vreme, am găsit un răspuns – răspunsul meu – , pe care voi încerca să-l enunţ, să-l detaliez şi, eventual, să-l justific şi să-l argumentez, în cele ce urmează.
Aşa cum autorul însuşi mărturiseşte, încă din subtitlu, cartea este (doreşte, îşi propune a fi) nimic mai mult, nimic altceva decât un jurnal (ba chiar doar o suită de note dintr-un jurnal). Or, în opinia mea şi, de altfel, cum se ştie prea bine, jurnalele publicate, prezente în conştiinţa receptoare, sunt, în majoritatea cazurilor (excepţie fac cele de tip precumpănitor profesional, cum ar fi Culorile nostalgiei, pomenite mai sus), “mémoires d’outre tombe”, chiar la propriu, sunt, altfel spus, povestea unui, aşa-zicând, postbiografiat. Iată, aşadar, o modalitate rapidă, nesofisticată, de a identifica, în interiorul literaturii de tip confesiv, această categorie de scrieri. Dar – şi observaţia mi se pare decisivă pentru analiza de faţă – , în împrejurări determinate, poate fi considerată jurnal nu doar povestea unui post-biografiat, ci şi povestea unei post-biografii... – ceea ce nuanţează, decisiv, dar nu contrazice titlul celebru al lui Chateaubriand. (Trebuie să precizez că, vorbind despre jurnale, mă refer, exclusiv, la mărturiile autentice, oneste, nu la însăilările unor narcisişti, care, spre a părea importanţi în ochii contemporanilor, îşi fabrică, la iuţeală, şi îşi publică, tot la iuţeală, mărunţişurile de sertar, calificându-le, pompos, « jurnale »). Odiseu fără Ithaca, spre deosebire de aceste triste compoziţii, este un jurnal adevărat, fiindcă respectă ceea ce am putea numi criteriul thanatic, fiindcă se clădeşte chiar pe pragul incert dintre moarte şi viaţă, dintre viaţă şi moarte. « De la cele lumeşti la cele spirituale e un permanent du-te-vino », ni se spune, limpede, la pagina 29 – adică foarte aproape de începutul discursului. Vom conchide, aşadar, că lucrarea profesorului Mircea Lăzărescu este, înainte de orice altceva, şi mai presus de orice altceva, povestea unei post-biografii, în sensul intelectual, afectiv şi spiritual al termenului.
Cauza imediată a declanşării procesului textual este impactul eului (al fiinţei) cu o absenţă. În straturile adânci şi obscure ale sinelui, o asemenea coliziune generează mari drame. Cine observă mişcările profunde ale sufletului află, în cele din urmă, că absenţa este cea mai teribilă prezenţă. De o prezenţă empirică te poţi, la o adică, desprinde, dar de o absenţă (care este, întotdeauna, ideală şi, deci, dispusă a fi idealizată) – nu. Odiseu fără Ithaca dezvoltă o arhitemă paradoxală: absenţa prezentă.
În consecinţă, sub forţa, sub presiunea acestei prezenţe, eul fuge de sine, pleacă din sine, iniţiază şi duce până la capăt o călătorie – desfăşurată pe trei direcţii şi la trei paliere: - în spaţiul şi în timpul real (diverse locuri şi localităţi din România, sau din Europa – cu oraşe mari sau mărunte, cu diverse evenimente din prezent sau din trecut, mai cu seamă congrese de psihiatrie, dar şi voiajuri cu ţintă culturală – , personalităţi pe care autorul le cunoaşte sau le-a cunoscut etc.); - în timpul şi în spaţiul imaginar, ficţional, în cronotopul, în habitatul « fiinţelor intermediare » (Don Quijote, Don Juan, Regele Lear, Faust, Oblomov ş. a.); - în timpul şi în spaţiul existenţial profund, abisal, în limbul situat între subconştient şi conştiinţă, unde se află toate fiinţele, reale şi imaginare, cele care au fost şi cele care continuă să fie. « În secolul XX, ne spune autorul, la pagina 24, Karl Popper a lansat teoria celor trei lumi : cea fizică, cea subiectivă, a stărilor de conştiinţă, şi cea de a treia, suprapersonală, în care fiinţează teoriile ştiinţifice, miturile şi naraţiunile. Toate trei au realitate ‘obiectivă’ “. Ni se desemnează, astfel, o parte măcar din teritoriile exodului – acea parte ce se desfăşoară pe orizontală. Cealaltă, verticala eului auctorial, se dezvăluie treptat, prin tehnica, abordată şi aplicată spontan, organic, dar – presupunem – şi deliberat, a ceea ce se numeşte punere în abis, cum vom vedea mai departe.
Deocamdată, reţinem că, pentru a permanentiza, fie şi fantasmatic, împăcarea sa cu absenţa, pentru a crea iluzia că se poate sustrage acestei uimiri şi acestei fascinaţii, eul fixează în scris, solidifică prin verb experienţa călătoriei, a plecării din sine. Aşa se ivesc, sacadate, scandate, ritmate, într-o mare sigurătate, paginile intens poematice, intens elegiace ale acestui jurnal: « Parcul este însă la fel, la fel pomii seculari, la fel lacul. Lacul cu barca sa, unde a început farmecul vieţii mele. Farmec ce acum, de o vreme, s-a stins.Probabil că e nevoie de multă înţelepciune pentru a putea să te mai întorci la locurile unde te-a dus ‘cărarea pierdută‘ » (p. 96 – 97). Sau cele marcate de largi volute ideatice: “Don Juan şi Faust, cu sensibilitatea lor afectivă rece, sunt totuşi figuri arhetipale ale zonei noastre de lume, arhetipuri de persoane, personificări, personaje. Don Quijote a început prin a fi un personaj teribil de angajat afectiv; şi a urcat apoi spre arhetip. Şi Iisus, după ce a pătimit pe cruce, după ce a fost marcat de toată profunzimea patimii şi pătimirii, a ajuns destul de repede personaj, chiar dacă el e arhetipul arhetipurilor. Spaţiul dintre arhetip şi personaj a fost pe vremuri umplut de legende şi de mit. Ce rol joacă oare, în acest du-te-vino, patosul, pătimirea, pasiunea?” (p. 93 – 94).
Spre finele periplului, la capătul drumului (ce, prin însuşi acest retur, devine un drum iniţiatic), eul se regăseşte, spaţial, afectiv, intelectual, în preajma aceluiaşi abis de unde şi-a început călătoria: «Problema nu e cu plecările, cu călătoriile, cu oraşele, cu ţările, cu peregrinările prin istorie, prin continentele gândirii, prin mările şi insulele lui Ulise. Problema e, când eneadele se încheie, cu întoarcerea acasă » (p. 152). Iată ce se consemnează sub data de 25 septembrie 2008: “...întoarcerea de la Praga...în România...în Timişoara...în Calea Şagului...blocuri...cimitir » (p. 152). De fapt, momentul a fost anticipat, şi pecetluit, încă de la dedicaţie (Lui Succubus), aceeaşi Succubus care patronează, în fond, şi Culorile nostalgiei, şi care, prin blitzul amintitului procedeu al punerii în abis, traversează, însoţitor tăcut, mărturiile, de la un capăt la altul : mai întâi ca o umbra nenumită, undeva în labirintul textului, apoi cu numele său, la o întâlnire a unor cărturari cu filozoful Constantin Noica, în fine – în lapidarul enunţ ce încheie cartea : « Au trecut patru ani, draga mea... » (p. 152). Se asigură, astfel, literar vorbind, funcţionarea vitală, nu convenţională, a scriiturii, pulsul său viu, circulaţia continuă de substanţă semantică între cele trei niveluri.
Abordată dintr-un asemenea unghi, lucrarea profesorului Mircea Lăzărescu prilejuieşte două variante de abordare:
- una orizontală, sintagmatică, ilustrând conceptul de complexitate şi antrenând mai multe tipuri de lectură: evenimenţială, ştiinţifică, filozofică, culturală, estetică etc. Este un câmp foarte extins de informaţii şi înţelesuri, comunicate cu dezinvoltură şi altitudine intelectuală. Nu stăruim aici asupra lor, proiectul nostru fiind de a descifra, atât cât de stă în putere, structura generativă, motivaţia latentă, eşafodajul de rezistenţa al edificiului textual;
- alta de profunzime, paradigmatică, în măsură să hrănească celelalte aproprieri şi să le confere adâncime, densitate, perspectivă. Iată, spre exemplu, câteva teme şi motive, sugerate, de altfel, anterior, dar sistematizate acum, sub emblema acestei decodări: şocul thanatic, revelaţia absenţei, instaurarea absenţei ca prezenţă, abandonarea sinelui, sosirea în zona dintre subconştient şi conştiinţă, unde distincţiile real – imaginar, prezenţă – absenţă, viaţă – moarte, identitate – alteritate se estompează şi, poate, chiar se şterg. Pe acel terminus, stăpâneşte aceeaşi absenţă, cu care eul, naratorul, subiect al enunţului şi, simultan, subiect al enunţării, ajungându-se, în sfârşit, din urmă, s-a deprins. Prezenţa absenţei l-a vegheat, ca un companion fără glas, prin paradisul şi prin infernul călătoriei sale, întreprinse, concomitent, în cele trei tărâmuri.
Aici se încheie periplul eului auctorial, aici se opreşte calea lecturii ingenue, precum şi demersul hermeneutic, acesta din urmă calificând Odiseu fără Ithaca drept o carte de iniţiere în singurătatea absolută. Finalul sintetizează cele trei trasee, cele trei drumuri, ipostaziind eul ca ezitare între fiinţa întru moarte şi fiinţa întru mântuire. Un mesaj ce relansează analiza, conducând-o, iar şi iar, pe străbătutele şi re-străbătutele spirale. Aşa cum se întâmplă doar cu acele cărţi ce vorbesc, sub girul experienţei personale, şi al talentului, despre Fiinţă.
Eugen DORCESCU
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart. Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
