Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

ÎNTR-O NOAPTE DE FERICIRE...

Loredana TUDOR-TOMESCU

Cel mai greu lucru este să scrii de(spre) fericire. Rareori, când simţi că „lumea e a ta” sau că „l-ai prins pe Dumnezeu de un picior”, cum zice românul, cu atât umor, alegi să te apleci peste albul foii şi să-ţi pictezi simţirile-n cuvinte scrise, când alternativa „de-a o face lată” cu prietenii este, de sute, dacă nu de mii de ani, mult mai la-ndemână. Că este aşa, o probează tonele de scrieri mustind de tristeţe şi lacrimi, rupând cu greutatea lor balanţa care are în celălalt talger „note de(spre) fericire”. Sau poate că stau eu prost cu lecturile…

Ai crede că fericirea sterilizează capacitatea de creaţie artistică şi, Doamne, nimic n-ar fi mai eronat decât o astfel de judecată! Dar, pe lângă faptul că lipsa „exerciţiului” în planul fericirii îşi spune, vrând-nevrând, cuvântul, mai trebuie luat în calcul un aspect, zic eu, de o importanţă covârşitoare. Tristeţea e un sentiment mult mai subtil şi mai intim decât fericirea, n-o poţi împărtăşi oricui, nu oricum, nu oricând, nu oriunde! Şi atunci, ţii nefericirea în tine, o suceşti pe toate feţele, o desfaci în felii de portocală, o miroşi, o guşti, o-nghiţi, ţi se varsă-n trup (în cazuri fatale, în sânge), de unde a şi plecat de altfel şi iată, cercul e închis! Şi când te umpli de ea atingând punctul de saturaţie sau de insuportabilitate, o dai afară, într-o formă sublimată: actul de creaţie, scrierea, să zicem. Pe când fericirea trebuie comunicată şi comentată imediat. Închiderea ei în fiinţă ar duce la explozie!

Fericirea se cere expusă, pipăită, de cât mai mulţi, cere certificări imediate, ca şi cum posesorul ei ar vrea să se convingă şi prin părerea celorlalţi, că da, lui chiar i se întâmplă să fie fericit. Ori, când eşti trist, nu ai dubii că eşti nefericit, nu e nevoie să-ţi comunice/certifice un altul starea. Dacă nefericirea ar fi un deziderat (nu un dat) şi dacă ar fi la fel de greu de atins ca fericirea, lucrurile s-ar petrece la fel şi cu ceea ce numim tristeţe: am afişa-o la toate intersecţiile, am aştepta confirmările celorlalţi că, într-adevăr, avem o achiziţie importantă.

Probabil că şi masochismul, caracteristică exclusiv a fiinţei umane, are un rol în tot acest proces. Obişnuiţi mai mult cu greul şi cu răul, oamenii aproape că se tem să recunoască/admită prezenţa fericirii, de aceea şi au nevoie de cât mai multe certificări (de la ceilalţi) că sunt cu adevărat fericiţi (primii), chiar şi atunci când asta e o realitate, o certitudine. Pe când intrinsec, ancestral chiar, aş zice, omul e obişnuit cu ideea nefericirii lui, care e o prezenţă certă (ca să nu zic chiar omniprezenţă, că intru-n conflict deschis cu optimiştii incurabili), nu reclama autentificări suplimentare. Nu de puţine ori am spus noi inşine sau i-am auzit pe alţii spunând: „mi-e şi frică să mă bucur!”, „e prea frumos să fie adevărat” şi exemplele ar putea continua. Desigur, contraargumente ale acestei pseudoteorii despre fericire/nefericire pot exista într-un număr suficient de mare ca să invalideze rapid consideraţiile mele la temă. Mai mult chiar, amintindu-mi că eu însămi am scris, cândva, un eseu despre „Fericirea în faţa morţii, la români”, s-ar putea spune că mă contrazic singură (era, de fapt, vorba de daci şi de ritualurile lor în faţa morţii, dar am înserat şi exemplul cu Cimitirul Vesel, de la Săpânţa). Numai că acum mă-ntreb dacă toate aceste „zâmbete” în faţa morţii nu erau construite de oameni tot dintr-o frică nemărginită în faţa nefiinţării, a sfârşitului. Omul acceptă greu că moare şi gata, s-a terminat cu toate! Omul acceptă greu (sau, pur şi simplu, nu acceptă) că, după un lung şir de zbateri sau „de lupte corp la corp cu viaţa” (cum scrie cineva nespus de drag mie) nu rămâne din el şi din acumulările lui decât o mână de oase şi, mai târziu, doar un pumn de ţărână. Şi atunci, acest dincolo, această viaţă de după moarte şi toate preparativele pentru ea şi ritualurile ce o însoţesc, care pot da iluzia unei fericiri actuale sau viitoare (viaţă veşnică, Nirvana, Rai, fiinţa pură, spirituală, de „după”, preluarea sufletului ce s-a lepădat de trup de către cel mai drag dintre morţii celui recent stins din viaţă, aici cu rolul de ghid-gazdă pentru bun-venit într-o lume perfectă, „de unde a dispărut toată durerea şi întristarea” etc.) nu sunt decât nişte construcţii de care omul are infinită nevoie ca să-şi domolească frica de neant, nicidecum reale manifestări de fericire în faţa morţii.

Ceea ce tocmai am afirmat pare să atace în plin credinţa creştină şi să pună sub semnul întrebării validitatea ei. Departe de mine un astfel de gând! Eu însămi îmi pun nădejdea în ce va fie să fie „după”. Sigur, tocmai acesta ar fi un argument în plus că religia, cu tonica ei promisiune într-o altă viaţă după moarte, e doar o construcţie a omului, născută din spaima lui de a nu mai fi. Dar toate religiile, creştine sau păgâne, avansează ideea unei veşnicii a sufletului, a unei vieţi de „după”. Sigur, puteţi spune că omul se teme de moarte indiferent de religia căreia îi aparţine şi, de aceea, fiecare religie trebuie să dispună de un astfel de antidot al fricii de nefiinţare. Dar am un contraargument, cel puţin în ceea ce priveşte religia creştină (şi, dacă n-aş simţi nevoia să scriu acum până la capăt, cu siguranţă aş mai găsi cel puţin 2-3 alte contraargumente): ritualurile păgâne în faţa morţii, la daci, au precedat apariţia creştinismului atât de generos în promisiunile veşniciei sufletului (ca să nu mai amintim de filosofii greci ai antichităţii). Cu sau fără existenţa religiilor, omul s-a temut dintotdeauna de final, de nimicul de „după”. Încă dinainte de cristalizarea unei religii sau alta, omul avea un set de preparative pentru o a doua viaţă, ba chiar am putea spune că viaţa pământească era doar un pretext de a se pregăti cum trebuie, cu toate cele „de cuviinţă”, pentru o viaţă de apoi. Oricum, ca să nu mă depărtez prea mult de subiectul iniţial, afirm, oarecum concluziv, că aşa-zisa bucurie în faţa morţii, privită la originea ei, în prima ei secundă de viaţă, tot a frică de moarte seamănă.
 

Aşadar, pot spune că, de frica nefericirii, dintre care teama, spaima, frica sunt doar câteva aspecte, omul a fost nevoit să exerseze/mimeze fericirea, în scop terapeutic. Un distonocalm nu-ţi rezolvă problemele cu nervii, dar te poate ajuta să treci mai uşor peste momente mai grele sau perioade mai dificile. Poate comparaţia nu e cea mai potrivită, dar nu pretind că aş fi un as în mânuitul cuvintelor, aşa că cititorul va trebui să se mulţumească (deocamdată) cu atât de la mine. Şi dacă nefericirea este atât de veche, puternică, subtilă, aş spune chiar seducătoare, acaparând toată fiinţa omului, preocupările lui, temerile lui -nu am auzit până acum pe nimeni temându-se că mâine va fi (prea)fericit-, instrumentele lui de a face şi de a fi în timpul şi spaţiul vieţii, fericirii ce să-i mai rămână?

Altfel spus, în fiinţa umană aşa cum o descriu eu aici, fericirea e un intrus, greu tolerat de o gazdă despotică, absolutistă, cum e nefericirea. Poate că oamenii aceştia, descrişi de mine aşa, aici, nici nu există. Poate că am scris despre mine şi atât. Poate (că) m-am confesat şi aştept să fiu iertată sau contrazisă. Poate aştept să mi se spună din toate părţile: „da, măi fato, tu chiar eşti fericită!”...

Loredana TUDOR-TOMESCU

Despre fericire

Există fericire? Şi dacă există, care este definiţia ei? Acestea sunt întrebări puse de mulţi dintre noi. Ei, bine, îmi voi spune şi eu părerea. Nu după un studiu anume, ci, luând ca exemplu experienţele din viaţa mea.

Da. Există fericire, aşa cum există bucurie şi tristeţe. Numai că, de multe ori, bucuria care poate fi mai mică sau mai mare, este confundată cu fericirea. Astfel că, atunci când ni se îndeplineşte o dorinţă de o importanţă mai mare sau mai mică, spunem: „sunt fericit” sau „sunt foarte fericit”! Aici intervine confuzia, întrucât ar trebui să spunem: „sunt bucuros” sau „sunt foarte bucuros”.Aflându-mă la vârsta când destule întâmplări au avut timp să treacă prin viaţa mea, pot să spun că am avut multe momente de bucurie: diferite dorinţe împlinite, am cunoscut iubirea, am devenit mamă etc. De fiecare dată spuneam: „sunt fericită”!, când, de fapt, trebuia să spun: „sunt bucuroasă”! De ce trebuia să spun astfel? Fiindcă trăiam împliniri pământeşti.

Fericirea nu se poate compara cu ceva pământesc. Fericirea este un fenomen dumnezeiesc. Fericirea o trăim în momentul în care vedem şi primim Lumina Lumii. Adică atunci când trăim un miracol. Sunt momente când Lumina Lumii ne învăluie, ne luminează, ne înalţă la Cer. Şi nu vreau să se înţeleagă că vorbesc despre înălţarea prin moarte la Cer. Este un alt mod de a te înălţa. Miracol. Minune dumnezeiască. O clipă care-ţi pare o veşnicie. Este greu să redai în cuvinte trăirea unui miracol. Eu am trăit o mulţime de miracole, în ultima perioadă mai ales, de aceea pot să fac distincţia între fericire şi bucurie.
Unele dintre miracolele trăite de mine le-am scris în cartea intitulată „Clipa de Lumină” – editura Miracol, 2001. La un moment dat, când credeam că am aşezat totul în carte, fără să-mi fi propus în prealabil, am pus întrebarea pur şi simplu, ca şi când m-aş fi aflat faţă în faţă cu Cel Divin: „Doamne, ce a însemnat viaţa mea?”. Răspunsul a venit pe loc, în următoarele cuvinte care curgeau, eu trebuind doar să le scriu:
 

„Ca o scenă mi-a fost viaţa, pe care am făcut tot timpul repetiţie cum se moare.
Am fost să mor de dor şi de tristeţe. Şi de singurătate mi s-a făcut să mor. Am fost să mor din prea multă iubire. Dar cel mai mult şi tare mi-a plăcut să mor, a fost de fericire.
Nu mă-ntreba cum e să mori. Nu-ţi voi spune, pentru că sigur nu vei înţelege. Este unic felul de a muri al fiecăruia. Nimic nu se copiază.
Întreabă-mă mai bine dacă mai vreau să mor şi-ţi voi spune da, aş vrea să mor din nou.
De dor aş vrea să mor din nou. De prea mult dor, aş vrea să mor mereu. Mai bine să mă sting de dor, decât să-mi fie sufletul pustiu!
Să nu-mi mai aibă dorul loc în piept şi nici afară să nu vrea să iasă. Iar pieptul să-mi pocnească în fărâme, precum pocneşte un boboc de mac, atunci când nu mai poate dorul să-l cuprindă.
Bucăţi de dor să-mi fie semănate, ca să răsară mii dintr-o fărâmă şi numai o bobiţă să m-atingă iarăşi, să mă învie dorul pentru un nou dor!
Aş vrea să mor din prea multă iubire. Să fie multă, fără de hotare. Să dau din ea la toţi care-mi vor cere.
Să izvorască fără să mai sece. Izvoare din izvoare să se nască. Să fie multe, cât cuprinsul lumii.
Iar din izvorul dat la fiecare, măcar un strop la mine să se-ntoarcă. Şi să se facă din mulţi stropi o mare.
O mare de iubire din nou să mă inunde.
Eu să revin la viaţă din prea multă iubire şi iar să mor, iubire dăruind.
Dar cel mai mult când mi-am dorit să mor, a fost de fericire.
Atunci când am primit o clipă de Lumină din Lumina Lumii.
Pluteam uşor, precum un puf de păpădie purtat spre cer, doar de o adiere blândă!
Şi nu ştiam cine mai sunt şi unde mi-e sălaşul.
Pluteam, şi eram eu şi-mi era bine.
 

Pag. 192 din romanul „Clipa de Lumină” – autoare Ioana Stuparu

Fericirea...

De ce în clipele morţii, pe feţele dacilor se citea fericirea? Era normal să fie aşa! Fiindcă, în acele clipe, lor li se arăta Lumina Lumii, iar ei puteau să o vadă. „Voiau să o vadă”. Erau poporul cu mare credinţă în Dumnezeu şi ar fi trăit în linişte, pace şi îndestulare, dacă n-ar fi fost nevoiţi să-şi apere „nevoile şi neamul”.

Fericirea... Oricine poate fi fericit. Oricui îi este dat să trăiască miracole. Însă, de cele mai multe ori nu le dăm atenţie, trecem nepăsători pe lângă ele şi nu ne oprim măcar o clipă şi să spunem: „Îţi mulţumesc, Doamne!”.

Ioana Stuparu

Bucureşti

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)