Exegeză

ÎNTRE NAŞTERE ŞI ÎNVIERE –

EXPERIENŢA SUBLIMULUI MORŢII ÎNTR-UN EXERCIŢIU CONTINUU

THEODOR DAMIAN, „Exerciţii de înviere”, UNIVERSALIA, Bucureşti, 2009

Cezarina Adamescu, Agero

         Încă din titlul, foarte tentant, recunoaştem atitudinea creştină a prelatului, omului  şi poetului Theodor Damian, cel care îi adună pe scriitorii valoroşi din întreaga lume, sub oblăduirea revistei Lumină Lină, la colocvii de taină despre mântuire, Viaţă-Moarte-Înviere – Misterul credinţei care se proclamă la fiecare Sfântă Liturghie.

         Şi de această dată, dascălul sacerdot ne introduce în universul adevăratei credinţe pe care o propovăduieşte de la amvon, la catedră ori în paginile prestigioasei reviste de cultură şi spiritualitate din New-York, de care aminteam mai sus. El ne învaţă şi în aceste pagini, nu numai trăirea, dar şi murirea, însă mai cu seamă, ne oferă fărâme din cuminecătura Învierii  particulare şi universale de la sfârşitul timpurilor. E un mesaj escatologic de care trebuie ţinut seamă în aceste vremuri care prefigurează sfârşitul iminent al lumii, aşa cum l-a revelat Sfântul Apostol Ioan în Apocalipsă.

         Profesiune de credinţă, dar şi de viaţă, Apostolatul Cuvântului dă roade neaşteptate în toată lumea, în conştiinţele, nu numai ale românilor, dar ale creştinilor de toate confesiunile.

         Putem spune că Theodor Damian este un  propovăduitor, un misionar itinerant care, oriunde s-ar afla, în  America, în România, Germania sau la Poli, îşi exercită mandatul încredinţat de Însăşi Pronia Divină.

         Bogata şi prestigioasa  sa activitate didactică, spirituală, duhovnicească, literară nu a rămas îngropată precum talantul, în pământul, uneori arid şi sterp al sufletului învârtoşat, în lupta cu existenţa, ci, precum seminţele florarului, risipite în fel de fel de soluri, au prins rădăcini, au încolţit, au crescut  tulpini viguroase şi au dat la rândul lor, flori şi roade încărcate de seminţe, într-un ciclu firesc, aşa cum, firească este viaţa însăşi.

         Cu alte cuvinte, s-au înmulţit nemăsurat şi necântărit şi aşteaptă, la rândul lor, să fie împrăştiate şi să-şi împlinească în felul acesta menirea.

         Îl  recunoaştem încă de la primele pagini pe autorul volumului Semnul Isar, acelaşi stil colocvial, cald, prietenesc, confesiv, lipsit de formule didacticiste ori dogmatice, dar reuşind să transmită subliminal, mesaje vitale. Acurateţea acestui stil deja format este un câştig pentru cititor, pentru că înţelege mesajul şi-l asumă şi se substituie stărilor şi  ideilor autorului.

         Autoritatea  religioasă şi morală pe care o reprezintă autorul e suficientă pentru receptarea cu deschidere maximă a textului poetic, care, îmbrăcat în aura spiritualităţii, induce stări cât se poate de stenice pentru suflet şi pentru psihic.

         Theodor Damian nu se abate nici o clipă, însă, de la ideea de forţă pe care o transmite cu o luciditate maximă: trăirea autentică a credinţei şi nu numai afişarea ei ostentativă. Şi feed-back-ul nu întârzie să se nască şi să se manifeste.

         Volumul Exerciţii de Înviere este expresia cea mai pură a unei credinţe adânci şi a unei trăiri, profund înrădăcinate în  suflet, dar şi manifeste, în căutarea omului/sufletului pe care să-l îndrume, să-l ghideze pe drumul cel strâmt, spre poarta cea îngustă care duce la Împărăţia Cerurilor.

         Şi aceste „exerciţii de Înviere”,  sunt de fapt, exerciţii de naştere, de viaţă şi de moarte, autorul învăţându-ne, şi învăţând şi el însuşi în acelaşi timp, cum se trăieşte şi cum se moare, pentru a dobândi Învierea. Sunt un fel de rugăciuni libere, neîncorsetate-n canoane, dialoguri cu Dumnezeu, cu reverenţa cuvenită, şi cu oamenii, cu acea notă de intimitate, afinitate şi căldură sufletească,  fără de care nu ai putea să-ţi deschizi sufletul, nici măcar la confesional.

         Prin scurte secvenţe de viaţă, gen flash-back-uri, autorul pune în lumină trăsăturile de caracter ale adevăratului creştin, mai cu seamă cel trăitor în lumea de azi, laicizată şi mergând în cu totul altă direcţie decât cea spirituală, secvenţe creionate cu cele mai simple mijloace de expresie.

         Ele constituie etaloane de comportament şi de viaţă, exprimate liber. Un fel de parabole ale zilelor noastre. Theodor Damian ne învaţă lejer şi fără prea mare efort din partea noastră, ceea ce e cu adevărat preţios pentru propria-ne mântuire şi cum să purtăm povara dulce a jugului lui Cristos.

         Inserarea unor nume proprii în text este, la rândul ei un pretext, modul de adresabilitate fiind  universal valabil: „Ce augustinian sună versul acesta/ profesore Nicolae Anuţei/ de unde eşti ascultă-mă/ şi tu ai vrut să vezi/ jocul cercurilor concentrice/ tu prins în mijloc / ameţit / ruşinat / fericit / culorile nu mai contează / numai circumferinţele / aluneci pe ele ca pe gheaţă / dintr-una în alta / de sus în jos / şi de pe pământ la cer / din exces de cunoaştere / în mister.” (Ţipătul dintâi, 3).

         Theodor Damian transmite în discursurile sale miniaturale, adevăruri filozofice vechi de când lumea,  perfect valabile în vremurile noastre: „Ce arde cercul / n-ai ştiut / aceasta este drama ta /  o joci perfect / pentru că nimeni nu te-a putut învăţa / tot ce înveţi / se corupe / pentru că nu poţi să fii / decât ceea ce n-ai învăţat / niciodată / nu există decât o singură haină / de mire / aceea în care te-ai născut / nici un croitor nu-ţi va putea adăuga/  nimic / de la Socrate citire” (Ţipătul dintâi, 4).

         Avem în faţa ochilor o suită de miniaturi picturale în care artistul descoperă  imagini, atitudini şi sentimente pe care ni le transmite cu afecţiune şi generozitate: „N-am văzut atâta tandreţe / cum văd acum în Varşovia / din copilăria / Botoşanilor mei / numai acolo şi atunci / perechile se ţineau / de mână / tineri şi bătrâni / poate şi Minulescu / şi-a scris romanţele / în Varşovia sau în Botoşani / se spune că bunul simţ / va plămădi toată frământătura / aşa cum se face / la fiecare mie de ani” (Ţipătul dintâi, 5).

         Cunoaşterea de sine, „cântecul naşterii tale”  trebuie căutată adânc în fiecare din noi şi însuşită, cu întreg misterul său, pentru a-l putea fredona, ori de câte ori te simţi singur: „dar pentru asta trebuie să fi fost la Neamţ / la mănăstire / nu în Spania / trebuie să fi mers singur / pe străzi necunoscute / fericit / şi să fi cântat / cântecul naşterii tale / pe care nu poţi să-l uiţi / asta este / să-ţi cânţi ţipătul dintâi / aceasta este fericirea / degeaba mai cauţi / în alte ţipete şi zgomote / doar cu drama aceasta rămâi / aşa cum ai intonat-o la început / aşa joci / în tot ce e frumos pe lume / îţi aminteşti / tu şi drama ta / fie că poţi / fie că nimic nu poţi spune” (Ţipătul dintâi, 8).

         Poetul mărturiseşte în acelaşi amplu poem: „Fiecare minut îl petrec / descântând cântecul / destinului meu / şi luptându-mă / cu îndărătnicul zmeu / cel din mine nu din afară / acolo se duce lupta / în care / unul din doi trebuie să moară / nu se ştie când / dar ce mângâiere / să ştii / că fiecăruia-i vine moartea / la rând” (Ţipătul dintâi, 9).

         Conştient de vremelnicia lumii şi a periplului nostru terestru, poetul spune: „aşa-ţi treci calea / şi vama / lăsând înapoia ta / lumea aceasta / tot mai săracă” (Ţipătul dintâi, 10).

         Motivul cercului, al rotundului, al perfecţiunii apare frecvent în poeme, el însemnând şi un spaţiu perfect închis,  care poate fi gol ori plin, dar şi un rost, destin, împlinire: „tot ce iei cu tine / sunt circumferinţele / dacă ştii cum să le pui / la un loc / poţi vedea de departe cercul / cu tot ce cuprinde el / din vecie / apă, aer, pământ şi foc” (Ţipătul dintâi, 11). Şi aici sunt amintite  cele patru elemente primordiale şi esenţiale ale vieţii.

         Un foarte frumos poem de iubire este inserat cu numărul 12 din acelaşi poem Ţipătul dintâi: „Liebes / tu unde eşti / ce noroc că cerurile tale / mai ard / tu eşti flacăra / iar eu lumânarea / sau invers / tu eşti cartea / plină de sens / eu o scriu şi tu o citeşti / sau o joci / aşa cum se cuvine / de când dansezi tu / între Dresleuca şi Menecadusa / nici o nenorocire nu vine / vezi / trandafirii din grădină / ne-au lăsat clipe târzii / când stăteam în aşteptare / iar tu voiai să vii / ai venit / dar încă te mai aştept / şi mă aştepţi şi tu / pe drumul dintre da şi nu”.

         Se ştie că aşteptarea este mai încărcată de semnificaţii decât împlinirea ei. Aşteptarea înseamnă taină, dor, nerăbdare, emoţie, mister, chemare, trezirea simţurilor, inefabil, speranţă, gânduri, şoapte de iubire. Întâlnirea nu poate oferi atâtea daruri şi se petrece repede, între două aşteptări. Aşteptarea este apanajul femeii,  al Penelopei care-şi ţese gândurile la gherghef, care-şi coase dorurile şi, la fiecare împunsătură de ac, trimite un gând iubitului, iar plecarea este  apanajul bărbatului. Niciodată nu va fi bărbatul cel care aşteaptă, asta e de când lumea, el circulă, se preumblă, se ia cu lumea şi uită repede.

         Iată, de asemenea, un foarte frumos poem de iubire, cel cu denominaţiunea 14 din acelaşi Poem: „Ce fel de înger eşti tu / că nici areopagitul nu vorbeşte / de categoria aceasta / în cerul cercului tău / am vrut să ajung / şi încă mai vreau / drumul până acolo / e ca o adiere subţire de vânt / deja când sunt pe el / nu mai sunt pe pământ / aşa cum pentru a fi filosof / nu trebuie să fii deja înţelept / ci doar iubitor de înţelepciune / mergător spre ea / aşa cum zice la carte / te vei mântui dar scoală-te / de câte ori vei cădea”.

         De fapt, ce altceva înseamnă filozof decât iubitor de înţelepciune? (filo – iubitor; sofia – înţelepciune), rar ajungând pe culmile ei, dar tinzând spre perfecţiunea gândirii.

         Portretul artistului dezvăluie doar un colţişor din taina ce-l învăluie, dar şi stârneşte curiozitatea privitorului, pentru că îi apare în alura unui cavaler de la Malta– de fapt, misterul actului de creaţie: „Artistul trece pe lângă mine / e înalt şi subţire / îmbrăcat în negru / de sus  până jos / cu pălărie desigur / şi cu gulerul pardesiului ridicat / deşi e noapte / e cald afară / dar el trăieşte în cercurile lui / cine ştie cum  e acolo / poate e iarnă sau vară  cât am stat la masa aceasta / de unul singur / a trecut de vreo patru ori / când pe o parte când pe alta / bisericile bat miezul nopţii / artistul / elegant cavaler de Malta / cu pas măsurat / şi semeţ / trebuie să fii destul de îndrăzneţ / să-ţi construieşti singurătatea / în mijlocul lumii / ca un călugăr ce poartă / pustia în el / aşa cum îşi purta Alexandru Pleşca / lăstunii” (Ţipătul dintâi, 18).

         O altă idee relevată aici este singurătatea artistului, însingurarea şi particularitatea creaţiei lui nemuritoare, care nu se poate zămisli decât în tăcere, izolare şi o profundă trăire interioară.

         Şi iată că autorul strecoară şi precepte biblice, transpuse poetic:

         „Ce frumos e să ierţi / şi câtă bogăţie-n iertare / toţi cred că peştele / e-n mare / ce iluzie când de fapt / marea e-n peşte / tolle et lege / ia şi citeşte / şi învaţă / cum trebuie să te închini / când îţi faci / rugăciunea de dimineaţă” (Ţipătul dintâi, 20).

         Theodor Damian ne descoperă „locul unde visezi / fără să vrei / unde duhul nopţii te prinde” (21) -  şi e „ca atunci când te cuprind / necuprinsul / şi te arde pustia / ca atunci când asişti / îngheţat / la felul cum clipa / trage după ea veşnicia” (21) – idee excelentă, clipă cu clipă, bob cu bob,  adunate, realizează rotundul numit Veşnicie!!!

         Şi încheie acest lung poem – Ţipătul dintâi – în mod magistral, ca o încununare a Crezului său religios şi artistic: „Fiecare are pustia sa/ aşa cum fiecare are o cruce / singurul lucru / care nu se învaţă nicăieri / este cum să mergi prin ea / fără să te rătăceşti / şi crucea cum s-o poţi duce” (22).

         Într-adevăr, purtarea crucii este o artă ce ţine de fiecare om, mulţi o leapădă, alţii sunt striviţi de ea şi doar puţini reuşesc să ducă până la capăt povara încredinţată. Şi iată cum, într-un poem alcătuit din alte 22 de poeme, se  poate da măsura talentului şi măiestriei artistice a autorului.

         Cea de a doua secvenţă Scrisorile pelerinului – destul de consistentă ca întindere şi substanţă, cuprinde poeme, în mare parte dedicaţii – având ca univers „motivul cercurilor înterpătrunse”,  al eternităţii, al naşterii din nou. Apar ecouri din „Stihiri cu stânjenei” – un volum anterior de poeme care-l anunţa pe autorul de astăzi, Theodor Damian: „Vraja perihorezei / e ca izvorul ce-şi trage apele înapoi / nu mai scapi / dar nici nu te îneci / intri unde n-ai mai fost niciodată / şi n-ai fi crezut  c-ai să fii / e ca atunci când te înfrupţi / din stânjenelul arzând / dar nu te arzi / e ca atunci când stânjenelul de foc / îşi închide petalele / şi te soarbe în timp ce-l sorbeai / cine pe cine / nu se ştie / acesta-i drumul naşterii tale din nou / ai vrea să fie asta eternitatea / prins în mişcarea mereu unduindă /a cerurilor / nu mai ai odihnă / dar nici nu vrei” (În Malta cavalerii).

         Istoria, Cetatea cu zidurile ei, cu bastioanele ei, tema cavalerismului medieval, călătoria (temă predilectă) – prefigurează călătoria prin viaţă a omului, tema arderii lăuntrice, din care nu rezultă cenuşă, ca şi din focul sacru, deşi te mistuie, tema scăldării, a botezului, a abluţiunii „într-o apă mereu mai curată”, tendinţa omului la desăvârşire, tema dorului de casă şi a pâinii negre „cea dulce ca pământul/ pe aceea o sfinţesc şi-o mănânc” (În Malta cavalerii).

         Cine altul decât cel plecat, ştie cu adevărat gustul dulce  de coltuc de pământ, muşcat cu foame şi dor  neostoit de acasă? Se zice că ţărâna patriei nu va înţepa niciodată talpa, aşa cum n-a înţepat-o pe vremea când omul umbla desculţ, pe uliţele copilăriei.

         Apare frecvent tema corăbiei care nu mai soseşte, a vaporului plecat şi neajuns la destinaţie, a naufragiului, e eşuării, a dorului de ţărmul părăsit, a călătoriei pe apă, prefigurând apa Styxului. „Te-ai suit în corabie / la cârmă / să-ţi conduci tot neamul / pe drumul din urmă / spre locul unde nimic nu se cere / aşa cum de demult / cei vii se botezau pentru / cei morţi / ca să-i cuprindă / în înviere” (Susquehana trecem – poezie dedicată lui Vasile Andru).

         Valurile –o altă temă recurentă (valurile vieţii??) – sunt şi ele prezente – cu toate frământările, unduirile şi zbaterile lor de stânci: „Susquehana ţi-a luat fiul / din braţe / şi-l poartă pe valuri / şi râu şi navă deodată / de acum / acolo nimeni nu se mai îneacă / intri în apă / ca-n taina Iordanului / şi curgi spre Împărăţie /  aşa cum curg apele / în cristelniţă / acum / şi în veacul ce va să fie” (Susquehana trecem).

         Este uimitor cum, cu aşa de puţine mijloace, poetul reuşeşte o aşa de mare bogăţie de sensuri şi adevăruri care nu mai trebuie  demonstrate, şi într-aceasta constă valoarea şi măiestria versului acestui poet.

         Dar acesta poate fi şi ritualul scăldării în râul sfânt care vindecă de orice neputinţă şi boală, care te vindecă, în primul rând sufleteşte şi te poartă totodată pe tărâmul fabulos al închipuirii: „Pe Susquehana la deal / Fiul risipitor se vindecă / de real / pe Susquehana la vale / fiul risipitor se vindecă / de toate bolile sale” (Susquehana trecem).

         Theodor Damian  în poemele sale reuşeşte să dea expresie fericită unor idei şi concepte creştine, mai mult chiar, unor trăiri spirituale, care nu mai pot fi puse la îndoială şi înnobilează titlul şi calitatea de copil al lui Dumnezeu. Şi aceasta, fără formulări dogmatice, ci doar prin imagini şi discurs liber, specific poeziei moderne. Şi iată că  şi prin acest mijloc de artă, serviciul adus dumnezeirii şi omenirii este remarcabil şi bine primit şi acolo sus, şi aici, jos, de către semeni.

         Theodor Damian ştie ce se petrece în suflete. De unde? Fiindcă el a învăţat SĂ LE ASCULTE. A asculta şi nu doar a auzi –  e o artă sublimă, A şti să taci cu luare aminte şi să încuviinţezi doar cu ochii şi gesturile,  atunci când un om îşi varsă amarul, a şti să împarţi fiecăruia, vorba potrivită, la timp potrivit, este rostul duhovnicului.

         Şi poezia este o sfântă confesiune, chiar dacă nu e  şoptită la scaunul de spovadă, între tine şi reprezentantul lui Dumnezeu – duhovnicul, cel investit să lege şi să dezlege tot ce e de legat şi de dezlegat pe pământ  şi în cer, în virtutea canoanelor Sfântului Sacrament al Conciliaţiunii, al iertării şi al  împăcării cu Dumnezeu, cu tine însuţi, cu semenii.

         La rândul său, de astă dată, preotul şi omul ni se confesează în pagini tulburătoare. La rândul nostru, trebuie să învăţăm a-l asculta cu luare aminte.

         Dumnezeu este Marele Scriitor. El scrie viaţa fiecăruia dintre noi, pe o Carte cu file nevăzute. În uriaşa Lui Carte, eu sunt personajul. Cum de nu încurcă Dumnezeu persoanele? Cum de conduce El, cu mână sigură acţiunea, după Marele Său Plan, fără să greşească? Şi cum de-i recunoaşte pe toţi, după care criterii, după secolul, anul, luna, ziua naşterii, după ce culori sufleteşti pe care le răspândeşte în jur fiecare, după specificul său. El este Scriitorul care ne scrie vieţile. Dar şi cititorul care ne citeşte în suflete, pe chipuri, după fapte,  în toate împrejurările vieţii noastre. Noi credem că, singuri, suntem capabili de a înfăptui ceva, o activitate materială, spirituală, intelectuală. De fapt, El e cel care acţionează în noi, prin Duhul Sfânt.  Un Dumnezeu infinit care ştie să se facă micuţ, să încapă în om într-o părticică de azimă sfântă, de unde lucrează temeinic. Doar să ne deschidem uşile sufleteşti, ferestrele minţii, să nu bată degeaba şi să plece de la noi, trist şi îngândurat că i-am refuzat găzduirea, că nu i-am deschis inima.

         Sfântul Augustin spunea în Confesiunile sale: „Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul Său şi că nu se mai întoarce”.

         Să aşteptăm clipa când El va trece şi să-i facem loc, să se strecoare. Ştie El cum. Pe nesimţite. Pe neobservate. Fără revelaţii spectaculoase. Pe negândite.

Sfântul  Apostol Pavel spunea: „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci altcineva trăieşte în mine”.

Te trezeşti că nu mai vorbeşti şi nu mai acţionezi tu, ci Altcineva, Marele Altcineva care este în tine. Părticica ta de dumnezeire. Cum de se împarte la infinit, rămânând, cu toate acestea întreg, în fiecare? Iată  încă o taină. Theodor Damian ştie că tot ce a primit, însă, trebuie să dea înapoi. Că a primit doar în custodie, ca noi toţi, de altfel. Unii  un talant, alţii doi, alţii cinci, zece talanţi. Toate darurile trebuie înapoiate sporit, cu părticele din inima, mintea şi sufletul fiecăruia.

         Şi asta face. Ne aşterne pe tavă aceste daruri. Sub formă de părticele. Iar noi e pregustăm cu evlavie aproape. Cu respect, cu smerenie, pentru că ştim că au fost prelucrate în creuzetul curat şi secret al inimii sale.

         Ce dovadă mai mare, decât aceste confesiuni, dăruite nouă? Trece harul pe lângă noi: Nu puneţi zăvoare la uşi! Lăsaţi-l să intre, să-şi facă sălaş şi să lucreze acolo.

         De un asemenea har lucrător  este vorba şi în aceste scrieri. Şi ele lucrează în taină în noi, pe îndelete, cu răbdare şi îngăduinţă.

         Theodor Damian a aflat, trecând prin pustia care e „locul unde s-a născut/ cu adevărat poezia/ pustia este locul unde fulgerul moare / între pustie şi fulger / pustia este mai tare”(Palmierii Granadei).

         Un alt adevăr pe care ni-l dezvăluie autorul e că Poezia este o cruce, „crucea mocneşte în poezia” (Palmierii Granadei)  şi, fără jertfa crucii, lumina ei, „lumina sunetului” ei se va stinge.

         Călătoriile, imaginare sau reale, prin amintirile copilăriei, „De la Apenini la Anzi cu Edmondo de Amicis” – pe un vapor, ori cele  din actualitate, prin Granada, Helsinki, Malmo, Varşovia, la Malta, prin Argentina, prin Patagonia – iarăşi Ţara închipuirii, a idealului de neatins al copilăriei, ori prin alte colţuri ale planetei, ne arată, de fapt, traseul iniţiatic străbătut prin sine însuşi, sunt călătorii până la capătul sinelui, urcări şi coborâri în profunzimea sa, dar şi înotări în deşert, în pustia nisipului sau „pe marea curgândă-n mister” – unde „vapoarele şi bărcile / se leagănă leneş”.

         Laboratorul intim al creaţiei lui Theodor Damian este unul cu totul neobişnuit: „nu scriu ceea ce văd / că nu înţeleg nimic / scriu ceea ce nu văd / ca să învăţ să înţeleg” (Helsinki). Aceasta veste o axiomă, ori un silogism perfect.

         Lucrurile văzute, întâmplările trăite sunt doar pretexte, adâncul lor se descifrează lent în cuvinte. El şi le explică în felul său, nu numai sieşi, dar ni le explică, înţelegându-le el mai întâi, după principiul: trebuie mai întâi să faci ceva, ca să înţelegi ce-ai făcut: „crezi că ştii dar nu ştii / mai bine cum zice Descartes / faci drumul pe care nu-l ştii / dar îl faci şi devine al tău / iată singura cale / care te izbăveşte de cel rău” (Helsinki).

         Acest drum iniţiatic al cunoaşterii de sine din Scrisorile pelerinului – este străbătut de noi toţi, este drumul care te face înţelept, o dată cu înaintarea în vârstă: „Şi uite-aşa / fără să ştii de ce şi cum / te-ai făcut mai bogat / cu un drum / dar şi mai bătrân / drumul pe fruntea ta / coroana care te face stăpân” (Helsinki).

         Nenumărate inserţii filosofice din tezaurul de înţelepciune al marilor gânditori ai lumii care au întemeiat şcoli şi au avut discipoli până în zilele noastre, ne strecoară Theodor Damian în versurile sale, dovadă că înţelepciunea este inepuizabilă: „La Babel / a mai căzut o stea / aşa ne golim cerul / de luminătorii mici / aşa se face că tot mai mult / întuneric / ni se strânge-n priviri / ca şi cum soarele moare / între două închipuiri //  Ne retragem în moarte / ca litera-n bârlogul tăcerii / non omnis moriar / mai apucă să strige Horaţiu / atunci când a înţeles / că e posibil să te lepezi / de timp şi de spaţiu / non omnis moriar / a strigat când a înţeles / că moartea / se ascunde în viaţă / aşa cum nimicul e-n toate / aşa cum se-ascunde visu-n / realitate” (Scriu în Rosario).

         Rând pe rând defilează bătrânii filozofi şi veşnic tinerii poeţi; Descartes, Socrate, Nietzsche, poetul Horaţiu, Fericitul Augustin, Meister Eckhart, ca şi personaje din credinţa budistă:

         „Pe pragul porţii marelui zeu / se fac exerciţii de nemurire / Mytra te cheamă / dar nu te primeşte de tot / ca o albină dai târcoale / stânjenelului auriu şi fierbinte / ca îngerul morţii femeii lui Lot / nu se ştie cine spune adevărul / şi cine minte / tu trebuie să discerni / de firul acesta putred atârnă/ nemurirea ta / dar ce înseamnă discernământ / în ispita aceasta încrâncenată / prelungă şi grea” (În Malta cavalerii).

         E genul de întrebare retorică pe care şi-a pus-o şi Pilat din Pont înainte de a se spăla pe mâini: „Dar ce e Adevărul?”

         E aici vorba de ALEGERE, şi nu de o alegere oarecare, aleatorie, ci de alegerea fundamentală din viaţa ta, nimeni nu te sileşte, ai capacitatea de a discerne şi liberul arbitru, de tine doar depinde pe care drum vei merge: „Asta înseamnă / că ştii ce vrei / chiar dacă nu poţi singur / s-ajungi în locul ce-l ştii / dar crezi / că îngerul va veni / nu contează cum se numeşte / contează că oriunde te afli / Varşovia, New Work / Munchen sau Botoşani / cineva acolo sus / te iubeşte” (Ţipătul dintâi, 15).

         Ceea ce subliniază Theodor Damian este faptul că trebuie să discernem între o filozofie de viaţă orientală sau occidentală şi adevărata credinţă, care nu poate fi decât creştină.

         Cu un uşor sarcasm autorul mărturiseşte: ”Sunt personajul principal / al unui roman imposibil / dacă e imposibil / trebuie să fie şi exposibil / altfel universul nu mai stă / în picioare / altfel ne vom întreba  la nesfârşit / de când, de unde şi de ce / se moare” (Scriu în Rosario).

         Autorul strecoară şi elemente mitice alături de cele reale, din călătoriile sale: „Acum eşti în Argentina / Rosario / Cordoba este numele acestui / pietonal / pe unde se plimbă cavalerii / selectaţi de împărat şi de regină / să se ducă după Graal” (Am mai fost în Argentina)

         Theodor Damian scoate deseori la iveală adevăruri crude cu care se confruntă cei mai mulţi oameni, în drumul lor: „Numai atunci când te confrunţi / cu forţa sincerităţii / îţi vine în minte parola exactă / a singurătăţii / numai atunci / altfel uiţi / negând permanenţa jocului teluric / ce-ţi desface partea de dincolo / spre care cu fiecare cuvânt / ai întins o mie de punţi” (De la Apenini la Anzi).

         Autorul ştie că în demersul său, nu e totdeauna receptat integral şi că  va fi

înţeles, poate, într-un alt timp, care nu ţine de uman, ci de cosmic: „Despre inocenţa poeziei mele / se va scrie mai târziu / poate mâine / când dragostea se va vinde / pe o bucată de pâine / dragostea / ca jocul de şah / jucat în Times-Square / între lumini şi culori / dar jucat întotdeauna / de amatori // Numai când nu mai iubeşti / joci profesional / caii de pe tabla mea de şah / au două capete / unul în regim de zi / şi altul în regim special / aşa mi-a spus / Miguel Ballesteros / poetul argentinian / cel mai acvatic / care atunci când te descoperă / îţi pictează metaforele / întunecos şi lunatic / aşa mi se întâmplă şi mie / când deodată mă cuprinde / tristeţea prelungă şi grea / când deodată stânjeneii / invadează câmpul dintre mine / şi moartea mea” (De la Apenini la Anzi).

         În periplul nostru terestru spre patria cerească, observă autorul: „Alergăm / de la un capăt la altul / al lumii / himerele sunt aceleaşi / doar poartă alt nume / nici n-am observat că / himera e-n noi / am crezut-o mereu / în afară / ca fata morgana / în muzeul figurilor de ceară” (Spre Malmo).

         Peste tot în călătoriile sale, utopice sau nu, Theodor Damian este însoţit de copilul care a fost: „asculţi pe vaporul de croazieră / valurile Dunării / copilul din tine creşte din nou / în alt trup / în altă eră / Ada-Kaleh e la fel / la pioggia / nici o lacrimă / deci totuşi se speră // În casa soarelui răsare / nebunul cu ochii lui închişi / ne învaţă cum se trăieşte / şi se moare / vorba lui Socrate / mori aşa cum ai trăit / contează fiecare cuvânt / pe care l-ai / sau nu l-ai rostit” (Spre Malmo).

         Theodor Damian are conştiinţa existenţei veşnice a omului şi amintirile nu sunt decât rămăşiţe, fărâme ale preexistenţei omului pe pământ, de dinainte de cădere, un fel de Hiperboree, de Amintire a Paradisului dintâi, din care omul s-a prăbuşit, prin păcatul protopărinţilor şi  i-a rămas pe buze doar gustul dulceag-amărui-acrişor al ispitei: „Când am fost sfetnic de taină/ la zidirea lumii / atunci am văzut luna / prima oară / înainte de a se naşte / era ca în noaptea de Paşte / frumuseţea ei dinăuntru / de mai multe ori m-a răpit / nu ştiu cum am ieşit şi iar am intrat / de câte ori am murit şi am înviat / dragostea de lună / e mărturie / a ceea ce ea întotdeauna vrea / dar niciodată nu reuşeşte să spună / cămara lunii cu muşchi de copac / proaspăt mătăsos / ucenicim la ea preţ de o viaţă / şi preţ de o moarte / ca Pavel urmând lui Hristos” (Frumuseţea ei dinăuntru).

         Peste tot e prezentă şi se aude-n surdină vocea auctorială care intervine în text, ca un fel de personaj central, care ţine firul roşu înfăşurat direct pe inimă, un fel de comentator şi vocea autorizată a corului antic, punctând evenimente şi trăsături de caracter, situaţii, lucruri şi idei: „Nu toţi pelerinii au setea la fel / aşa cum dragostea nu-i niciodată / aceeaşi / mereu intervine ceva / şi vântul îşi schimbă gustul / unii sapă în deşert /  să găsească singuri apa / asta vocaţie, mai zic şi eu / să-i dezveleşti dunele / aşa cum desfaci petalele / stânjenelului înfierbântat / de săpat se poate săpa oricând / dar ca să dai de apele adâncului/ dulci / să converteşti deşertul să se boteze / cu botezul dorinţei / numai atunci”(Botezul dorinţei). Se ştie că botezul dorinţei poate fi socotit cu aceleaşi atribute sacre ca şi cel săvârşit cu apă şi formula triniară rituală. În vechime, dacă un catehumen sau un necreştin era în primejdie de moarte şi nu se găsea în apropiere vreun preot să-i administreze Sacramentul Botezului, ca să moară creştin, se lua în considerare botezul dorinţei, care se socotea valabil.

         Dovadă a rezonanţei cuvântului poetic este poezia Bucăţică cu bucăţică:

Am bătut toaca în soare / până s-au muiat ciocanele / acum nu mai bat / dar toaca încă răsună / urmele ciocanelor ele bat / străfulgerând miezul de lună / şi ciocanelor le-a plăcut toaca / de fapt au mâncat-o / bucăţică cu bucăţică / înăuntrul ciocanelor / mişcarea ritmată încă mai dăinuie / se spune că după mai multe veacuri / şi-un mit / muzica lor a prins rădăcină / în toiagul lui Aaron / care-a înfrunzit”.

         Aidoma barbilianului „ou dogmatic”, Theodor Damian vorbeşte despre „Oul cosmic”: „Creşte oul cosmic / în ochii mei / cum mieii la stână / sub ochiul cărunt al păstorului / creşte oul cosmic în mine / şi-mi schimbă lumina-n cer / şi izvoru-n ocean / şi-mi inundă ogorul / însămânţat cu sângele meu / an de an” – şi el este legat de perfecţiunea artistică. De altfel, motivul oului apare în mai multe poeme: „Ceea ce până acuma nu am văzut / aceea am cunoscut / toate ouăle s-au botezat / toate săruturile / sub o poartă închisă / foamea de unu a intrat în lume / din nou / ceea ce n-am văzut / aceea am cunoscut / lumea murea şi învia / într-o coajă de ou”(Foamea de unu).

         Tema deşertului, a pustiei, a golului lăuntric, a însingurării colective, a retragerii în mijlocul mulţimii este o temă recurentă, de asemenea, în lirica lui Theodor Damian şi ea este echivalentă cu disperarea şi tristeţea, când realizezi că totul e zădărnicie, e neîntreg, e cub care ar fi fost perfect, dacă nu ar fi avut un colţ sfărâmat,  şi „deşertăciune a deşertăciunii” vorba Eccleziastului şi te simţi singur de tine, singur de ceilalţi, singur ca-n prima dimineaţă a creaţiei omului, când Adam se plimba prin Eden, în răcoarea serii şi nu ştia ce-i lipseşte, ceea ce îi generează o tristeţe fără margini: „Încă nu s-a descoperit / câtă disperare este-ntr-un deşert / şi cât pustiu într-un ceas / de disperare / toţi ne naştem cu o disperare-n / deşert / şi toţi murim cu deşertu-n inimi/ inert / peregrinăm cântând, cântecul trist / al mirelui fără fecioare / viaţa noastră ca urma copitei cămilei / în nisipul fremătând / fremătând / sub mângâierea ascuţită a vântului / întrebarea deşertului / sună ca un clopot arzând” (Clopot arzând). Un plus de expresivitate artistică realizează poetul prin procedeul repetiţiei unor cuvinte ori versuri, subliniind ideea de bază.

          Adam era neîntreg până la crearea perechii, a jumătăţii sale, dintr-o coastă.

         Abisul, o altă temă frecventă în poezii: „abyssus abyssum invocat, celebrul panseu este probat pe deplin: „Abisul ce-ţi dă fiori / doar pătrunzându-l cu mintea / ca un mormânt / între două golgote / ca o cruce pe care ni se coace / merindea / aşa e groapa tăcerii / un cameleon obosit / cântecul lui înfiorând  rărunchii / fiinţei / cine a mai văzut / doi munţi adăpostind un abis /  şi-un pustiu cu dunele-n  spasme / sângerând din ochiu-i închis” (Un pustiu cu dunele-n spasme).

         Poemele lui Theodor Damian par gânduri şoptite sieşi, solilocvii, monologuri interioare, întrebări la care nu aşteaptă răspuns, descifrare de taine, limpezirea unor idei care-l bântuie frământări şi nelinişti zămislitoare de cuvinte şi imagini precum  „un pustiu cu dunele-n spasme” – mărturie că acolo a existat cândva viaţă normală,  - mituri rescrise şi răstălmăcite: „vorba lui Nietzsche / acolo se discerne adevărul / abyssus abyssum invocat / ce te faci însă când stai singur / la poarta vulcanului / şi nu poţi intra / aşa cum ispitei i-a rămas neterminat mărul / îi dai târcoale flămând / ca lupul / ai crezut că o să mai fie / dar nu mai este ce-a fost / vulcanul îşi frământă lava altfel / se plămădeşte altfel de pâine / tot pâine dar altfel / n-ai ce face / abandonezi sau rămâi / unde sunt taurii corridei dintâi / unde-i marea cea mare / şi Taormina cu umerii goi / şi morţii care se întorceau înapoi / şi Meduza adormită / cu şerpii adormiţi şi ei / după cea mai frumoasă corridă închipuită / şi jocul de-a istoria/ şi de-a Nietzsche / în scena aceasta atât de răstălmăcită” (Vorba lui Nietzsche).

         Din când în când poetul se foloseşte de rimă întâmplătoare şi, deşi versul său e alb, această rimă dă melodicitate, şi un ritm susţinut discursului liric.

         Îndrăzneli lingvistice precum „Intrarea în templul acesta / te moare şi te învie” – dau la rândul lor, un plus de farmec scriiturii.

         Un poem amplu şi interesant, cel care dă titlul volumului, ne aduce aceleaşi întrebări cu sau fără lămuriri:

         „citeşte şi ascultă / teoria bog-bang-ului / este în totală revizuire / universul vine nu din explozie atomică / ci din explozie de iubire / esenţa lumii nu e chimică / ci psihică / tolle et lege //  Meister Eckhart ne-a învăţat / că omul este un fenomen acustic / şi ne-a spus să avem un / de ce / pentru fiecare lucru / o întrebare dă un răspuns /  o lămurire / dar ce te faci când răspunsul e / cine ştie? / aşa şi cu vânătoarea asta / cine ştie / mai ales dacă vânezi două paradisuri / deodată / abia dacă-ţi mai aminteşti de unul / de celălalt n-ai nici o idee / dar le vrei pe amândouă / cineva ţi-a spus că ceea ce gândeşti / există / pentru că gândeşti / şi că dacă vrei poţi” (Exerciţii de înviere).

         Misterul credinţei, Moartea şi Învierea pe care le vestim la fiecare Sfântă Liturghie euharistică sunt aşternute cu pioasă cutremurare în faţa misterelor Creaţiunii: „Intrarea în templul acesta / te moare şi te învie / aşa cum se frâng aripile îngerilor / când coboară înaltul / şi cum le cresc altele noi / pe măsură ce urcă / trebuie să mori de multe ori / ca să înviezi tot de atâtea / ca să înceapă transfigurarea / alergarea ta neîncetată /  pe drumul templului / este pâinea ta cea de toate zilele / şi de o fiinţă / este lumina ce descuie uşa fremătândă / roşie şi umflată de ploi / când cad zăvoarele / te cutremuri / ca atunci când te afli faţă în faţă / cu tine / cu gândul tău cel mai ascuns / ca atunci când te dor rărunchii / în galbenul fierbinte al serii / şi te pregăteşti cucernic / şi cu sârg / pentru exerciţiile învierii” (Exerciţii de înviere).

         Tonul uşor autoironic este evident, dar el limpezeşte ideea: „te culci cu urechea / pe această creangă de lauri / ai uitat că nu tu ai făcut lumea / ci ea pe tine / se-aprind felinarele lângă mare / ce orb conduce pe care orb / marea curge / Heraclit o împinge din urmă / val după val / e ca şi cum ai sufla în soare / şi deodată se mişcă din loc / evident e o chestie de filozofie / nu de noroc”(Exerciţii de înviere).

         Se evidenţiază ideea de templu ca suport al credinţei – nu numai cel din ziduri, dar şi Templul Trupului care adăposteşte gânduri, sentimente, cuvinte, idei: „în templu e loc pentru toţi / stăm la rând / la nevoie templul se face mai larg / templul e loc fără timp / ca un vas de înaintează / cu şi fără catarg / e locul unde  şi faraonii / se-nchină / şi unde gândul tău îmbătrânit / trece din moarte-n lumină” (Exerciţii de înviere).

         Este cel puţin interesantă ideea asocierii templului de un vapor care navighează, cu şi fără catarg, uneori în voia vânturilor, alteori mânat de o velă, dar şi de iscusinţa căpitanului care se află la cârmă.

         Autorul vede templul ca pe un adăpost pentru toate primejdiile, dar şi adăpost pentru tihnă, reculegere, rugăciune, meditaţie, templul poate oferi scăpare din încercuire, locul unde nu se poate întâmpla nimic rău fiindcă e protejat de lege şi de Dumnezeu, de aceea, oamenii aleargă la el ca spre un turn de scăpare în faţa unei iminente primejdii: „O cum fug oamenii spre templu / parcă adulmecă un apropiat / cataclism / toată viaţa adulmecăm / de parcă ne urmăreşte mereu / n-ai unde să fugi / râurile nu poţi să le treci / singurul drum  e înainte / şi se îngustează mereu / spre templu  spre templu / aici e singurul loc fără timp / asta Heraclit n-a mai spus-o / că locul creşte un tip de fiinţă”(Exerciţii de înviere).

         Cu adevărat acest poem este emblematic, pentru că autorul dă întreaga măsură a  măiestriei sale şi în el se regăsesc toate temele abordate până acum.

         Mai mult, autorul insistă în ideea ca omul să devină el însuşi un templu – ceea ce nu e deloc uşor pentru că ispitele sunt mari şi îl trag înapoi. Dar nu spunea oare, Sfântul Apostol Pavel: „Nu ştiaţi că trupul vostru este un templu?”

         „Mirosul de tămâie / e ispita cea mai grea / şi când nu vrei / sfinţirea nu o poţi evita / dar fericit alergi pe drumul / către izvor / înainte ca apele să-şi creeze vadul / pe care nu-l cunoşti / dar de care ţi-e dor” (Exerciţii de înviere).

         Autorul ne oferă în acest poem  mostre de viaţă şi moarte ca exerciţiu Necuprins în cuvinte, ci doar trăite. Şi ca o recompensă supremă, Învierea, arvuna promisă încă din această viaţă,  prin Via Mortis.

         Starea de templu se regăseşte, nu numai în tămâia şi jertfele aduse aici ca ardere-de-tot, ori ca daruri la altar, dar şi în inimile celor care-i păşesc pragul, ori rămân în pridvor, pentru că nu se socotesc vrednice încă. Chiar şi în inimile celor care doresc să ajungă la el, pentru purificarea rituală şi iertarea păcatelor, dar nu reuşesc din pricina nenumăratelor obstacole. Cu aceştia Dumnezeu are mai multă răbdare decât avem noi.

         „Templul este fierbinte mereu / tămâia şi jertfele şi inimile / îl ţin încins /  aşa cum cuprinsul se încinge / de necuprins” (superbă imagine!!!).

         Fără o căinţă sinceră şi o propunere de a nu mai săvârşi păcate, în zadar vom aduce jertfe, spune autorul, în felul său poetic:

         „Mai bine să stai în templu / să te dezlegi şi să te purifici / în apele groase / curse din lacrima fiinţei / trebuie să strigi mult la uşă / până se deschide izvorul / şi să ştii ce şi cum să strigi / nimic nu e la întâmplare / adu-ţi aminte cum a rodit / după Zaheu sicomorul / după ce a luat hotărârea definitivă / să meargă împotriva curentului / spre izvor / locul nunţii lui asfinţite / pe care nici în vis n-a visat-o / dar de care-i era atâta de dor” (Exerciţii de înviere).

         În pilda lui Zaheu stă pocăinţa, remuşcarea, renunţarea la viaţa pe care a dus-o până atunci, hotărârea de a începe o viaţă nouă, eliberată de vicii şi de păcat, îndreptarea lucrurilor cât mai e timp.

         Noi suntem pietre vii din acest templu şi  că el este o parte din noi, e lesne de închipuit pentru că el este casa pământească a lui Dumnezeu şi totodată casa din cer, Ierusalimul apocaliptic, cetatea spre care ne îndreptăm şi totodată, fărâma noastră de dumnezeire. Prin apartenenţa la el, ne recunoaştem drept copii ai lui Dumnezeu: „Aşa-i stă bine unui templu / fierbinte ca para / noroc că nu te arzi / ceea ce-nseamnă că o parte din el / e în tine / şi te ţine din partea din care cazi / şi că o parte din tine e-n  el / de aceea e singura ta ţintă / e drum şi destin / spre care alergi dansând / ca oarecând Isaia / între Aliluia şi Amin” (Exerciţii de înviere).

         Secvenţa a treia a lucrării de faţă poartă numele Ca o piramidă jefuită  şi cuprinde poezii în acelaşi ton confesiv, rod al neliniştilor poetice ale autorului. Egale ca număr de pagini şi ca substanţă poetică şi valoare artistică. Se remarcă uşor tonul autoironic, iar sub vălul lui, ca un mesaj subliminal, adevăruri despre viaţă şi moarte:

         „A început războiul / şi eu încă scriu poezii / ţara arde şi baba se cheaptănă / îmi vei spune / aşa este / îmi place să mor frumos / ca World Trade Center / sub cerul atlantic / ştiu că vei plăti pe alţii / să mă pieptene şi să mă spele / şi să mă îmbrace în cel mai frumos costum / că aşa se face pe la noi / încă din vremi precreştine / în schimb / vor primi cel mai frumos / portret al meu / ca să mă plângă mai bine / ceea ce pleacă se scumpeşte / ca şi vederile cu gemenii (…) / Cerul New-York-ului a fost negru trei zile / apoi tot albastru s-a făcut / doar mormanul de moloz / încă e acolo / ca o piramidă jefuită / 5978 de ani au trecut / între primul babel şi al doilea / fiecare babel se naşte din acelaşi material / şi are aceeaşi ursită” (Ca o piramidă jefuită).

         Adevărata stare a omului modern, în pofida strălucirii şi a bogăţiei afişate ostentativ, e tristeţea: „Toată această lume frumoasă / toate aceste feţe îngrijite / toate aceste maniere elegante / şi muzica ce-o cântă la pian / ca reclamă / şi stille nacht / cifre la lacătul sub care / ţin încuiată tristeţea (…) // femeia reclamă cântă la pian / la Boheme /  peste Des Moines se face noapte / tot mai adâncă / mă fulgeră o binecuvântare / şi-o anatemă / şi un dor / ca lui Prometeu de stâncă” (La Boheme).

         O altă faţă a tristeţii este pentru  creştinul şi pentru preotul Theodor Damian, faptul că, Solemnitatea Naşterii Domnului s-a desacralizat în asemenea manieră încât, arareori creştinii îşi mai aduc aminte de semnificaţia ei majoră şi de rolul hotărâtor în mântuirea noastră.

         Între limitele de jos – a avea – şi de sus – a iubi – omul este prins exact la jumătate, dar uneori balanţa se înclină în jos: „Undeva se termină / şi zidurile acestei cetăţi / încă nu s-a descoperit unde / oricum limita de sus nu e cerul / există alte cetăţi dincolo de el / fără de care cetatea aceasta n-ar fi / oricum orice lucru merge în jos / spre a avea / şi în sus spre a iubi” (Limite).

         Şi totuşi, în această existenţă prea concretă, autorul îşi permite să viseze şi e în căutarea idealului: „caut un om printre milioane / dar nu pe oricine / caut un om care  caută oameni / care a terminat cu luatul / şi încă e om / care a terminat şi cu datul / şi care nu mai dă ceea ce are / ci ceea ce este // caut un om care mai ştie ce-i uitarea / uitarea de sine / singurul lucru pe care vreau să-l mai învăţ / aici unde trăim / ca-ntr-o tufă de mărăcine” (Singurul lucru).

         Reflecţii şi meditaţii, dulci-amărui,  asupra condiţiei de om şi asupra caracterului uman, cu toată încărcătura de  afecte, dau măsura gândirii poetice a lui Theodor Damian: „aşa studiez oamenii la intersecţia vieţii/ şi mă testez dacă-s viu / dau cu piciorul / în ţepuşa visului / şi curge mult dor / şi dorul doare /

de profundis / aşa stau şi studiez dorurile / pe feţele şi în mersul oamenilor / se vede dorul după faţă / şi mersul după dor / n-o să ne schimbăm niciodată / decât atunci când / o să ne-nfrunzească / ţepuşa-n picior” (De profundis).

         Îl regăsim pe autor în tema isihiei reluată din volumele anterioare. Nevoia de perfecţiune, de rotund, de cercul din copilărie împins cu o sârmă meşteşugită cu migală şi omul alergând după cerc şi în cerc iar uneori, ieşind din cerc şi pierzându-se în deşertul de nisip ori în deşertăciune, unde nu se poate  alerga cu cercul, un simbolism care duce cu gândul la misterele vieţii şi ale morţii: „am iubit cercul / sau ideea de cerc / îngerul lui / sau prăpastia atingerii lor nesfârşite / sau infinitul din fiecare din ele / viaţa şi moartea / cercurile mele concentrice / şi tangenţiale totodată / sâmburele fecundat de ele / gaura neagră peregrină / în univers / nu este cuvânt să-l cuprindă / nici vreo simţire / nici vreo metaforă / să-l prindă în vers // Tot ce ţine de deşert / este deşertăciune /  singura care stă e isihia / tot ce ţine de pustiu e pustiire / numai sihastrul nu se pustieşte / el pustieşte pustia” (Doar isihia).

         Spre timpuri escatologice se îndreaptă gândul autorului, când toate se vor întoarce de unde au purces şi va fi un pământ nou şi un cer nou, aşa cum spune Evanghelistul Ioan, în Apocalipsă.

         Tot un poem al timpurilor din urmă este şi Grâul acela, prefigurând Sfânta Euharistie, dar şi continuitatea celor Două Testamente,  pâinea prefăcută sub invocarea Duhului Sfânt, la Epicleză, în Trupul Mântuitorului: „Încă mai creşte grâu / pe fundul Mării Roşii / de la seminţele curse / la trecerea înfricoşată / a pelerinilor cântători / acum valul încătuşat se înţeapă în / spumă / iar euharistia coace pâinea / jertfei viitoare / grâul acela mai foşneşte şi azi / în adâncuri / cine mănâncă din el / nu mai moare”

         Şi totuşi, în poemele lui Theodor Damian: „miroase a mir şi-a visare / fotoliile de pluş de la clasa întâi / ispitesc raza de soare / femeile mironosiţe au mult mir / în vasele lor / nu-l vor termina niciodată / aşa cum nu se termină Învierea / nici piatra mormântului nesfărâmată / mirul unei singure mironosiţe / ajunge pentru întregul pământ / dar iată că sunt mai multe / şi flacăra candelei lor / sporeşte parfumul” (Un port ca o gură de leu).

         Viaţa în viziunea lui Theodor Damian este aidoma unei călătorii pe mare, iar vaporul/ omul, obosit de atâta cutreierat, intră în radă, apoi în portul vieţii şi-al morţii:

         „În port creşte levănţica / hamalii vor umple cala curând / vaporul bine mirositor / respiră din greu / în hăţişul de ape binemirositoare / un port ca o gură de leu / floare plăpândă / în curând îmbălsămată de soare / apele portului calde / şi mângâietoare / undele generoase şi binemirositoare / vaporul a intrat în portul / vieţii şi-al morţii / cel mai frumos de pe toate mările lumii / ce poate fi mai dulce decât / viaţa şi moartea / singura şi cea mai mare avere / şi cea mai sigură cale / spre Înviere” (Un port ca o gură de leu).

         În toate poemele sale, Theodor Damian cântă minunea creaţiei – omul, în toate ipostazele vieţii sale, de la gestul mărunt la idealul măreţ la care aspiră. Omul încununarea creaţiei dumnezeieşti, trecător pe pământ, dar singurul capabil de a aduce slavă Creatorului său. Învăluit în lumina credinţei, omul poate străbate mai lesne întunericul din el şi din afară: „suspin dar nu-s trist / e noapte dar întunericul / nu mă atinge // O nouă zi a creaţiei / a opta zi”(Ziua a opta).

         Încă un lucru care-l atrage în universul său liric este mirajul porţii, cu tainele  pe care le ascunde, e un subiect care-l fascinează pentru misterul ei de dincolo: „Toată viaţa mi-au plăcut porţile / ideea de poartă / voluptatea necunoscutului de dincolo / dar şi a pornirii / dar şi a întoarcerii la tine însuţi / surpriza porţii / cântec de greier îmbătat / de mirosul stânjenelului alb //  (…) // taina / e destul să priveşti şi te cheamă adâncul / ce ispită mai mare-ţi trebuie / glasul ielelor / cea mai frumoasă moarte / din câte mi-a fost dat să trăiesc / Poarta cu dus-întorsul ei feciorelnic / pragul ei ca un mugur de salcie / lăcrimând mângâiat de lumină / dulce şi fraged şi lacom / că te poate înghiţi rădăcină cu rădăcină” (Taina, e destul să priveşti).

         Conştient de puterea penetrantă a cuvântului său, Theodor Damian spune:

„Cuvântul meu creează / aduce întru fiinţă / de aceea el vede este-le / şi se recunoaşte” (Eşti).

         Cu fiecare nouă carte, acest prestigios autor, prezent în multe reviste pe meridianele lumii, probează un talent cert, atestă o vocaţie autentică de om de cultură şi spiritualitate, o sensibilitate şi o clarviziune ce nu mai pot fi puse la îndoială şi ne îmbie cu roadele sufleteşti, atât de mustoase şi dulci, pe care  generos, le împarte, precum apa vieţii, însetaţilor din răspântii.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

23 ianuarie 2010

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com