Intre maidan şi bibliotecă: despre o semiotică a modelelor de educaţie

Corespondenţă de la Paris

Cora Saurer Chioreanu

Impresii si pareri personale in FORUM

În ultimul an de zile Franţa, a confruntat opinia publică europeană ( să nu credem că lumea în general se preocupă prea mult de hexagon...) cu diferite modele, publice, de educaţie: ministrul de interne francez doreşte să dea cu T-ul peste mizeria umană de culoare cafelei cu lapte a neo-mahalalelor pentru a le aduce la un nivel acceptabil de convieţuire spălată, primul ministru francez dă decrete legate de primele contracte de muncă rezerevate tinerilor fără să se consulte cu nici o parte interesată şi îi face pe aceştia să rămână puzderie pe stradă luni de zile blocând accesul la ştiinţă în reputatele universităţi si înalte şcoli pariziene şi din provincie, cercetarea şi minţile de vârf părăsesc ogorul francez pentru a ceda locul tinerilor veniţi din emigraţia aleasă care se mulţumesc şi practic şi teoretic cu vreo 60% din plata tinerilor francezi. La rândul lor, o parte din aceştia sunt obligaţi să depună muncă cvasi-silnică gratuită vreo 10 ore pe zi, sub numele curicular de stagiari... Sunt câteva din modelele cu care ne-am obişnuit, pe ecranele televizive sau pe planul lucios al revistelor de actualităţi, nu departe de celălat model, al câştigului rapid de ascensiune socială prin media sau prin „steaua (lor) fără nume.”

Rămăsese un domeniu admirativ - fără tăgadă- model de educaţie, cel al sportului. Se purificase turul Franţei de drogurile vizibile, cele auto-imune neputând încă fi depistate, iar echipa de fotbal a Franţei dupa eşecul de acum patru ani când s-a concentrat mai mult pe panouri publicitare, a revenit, asemeni unui Phoenix ( albastru, ca să nu îi spunem... negru) într-o formă excepţională să ne arate că se poate, cu mult talent şi multă motivaţie, retrăi excepţionalul. Ne-a oferit, chiar şi celor ca mine, care vedeau meciurile între două pagini de lectură, momente de mare emoţie şi de calitate sportivă.

Trenul groazei la Luna Park, in vivo

Pentru locuitorul de pe străzile limitrofe Champs Elysées-lor, Bastiliei şi altor încrucişări de mari drumuri istorice, jacqueria[1] permanentă de pe stradă, la care ieşiseră cu mic cu mare după fiecare meci important locuitorii unei Franţe model de integrare şi toleranţă, intră într-un model educaţional al sărbătorii: sute de mii de oameni, bucurându-se de un succes efemer, ne evocă spiritul latin al jocurilor... cu cât mai multe pentru a ocoli cotidianul unui imperiu. Doar cu metroul era ceva mai temător, pentru curajoşii care ieşeau de la o altă activitate decât vizionarea meciului, tărâmul subteranei, punctat de corale urlătoare şi de lovituri în ferestrele trenurilor, era mai mult un parcurs al trenului groazei versiune Luna Park, in vivo. Oamenii se bucurau răsunător şi toţi turiştii participau volens-nolens la sărbătoare. Nimic mai frumos, decât încurajările conductorului prin difuzor: „ Mai tare, băieţi, că nu se aude”, el aflându-se după geamul de sticlă blindată dat fiind precedentul altor jacquerii cu temei... si atunci jacobinii sans-culottes (caniculă maximă la Paris în ultimele săptămâni, ceea ce justifica piepturile goale şi înroşite) au început să lovească în bunul public ritmic şi global, dându-ne impresia că suntem pe o arcă a lui Noe gata de scufundare. Au coborât la prima staţie de pe Câmpurile Elizee, făcând loc celor care au urcat la a-II-a, pentru a coborî la Arcul de Triumf. Nemţii de alături cu trei copii de vârstă şcolară, nu au avut timp să îi dea pe suporteri ca nici un fel de exemplu, pentru că trebuiau să aibe grijă să nu li se întmple ceva mai rău, decât puterea exemplului...

Pentru ca modelul să fie de urmat, definitiv şi irevocabil, a trebuit ca regele întronat de o lume întreagă a sportului să .... îşi dea în petec şi bucuria ... să se înnece la mal. Modelul de reuşită a tuturor celor oprimaţi ai unei soarte de mahala, şansa de a ajunge la meritul suprem al recunoştinţei publice a fost spălat pe loc de tornada „capului în piept” al lui Zidane. La o a doua reflecţie şi aşteptând justificarea - nu cea publică, care nu s-a lăsat nicidecum aşteptată)-ci cea personală a făptaşului, ne dăm seama că, în pofida cartonaşului roşu, gestul nu pare atât de spontan sau atât de necalculat precum aveam toţi tendinţa de a-l judeca şi accorda circumstanţe atenuante. Cititorii pe buze au făcut public imediat conţinutul frazelor provocatoare, semioticienii şi analizatorii de semn non-verbal nu s-au prezentat încă la televizor, dar în aşteptarea lor putem decoda: cele câteva secunde în care creierul unui strateg sportiv desăvârşit a avut timp şi răstimp să reacţioneze, faptul că a făcut .... stânga-dreapta împrejur, clar, sub luminile rampei şi şi-a lovit adversarul din plin, spun totul. Gestul a fost scontat. Zidane a vrut să ne arate. Un alt model de educaţie, care îi este mai apropiat decât comunicarea non-violentă, un fel de-a ne spune: violenţa revanşardă este justificată, „onoarea” ( care dintre ele oare, căci cea de sportiv fair-play a fost ştearsă din catalog), se spală ca pe vremea Talionului, dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi. Că Zidane care a stat, scuze, pe maidan mai mult decât prin biblioteci doreşte să spună indirect lumii că sunt cauze care justifică orice mijloace este o formă de comunicare pe care o putem accepta ştiinţific: obiectul publicitar se manifestă în contextul în care jumătate de mapamond are acces la el. Conţinutul formei însă, ne dă sudori reci...

Inadmisibilă însă este cuvertura de scuze şi de promptă toleranţă mass-media şi politică. Comentatorul meciurilor de pe programul televiziv 1 francez, eminent personaj cu fair-play sportiv a luat atitudine imediată. Reacţia lui a fost pe măsură. Revenind cu echipa la Paris s-a mai înmuiat şi s-a dat cu stilul... liber impus...

Pe scut sau sub scut...

Şeful statului aşteaptă în pridvorul palatului eroii învinşi. Cu Doamna Sa alături. Echipa ajunge, năduşită şi omenoasă, după un drum de câteva scurte ore cu avionul, eroii işi pun costumul şi cravata pe stradă (aici protocolul în direct al transmisiunii nu a putut şterge....). Eroii ne par obosiţi, fără nici un chef, nici de cinste, nici de cravată, nici de masă împărătească. Şifonaţi şi la propriu şi la figurat, intră în curte, se îndreaptă spre stăpânire, convoiul se triază, mai întâi domnii cu burtă de la minister şi alte asociaţii, eroii şi doamnele lor mai pe urmă...

Fetelor, aici aţi lipsit de la vizionare: mai toate cu buricul gol, evident în blugi şi atât de departe de tot ceea ce am învăţat noi să fim în public... Nu când ne dă la televizor de la palatul unui şef de stat - model de educaţie.... Da, ele sunt doamnele care acompaniază eroii şi la bine şi la rău.

Când tinerii noştri nu sunt lăsaţi în diferite incinte pentru că li se cere ţinută, se revoltă. Yves Saint Laurent spunea că eleganţa este o calitate înnăscută pe care moda nu o poate crea. Fetele băieţilor care în tricou şi pantaloni scurţi dau mai bine decât în costum, au fost pe măsura lumii pe care o reprezintă. A, omisesem, unul dintre eroi a dat mâna cu şeful statului model de educaţie cu pumnul strîns în buzunarul pantalonului, iar una din fetele cu eroii a şi uitat să o salute pe Doamna şefului de stat model etc....

Apoi limbajul verbal a preluat funcţia educaţională. Şeful statului etc a omis incidentul, sub scutul limbajului de lemn a subliniat doar admiraţia, nu putea să se pună rău cu jacqueria... sau pur şi simplu, lucrurile despre care nu se vorbeşte, nu există. Ce a urmat ştiţi, o lume întreagă polemizează pe această temă.

Detalii finale, când cu scuzele făptaşului

La interviul de pe programul francez particular Canal +, orchestrat de toţi cei care ştiu evoca limbaj verbal şi non verbal, Zidane a apărut într-o pseudo-ţinută militară. A vorbit ca un general de armată în misiune. La interviul cu Claire Chazal, prezentatoarea model maxim de educaţie a tinerelor fete... clonate şi nu numai de pe programul 1 francez, în aceeaşi ţinută, Zidane a fost plasat plasat în faţa unei biblioteci ticsită de cărţi...

Iar nouă, pedagogilor nu ne rămâne decât să continuăm anacronic, să la spunem tinerilor noştri să nu mai bată toată ziua mingea pe maidan şi să mai pună, dom’le mâna pe carte. Pănă la o adevărată jacquerie, nu doar până la transferul rapid al privilegiilor....

Cora Saurer Chioreanu

[1] Jacquerie : termen folosit pentru răzvrătirile ţărăneşti impotriva seniorilor în sec XIV şi XIX , de la Jacques eponimul ţăranului francez.

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)