Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 ÎNTRE DOUĂ LUMI

Prof. Olga Alexandra Diaconu

     Personalitate complexă, Eugen Dorcescu, e unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai secolului al XX-lea, precum şi ai secolului nostru,  printre operele sale importante enumerându-se Metafora poetică, Emblemele realităţii, Poetica non-imanenţe (eseu şi teorie literară), Arhitectura visului, Culegătorul de alge, Omul de cenuşă ( volum antologic), Biblice,( volum antologic), Psalmii, Eccleziastul, Pildele şi Rugăciunea regelui Manase( poezie), Basme şi povestiri feerice. (proză). Trebuie salutată în mod deosebit tenacitatea cu care poetul a lucrat ani întregi la versificarea cărţilor sacre, ca şi ardoarea cu care s-a avântat în dialogul său cu Divinitatea, într-o epocă în care nu numai societatea, dar nici critica literară nu acordă suficientă atenţie poeziei mistice. Volumul antologic de poezie, intitulat Omul din oglindă, aparut la Editura on-line Semănătorul, 2009, constituie o radiografie spirituala a societăţii contemporane, dar şi a intelectualului acestei societaţi, detaşat şi meditativ la vârsta senectuţii, intelectual ce se simte anacronic într-o societate în care domneşte răul, prin supremaţia vieţii instinctuale şi acaparatoare asupra celei spirituale. Starea de spleen a intelectualului se exprimă fie direct, fie prin intermediul Bătrânului sau Eremitului, ale căror euri se suprapun eului poetic într-un ţinut virtual, caracterizat prin puritate, calitate specifica sacralităţii. Prin tematică şi forma expresiei poetice – curgătoare, muzicală, eliberată de rimă, există doar oaze poetice în care este prezentă clasica rimă – volumul are un caracter unitar. Scârbit de societatea abjectă în care trăieşte, Bătrânul - Poetul doreşte retragerea din lume, retragere care începe să se confunde la un moment dat cu întoarcerea în punctul genetic, considerată ca singura posibilitate de eliberare. Poetului îi repugnă nu doar oamenii, ci întregul univers fenomenal, considerat bolnav, drogat, putred şi neagă tot ce a iubit altădată.

    Viziunea asupra societăţii se schimbă în funcţie de felul în care se manifestă ,,judeţul sufletului cu trupul”. Astfel, în primul volum există un echilibru relativ între suflet şi trup, Bătrânul simţindu-se încă fericit alături de cea căreia încă îi mai tresar mâinile când ,,îi striveşte cârligei în palmă” . Foarte curând, însă, ,,judeţul” înclină balanţa în favoarea sufletului. Boala şi bătrâneţea apar ca o modalitate de a apropia omul de Divinitate, de a-l ajuta să vadă altfel elementele micro şi macrocosmice înconjurătoare. Are loc ,,un fel de  translaţie centrifugală, / copacii lunecă spre zare, / clădirile se- mprăştie lin, linear, / spre amplasamente distante, / oamenii cad în ameţitoare / tuneluri” care schimbă viziunea poetului asupra vieţii: apare dorinţa lui de întoarcere Acasă, prin înălţarea în spirit, alături de ,,Cel care i-a dat viaţă”. Întrucât apare ideea că există atâtea universuri câţi oameni sunt, lumea fenomenală pare să dispară o dată cu Bătrânul.

    Înţelepciunea şi luciditatea, accentuate o dată cu aplecarea întru sacralitate, duc la o metamorfozare fizică a ,,omului din oglindă”.  Dar ceea ce nu apare în oglindă este o lumină interioară, nevăzută, semn al apropierii de Divinitatea abia bănuită, deocamdată, care îl determină pe Bătrân, numele apare ca simbol al înţelepciunii, să vadă schimbat însuşi rostul astrelor, soarele şi luna nemaifiind izvorâtoare de viaţă, ci de moarte. Înţelepciunea, dobândită parcă prin racordarea la o frecvenţă energetică mai înaltă, îl ajută să mediteze cu detaşare, întrebându-se adesea câtă realitate şi câtă iluzie există în univers, dându-şi seama, în cele din urmă, că realitatea şi iluzia îşi schimbă locurile în funcţie de modul în care spiritul uman se apleacă spre lumea fenomenală sau spre sine însuşi. Lumea fenomenală nu poate fi reală  pentru că este într-o continuă curgere, într-o continuă devenire, în timp ce lumea spiritului poate conecta omul la esenţe. Spiritul e miezul, lumea este coaja. Bătrânul nu mai iubeşte fenomenele în individualitatea lor, ci totalitatea şi unitatea lor, ca şi punctul în care ele se vor întoarce, pentru că  întregul şi punctul una sunt. Nu iubeşte o fiinţă anume sau un anumit element al naturii, ,,ci, mai /  degrabă discretă –/ frăţietatea tuturor acestora / iubeşte taina care-i leagă pe / cei sortiţi morţii”.

    Dotat cu această luciditate anticipativă, Bătrânul vede lumea fenomenală cuprinsă de tentaculele demonice ale morţii spirituale, ,,oamenii sunt nişte morţi care se mişcă”, putreziciunea domneşte la nivel fenomenal şi spiritual deopotrivă. De altfel, devenire înseamnă, ne sugerează poetul, o permanentă plecare din şi reîntoarcere în punctul genetic, deci, şi o reîntoarcere ciclică în sânul naturii, idee vehiculată în istoria filosofiei de-a lungul veacurilor, de la presocratici la Nietzsche. Bătrâneţea este şi o vârstă a uimirii, nu doar a înţelepciunii, curiozitatea intelectuală, raţională devine un instrument al tinereţii. Totuşi, este o stare asemănătoare morţii, dar care ,,întârzie mai puţin decât moartea”, de aceea, o stare nedorită. Gravitaţia, identificată în cărţi de parapsihologie cu timpul, e singura care-l mai ţine pe Bătrân în lumea fenomenală, după ce a depăşit stadiul în care încă mai era interesat să se întregească sufleteşte prin iubire. Toate acestea se întâmplă pentru că fiinţa nu mai e îndreptată către vitalitate,  ci către spiritual.

    Vederea unităţii îi provoacă  Bătrânului nostalgia şederii ,,pe o bancă la ţărmul /  marelui râu “, deşi se află încă pe ,,un limb unde vremea ucide durata”. Vederea râului trezeşte nostalgia Râului, aşa cum poiana trezeşte nostalgia Poienii. Fiecare îşi supravieţuieşte sieşi, prin ceea ce îşi aminteşte despre el, de aceea bătrâneţea este  ,,o supravieţuire a celui care a fost împlântat în vital”. Dorinţa de eliberare, de scăpare de greul lutului devine obsesivă şi constituie liantul de bază al volumelor incluse în antologie, ca şi a volumului Drumul spre Tenerife, publicat in 2009, la Ed. Eubeea Timişoara, volum pe care poetul nu s-a  decis sa-l includă în antologie, poate doar pentru că a apărut pe hârtie de curând.

    Absenţa apare ca o altă caracteristică dominantă a vieţii Bătrânului, absenţa de la lumea fenomenală. Lumea spirituală e considerată o lume infinit mai bună,  ,,fără cause, fără efecte, fără regrete, pentru că regretul e o caracteristică a lumii ireversibile. Conştiinţa apare  ,,ca un sinistru torţionar. Bătrânul observă doar ,,vulturul negru al morţii” şi simte răceala de gheaţă a morţii chiar când afară e o căldură toridă. Luna îi trimite ,,un mesaj încifrat, vântul apare ca ,,un fel de alter-ego fantomatic, un vaier al eului”, poetul vorbeşte despre ,,ruptura iniţială dintre carne şi duh”, dar această ruptură îl face mai viu, mai înţelept: ,,bătrânul e neînchipuit de viu, / el vede altfel, aude altfel, înţelege / altfel, pentru că ,,un arc, un resort, o barieră / s-au rupt, undeva, în / adâncurile fiinţei sale, s-au rupt şi l-au eliberat”. ,,Până şi moartea /  i se pare un efort de / nesuportat”. ( vol. Elegii  )

    Dacă volumul Elegii conţine nostalgia întoarcerii Acasă şi negarea lumii terestre, pe care în tinereţe a iubit-o, volumul Moartea tatălui sondează mai în adâncime, poetul a urcat o nouă treaptă din urcuşul spiritual, divin, observând interferenţa celor două lumi: tatăl se află ,,în lumea de-aici”, dar şi ,,în lumea celor mutaţi la Cel Veşnic”, ,,locul şarpelui e chiar / în Eden, locul / infernului e-n paradis”, lumea de dincolo e ,,fosta-ne / casă”. Sunt reluate ideile din volumul anterior: moartea apare mai întâi ca un vis, reapare ruptura dintre spirit şi trup: ,,Tatăl desenează, în vis / circumferinţa / neantului. / Ştie prea bine / că-i o himeră / că e o tragică / glumă / o farsă / pentru fiinţa / grea, ca o lespede / a celui ce doarme”.  E vorba de un somn al spiritului uman, nepregătit încă să afle tainele vieţii terestre. Disoluţia trupului atrage după sine multiple înfăţişări ale spiritului: ,,Tatăl are / acum / înfăţişări diverse, / nenumărate / Peste tot întâlneşti / chilii ale solitudinii sale, / telurice, / ale expansiunii sale eterice”, pentru că prezenţa Lui  este ubicuă, în plan fenomenal şi spiritual.

    Lacrima apare  ca simbol al purificării prin durere şi deci, singura cale spre moarte, în care nu poţi intra oricum: ,,Lacrima / e singura / punte / spre moarte”, (...) ,,Lacrima, da./  Instantanee, pură, / traversată de soare”. Întrepătrunderea celor două lumi duce la suprapunerea  tatălui cu Tatăl (,, nu ştim dacă / ceea ce numim, / aici, tatăl / nu e cumva /  însuşi semnificantul, / ambiguu, adecvat / înţelegerii noastre / înceţoşate, al teribilului /  semnificat / numit Tatăl”), a mamei cu durerea, ( ,,mama-i un căuş de durere” ) cu lacrima, cu puritatea, a maicii cu Maica, cu Mijlocitoarea între cele două lumi, ca simbol al durerii: ,,Două lumi, /  două dimensiuni / se-ntretaie / în acea clipă, / în acel loc: deasupra, o lume – o criptă / de-azur - , /  unde lumina-i totuna / cu întunericul, / dedesubt, / o criptă – o lume de / lut – unde-ntunericul / e însăşi substanţa / şi neagra transparenţă / a luminii”. Plânsul mamei e un plâns cosmic.

    După plecarea tatălui, apare spărtura, casa nu mai e monada, adică un univers în minitură, nu mai e simbol al întregului, urmaşii rămân în lumea celor cinci simţuri, ştirbiţi de înţelegerea unei asemenea plecări, devine centrul unei lumi ce atrage disperarea, angoasa, tăcerea. Uitarea apare ca un fenomen de contracarare a acestor stări, datorate lipsei de înţelegere a fenomenului morţii.  Din monadă spartă, lipsită de unitate, casa tatălui se transformă în ,,mormântul / în care se / descompune, încet, / memoria tatălui”. Neînţelegerea devine negaţie. Lumea fără tatăl – Tatăl rămâne o interogaţie retorică: ,,Se poate concepe o lume de la care tatăl şi-a  întors chipul?”

    Există locuri de comunicare între cele două lumi, cu o lumină identică celei din spaţiul dintre veghe şi somn, locuri prin care se întoarce spiritul tatălui în lumea terestră: ,,de-a lungul râului (...)  domneşte (...)  aceeaşi lumină / ce-acoperă spaţiul / dintre veghe şi somn, ... / (...) Pe-aici trece tatăl, / noapte de noapte”. Apare suprapunerea nefiinţă- fiinţă: ,,E vorba doar / de / intensitatea fiinţei, / a fiinţării”, dar şi de ,,intensitatea / nefiinţei, a nonfiinţării”. (...) ,,Cele două / intensităţi / reunite / sunt arhifiinţa de / astăzi a / tatălui”.

    Treptat, ,,absenţa capătă trup”, devine mai vie decât prezenţa, viziunea asupra vieţii se inversează, ca şi în primul volum, apare impresia de irealitate, de iluzie a existenţei terestre, trecătoare: ,,Cum ar putea să existe ceva, cineva care trece?”  Apare unitatea, întrepătrunderea lumilor ca înainte de Geneză: ,,Şi la fel ca atunci, / peste tot şi niciunde, /  fructul poartă un / sâmbure negru, / compact / neatins, / ce-l ascunde pe tatăl”. Drama timpului ireversibil împiedică adevărata trăire a vieţii terestre: ,,Cel ce trăieşte intens /  drama timpului / nu se poate / mişca / nicicând şi niciunde, / în spaţiu”. Natura însăşi e trecătoare, are loc o ,,derută ontologică / a pădurii, / a râului, / lunecarea spre neant / a Poienii”. Durerea nu duce încă la puritatea care apropie omul de Divinitate, de aceea ,,mama locuieşte / într-o / lacrimă / tulbure”. Moartea pare să clarifice, totuşi, oamenilor un unic sens: ,,Tatăl poate exista / fără lume / Dar lumea / nu poate / exista / fără Tatăl”. Viaţa terestră apare ca o perpetuă rememorare: ,,fiul e mai mic şi de-o fiinţă cu tatăl”.

     Interferenţa celor două lumi apare şi în cel de-al treilea volum din antologie, În piaţa centrală. În Prolog, seara apare ca un moment cosmic al interferenţei binelui cu răul, al coşmarului cu odihna când poetul va ,,cădea lin,  / adânc, în  / ghimpatele visuri”, va pluti ,,cum se-ntâmplă, / mereu / în tenebre şi-abisuri”. El primeşte ,,şi balsam şi răcoare”, ,,şi o sfântă uitare”. Ziua este momentul cosmic al destinului uman, o dată cu zorii, viaţa devine ,,drumul ştiut”, ,,calvarul ştiut: / un om şi o cruce”. În poemul Omul din oglindă, angoasa morţii depăşeşte frica provocată de dezastre sociale sau calamităţi naturale; războiul dintre suflet şi trup continuă, spaima se zugrăveşte pe chip: ,,Omul acela, conturul / acela, e / sufletul chiar”. Din cauza înstrăinării omului de el însuşi, ,,întunericul s-a prefăcut, /  perfid, / în lumină, / calea e-ntoarsă, / lumea e-ntoarsă, / fiinţa e-ntoarsă, / spre a face/  credibilă / ontologica farsă” care este chiar viaţa: ,,Dincolo-i zăvoiul, e râul, / e cerul, sunt norii, e / soarele roşu şi greu. / Dincolo, dincoace, sunt / noaptea, amiaza şi / zorii. / Şi dincolo – ca şi / dincoace – de toate / acestea / sunt eu”.

    Poetul începe să desluşească semnele morţii, se reîntoarce ,,spre locul de unde-mi / trimisese primul / semn fără greş – mă luase în seamă – iconomul de trupuri, / implacabila moarte”. Eul se apropie de esenţă, de arheu, întunericul se suprapune luminii: ,,se-ntoarce, nici viu, nici / defunct, / la ceea ce-a fost / înainte să fie”, se-ntoarce ,,la acel întuneric profund, / absolut, / la acel întuneric perfect, / care-i însăşi lumina”. Sufletul ajunge într-un moment al vieţii lui când sunt vii, deopotrivă, uitarea şi amintirea: ,,ce vie-i uitarea! / Şi amintirea, ce vie-i!”  Sufletul ,,s-a trezit. / Aidoma vântului ce / galopează-nsorit / prin delirul / câmpiei”. Poetul se apropie sufleteşte tot mai mult de Tatăl, dar apropierea e dureroasă: ,,Iată-mă / vin, / pe o cărare / de spini şi pelin / desenată-n a plângerii vale”. E o întoarcere volens-nolens, la Matricea iniţială: ,,Duh arzând, renăscut, /  şi uitucă ţărână, / cum am fost / la-nceput, / sub a Domnului talpă, /  în a Domnului mână”. Irealitatea se confundă cu realitatea: ,,Totul e / cât se poate de limpede, / şi totu-i mister”. Poiana, la care revine des sufletul poetului este o poiană aspaţială şi atemporală, de aceea, veşnică: ,,În Poiana ieşită din / spaţiu şi timp, / din al vieţii / zadarnic tumult. / În Poiana / de-acum, de / demult”. Universul devine ,,un singur drum, ,,infinitul e golul acesta, / dintre râul / de-atunci şi / râul de-acum”. Timpul devine o piedică în calea aflării depline a sacrului: ,,Această draperie grea, / apăsătoare, confuză,” care pune oprelişti ,,exact în clipa / când sunt pe / cale să văd, / când sunt pe / cale să gust, / când sunt pe/  cale a înţelege”. Acvila apare ca un semn divin, dar şi ca simbol al propriului suflet: ,,Eram acvila duhului, / pedepsită să-mi / poarte lutul în gheare”.

    Poemul Sub cerul pustiei descrie o poiană de vis, din ,,lumea creată de Iah Elohim, tocmai pentru că nu e atinsă de pasul omului, poiană cutreierată doar de vânt şi de păsări, ,,pe al cărui covor / mi s-a părut / a zări, / când şi când, / urma Lui”. Interferenţa lumilor se întoarce până la Geneză: ,,La rădăcina celor / ce sunt / de pildă, la / rădăcina zilei/  acesteia, / stă, deopotrivă, / primordialul / Cuvânt / şi fiinţa mea, / tremurătoare, firavă, / ca trestia”. Apare Eremitul, ca simbol al cugetării, al  purităţii, al  sacrului. El priveşte ,,cum un braţ nevăzut / leagănă, lin, / cădelniţa lunii”. Divinitatea e omniprezentă: ,,Mâinile Domnului, / verzi, străvezii, / mângâie-ntinderea / plaiului / Astfel încep, / zi de zi, / dimineţile raiului”. Vântul apare ca semn al mişcării, al vieţii: ,,Vântul / răscoleşte pădurea / răscoleşte Poiana, / cu văzduh şi / lumină, / pământul, ,,mută, din / nevăzuta lui/  temelie, cuvântul”, revelează esenţa celor ce sunt.

    Prezenţa celor patru elemente primordiale – apă, aer, foc, pământ – stă la baza a tot ce există: ,,Toate cele ce sunt / se împart, ne-mpăcat, / între cer şi / pământ, / între lut şi văzduh”. Totul pare să fie protejat, vrăjit de spiritele celor ce au fost ,,părinţii Pustiei”, simboluri ale sacrului, ,,ce trec, se petrec, prin / spaţiul real, virtual, / ce vin şi revin, /  intangibili şi puri”. Doar înt-un asemenea loc pur omul se apleacă în el însuşi, descoperind ,,un abis de / lumini şi răcoare”. Varietatea universurilor individuale se comprimă într-unul singur: ,,Însă numai unul, / unul singur, / există”. Misterele lumii par să fie ascunse în pergamentele Eremitului. Ele sunt transmise telepatic Poetului, pe care-l consideră ,,dublul meu rătăcitor, / pământean”. Prezenţa se contopeşte cu absenţa: ,,Te-ascunzi / în negarea lui Da, / în afirmarea lui Nu”. Într-un asemenea univers, invadat de lumină, dispare angoasa morţii, pentru că ,,moartea însăşi e-o floare risipită în flori”.

    Poemul În piaţa centrală vorbeşte despre existenţa a trei niveluri de conştiinţă, primul, ,,un fel de somn, vegheat / de raţiune şi de conştiinţă”. Oamenii sunt clasificaţi în indiferenţi, adormiţi, angoasaţi şi oameni care primesc revelaţii. Apa apare ca semn al morţii sufleteşti: ,,Nu focul, ci apa / licăreşte-n pervaz, licăreşte-n / firidă”. Sufletul nu poate fi prins din panorama lumii terestre sau celeste: ,,Dar tot ce-i deasupra de / sine, în sine şi sub / nu-i nici cub, / nu-i nici sferă”. E prezentă o lume demonică, tentaculară care cuprinde totul. Infernul e chiar ciclica reîncarnare a sufletelor: ,,Infernul e chiar această/  repetată / cădere în trup”. Lumea e o lume muribundă, chiar soarele ,,e-aidoma nouă / nici nu moare, nici / nu trăieşte”. Natura terestră e dominată de ploaie, ca instrument al dezagregării, ca o pedeapsă pentru o lume apocaliptică: ,,N-aţi cunoscut că trebuie să vină/  Răsplata pentru merit, pentru vină? / Că într-o zi al Judecăţii Tron / Ne va zvârli-ntre cei care suspină?” Asistăm la o lunecare treptată, continuă a fenomenalului în origine, în esenţă: ,,Lumea toată coboară / scări de umbră şi vis. / Râul alb desfăşoară / o spirală-n abis”. Totuşi, Divinitatea nu dispare complet din contingent, curgerea continuă: ,,Singur râul curge şi / murmură. / Râul ancestral, râul / liric, insomniac. / Cea mai sublimă / făptură / din câte există”.

    Sufletul trăieşte între două lumi: ,,Peste suflet / se lasă, / uşor, / vulturul nopţii, / cu sufocantul său / zbor”. Vântul, din simbol al mişcării, al vieţii, se transformă în instrument al morţii: ,,Vântul, polizor nevăzut, şuieră-n / vis / şi ascute / un satâr nevăzut.(...) Spaţiu-i mut. Timpu-i mort”, oamenii sunt ,,de frig”, dezorientaţi: ,,Mă caut, între ceruri şi pământ, / Şi mă găsesc oriunde şi niciunde”.

    Concluzia Poetului e că ,,fiinţa-i şansa ce s-a irosit, / şi-acum reface-a erelor cărare, /  nădăjduind în cel ce S-a jertfit / în semn de mântuire şi iertare”. ( Chipul). Ideile cuprinse în această antologie sunt un semnal de alarmă pentru societatea contemporană ca şi pentru cea de peste timp, un semnal de trezire spirituală a unei lumi ce se complace să trăiască fară a-l ţine-n suflet pe Dumnezeu.                                   

Prof. Olga Alexandra Diaconu

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)