Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

Integrarea spirituală a lumii în cetatea de sus

Constantin Stancu

Integrarea ca stare de trecere de la trecut spre viitor are tainele ei şi preţul ei. Presa, oamenii politici, specialiştii, băgătorii de seamă, poate chiar laşii au scris despre asta, pentru că integrarea europeană una politică, economică mai ales şi de natura jocului de putere, ne afectează pe toţi. Românii o ştiu, o simt, o trăiesc, rătăcesc poate prin deşert, acolo unde mana poate pica din cer...

Dar din punct de vedere spiritual integrarea are un preţ destul de mare asupra individului pus în faţa luării deciziilor importante pentru viaţa sa de român care merge pe jos prin univers, un român călător şi trecător ca mai toţi oamenii de pe pământ spre o altă cetate, Cetatea de Sus, în care integrarea se face altfel, mai altfel.

Fenomenul aduce în faţa noastră perspective nelimitate aparent, totul pare a deveni posibil, dar aici apare limitarea, dacă totul este posibil, nu totul este folositor şi nu totul ne zideşte interior. Apostul Pavel a spus, nu numai creştinilor, ca libertatea pe care o capătă omul în Hristos, ca Mântuitor, ar putea duce la destrămarea sistemului spre care mergem, pentru că, omul în firea sa slabă şi în carnea sa trecătoare are tendinţa de a distruge pe celălalt, are tendinţa de a privi în înteriorul său slab, de a nu se deschide spre celălalt. Poate că cenzura individului în a selecta ceea ce ar putea fi util pentru comunitatea din care face parte, de a căuta lucrurile care îl zidesc ca fiinţa creată, ar da mai multă viziune şi deschidere pentru o altă viaţă.

Asta implică un efort la nivel personal şi o disciplinare spirituală, din cauza aceasta valorile creştine sunt actuale şi se pare că o Europă fără creştinism nu are multe şanse, pe acest teritoriu au mers pe jos apostoli, oameni ai lui Dumnezeu şi acolo unde se păşeşte cu talpa de către sfinţi, pe pământul unde se calcă în picioarele goale, acolo teritoriul acela aparţine lui Dumnezeu.

O altă problemă pe care o atrage integrarea europeană este atacul asupra familiei. Lumea a început cu el şi ea, cei doi lasă părinţii şi formează o unitate, un singur trup, întregind ceea ce Dumnezeu vrea să unească şi ceea ce Dumnezeu uneşte omul nu poate despărţi, sau ar putea, dar asta e semnul impietrii inimii, semnul că fiecare este lăsat în voia minţii sale păcătoase. Semnalele care par a veni dintr-o lume mai civilizată, homosexualismul, libertatea aparentă a celui necăsătorit, celibatarului, sunt semne ale unei lumi în cădere morală fără precedent. Toate studiile istorice indică faptul că orice comunitate ajunsă la apogeu a generat aceste fenomene, ori românul pare a avea multă prospeţime ca fiinţă, este adeptul unirii prin căsătorie ca mod de desăvârşire a finţei umane trecătoare pe pământ, iar faptul că Dumnezeu este a celor vii, se continuă din părinţi în copii, în urmaşi, ca dimensiune nebănuită divină, ne arată că El lucrează în istorie.

Din punct de vedere social, integrarea atrage o nouă generaţie de oameni înclinaţi spre birocraţie, construind din mers un sistem social birocratic, unul care se opune într-un fel ciudat destinului divin stabilit de Dumnezeu omului. Valoare umană se poartă în vase de lut, adică în trupuri umane, nu în simboluri, materializarea în sisteme informaţionale diverse, relaţiile dintre oameni sunt afectate, imaginea tinerilor în mari mulţimi de oameni, izolaţi, contectaţi la melodii iluzorii, prin tot felul de fire care par a le intra in creier nu în ureche, este imaginea individului rupt de orice, inclusiv de Dumnezeu. Este un tipar al lumii aşa – zise civilizate care pare a avea acces la o tehnică nouă, la o ştiinţă mai subtilă.

Noua armată economică, a tipilor de companie comercială multinaţională, care se îmbracă în uniforma standard, adică în costum de firmă, deplasându-se în automobilul propriu, izolat de lumea din jur, departe de strigătele pietonului pe trecerea marcată alb de pietoni, rupt de părinţi, bine plătit, pregătit să dea lovitura mortală numai pentru a aduce profit companiei din care vine şi pleacă, este imaginea soldatului care ia decizii pentru alţii fără să-i cunoască. Mesajul marilor companii pare a fi unul abosolut degradant - a trăi fericit ca o muscă timp de o zi, restul nu se ştie, dar a fi conectat la sistemul companiei care aduce fericirea, o fericire de laborator, una ruptă de natură, de creaţia lui Dumnezeu, una fabricată de mintea umană, fără reguli provenind din zona divinului. Apostolul Pavel a descris această lume exact în epistolele sale din Noul Testament, oameni pe care Dumnezeu scârbit îi lasă în voia miniţii lor păcătoase, oameni în derivă.

Nu ştii dacă microbiştii, marile mulţimi care se închină unui zeu făcător de idoli la metru cub din indivizi dubioşi, sunt doar mirobişti sau sunt, sau pot deveni, soldaţii nemiloşi care rup, se bat, distrug totul în jurul lor, ţipă, aruncă vorbe, dau din mâni, fâlfăie steaguri ale unor armate care duc la moarte. Birocraţia profitului de fiecare zi a făcut din ei mercenari nevăzuţi pentru nimic.

Semnul căderii Babilonului, a Cetăţii pământene este faptul că acolo nu se mai pot vinde sufletele oamenilor.

Ceea ce urăşte Dumnezeu mai mult este idolatria şi curvia. Constaţi că în constituţii şi în coduri de legi nu mai încape adulterul, că omul poate să spună despre om tot ceea ce este rău, să practice calominia ca o arie bine exersată dintr-o operetă de salon, omul care vede în celălalt imaginea deformată a unui chip hidos, se pare că s-a uitat faptul că omul a fost creat după Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu. Ceea ce este mai dureros este că pledoaria pentru scoaterea adulterului din jocul nevăzut ale legii o fac oameni stilaţi, cu studii, specialiştii, cunoscător al multor limbi europene, culţi şi întrebarea apare firesc, de ce ei fac asta şi ce îi mână în luptă ?

Preţul spiritual al integrării este unul prea mare, iar românii ar trebui să solicite decontul, pentru că deşi nevăzut, spiritul are puterea de a da putere lumii. Lucrurile materiale până la urmă trec, ruginesc, cad în ruină, le roade molia, rămân urme ale unei civilizaţii care pleacă, iar de pe albastrul peron mai cresc cireşe în cireşi şi mai înfloreşte teiul primăvara.

Puterea românilor de insista pe familie, de face sacrificii lucrând departe de casă în condiţii pe care lume civilizată le consideră degradante, puterea de a răbda, de a se adapta la valori care nu-i îi sunt apropiate, de a aduna pentru copii şi urmaşi, pentru o casă a familiei, puterea de a învăţa noi limbi străine, de a merge în alte ţări şi a fi uneori specialişti de vârf în marile laboratoare, de lansa noi concepte de lume şi viaţă – ca paradoxismul – necesare lumii moderne şi lumii viitoare de pe planete care se apropie de noi, capacitatea de ridica biserici în comunităile din alte părţi, acolo unde marile catedrale sunt goale, puterea de face, a merge, a învăţa, a creşte copii, a iubi nevasta la bucurie şi la necaz, a face sărbători adevărate în marile sărbători electronice ale lumii, sărbători trăite, a rămâne sănătoşi într-o lume bolnavă, sunt mari calităţe spirituale care ar trebui luate în considerare. Până şi mâncarea românească este una din alimente curate, făcute din roada câmpului arat cu plugul de lemn, aparent greu şi cu sudoare, dar o alimentaţie curată într-o lume în care foamea este o boală socială gravă şi- n care nu se pot stabili cauzele bolilor curente – cancer, la ficat, la rinichi, stressul care roade precum un cariu în trupul uman.

Da, ar fi bine să gândim că lumea cealaltă, de tratat, trebuie să plătească valorile spirituale pe care românii, în marea lor majoritate, le conservă şi le pun în practică, le trăiesc.

Dar suntem noi pregătiţi pentru asta ? Acceptă ei ? Cel care dă plata este până la urmă Dumnezeu, care nu rămâne dator ...

Hristos de aceea a fost trimis în lume ca să atragă la sine un popor al său, un popor în călătorie spre Cetatea de Sus, să ne integrăm în această comunitate, oriunde am fi ...El ne-a mai spus că viaţa este mai mult decât mâncarea, decât hainele, şi că Dumnezeu se îngijeşte de fiecare.

Azi dimineaţă am văzut o tânără dând de mâncare fărâmituri de pâine unor porumbei în parc... Cine a trimis-o să aibă grijă de acele păsări ? Se adunau acolo şi vrăbiile şi două raţe care înnotau pe lacul din parc ...

Şi mirosea a tei înflorit la ora când lumina înflorea şi ea.

Constantin Stancu

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)