Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

Între noi, soarele nordic

Veronica Balaj - lansare de carte - selecţiuni

Impresii si pareri personale in FORUM

Alăturat vă prezentăm câteva fragmente sau selecţiuni din cartea recent aparută, "Între noi, soarele nordic", editura Hestia, Timisoara, august 2006 ( vezi coperta). Este o carte eseistică, dar personală a cunoscutei poete şi traducătoare, dar mai înainte de toate, prozatoare de rară fineţe - Veronica Balaj (foto stânga), din Timişoara.

Alte volume de Veronica Balaj : Între alb şi noapte, Carnavalul damelor, De şapte ori viaţa, Fuga nel cerchio, Băutori de nepăsări, Plouă la Troia, Baltazara, etc. Diverse consemnări critice şi interviuri în reviste de prestigiu: Contemporanul , Luceafărul, Vatra, Orizont, Familia, Cronica, Charante Libre / Franţa), Gracious Light ( USA, New York), Accademia Citta de Roma (Italia), etc. Redacţia AGERO îi urează doamnei Balaj - mult succes!

Pasărea cu cioc vitriolat

O pasăre cu cioc vitriolat ţi-a sorbit răsuflarea. Privirea.

Putea fi o solie de bine dar ea, trimisă de nu se ştie unde s-a izbit de lumina ochilor tăi. De lumina din ornicul vieţii tale. Fiecare celulă îşi are un timp de lumină cronometrat cât să reziste ştiinţific. E clar. Dar viaţa e ceva cu mult mai complicat.

Pasărea nevăzută de noi, doar de tine, a furat lumina încrederii tale că bine. Aşa spuneai chiar cu câteva minune înainte să apară lighioana, că-ţi este bine. Exact aşa. Te mirai şi tu. Binele s-a spulberat brusc. Pasărea veninoasă a făcut ca timpul să se rotească derutat.

Acele ceasornicului se-nvârteau invers.

Îmi era cald.

Şi slăbiciune şi îngheţ în mine.

Jumătatea de univers nevăzută, bănuită uneori, se făcu hău.

Stop! Stop cardiac! Strigă asistenta. Începe o luptă cu secundele. Le rechemăm! Să revină. Secundele, timpul înseamnă viaţă. Însângerate, tremurătoare, golaşe, dobosite, oricum să fie dar să ţi se dea dezlegare să le numeri din nou.

Aerul e strivit sub presiunea speranţelor noastre. Scrâşneşte speranţa în mine, în medicii care luptă.

Secundele trebuie înduplecate să revină la tine. Dumnezeu trebuie înduplecat de inimile noastre care bat într-o disperare sufocantă.

Clipa izbăvitoare o promit cerului.

Scrâşneşte clipa. Umilită, clipa tânguitoare, disperată, şi urletul gândului se-agaţă de ceva ce trebuie să fie din nou viaţa ta.

Nu mai vezi? Pleoapele îţi sunt moi, leneşe. Nici un zbucium. Zbuciumul e viaţa. Un semn de viaţă vreau să te atingă din nou. Degeaba sfâşii tăcerea cu strigătul meu.

Aerul sfredelitor, trece inert prin respiraţia mea înfiorată, spasmodică.

Am îmbătrânit brusc.

Şi toţi cei din preajmă.

Totul e încurcat, răvăşitor, isteric.

Ţipătul meu.

Necuviincios. Sfâşietor, amar, excesiv de individual. Intolerabil. Răzvrătitor. Strident. Singuratic.

Apoi, toţi au ieşit din salon.

Nu se mai poate face nimic, zic ei.

Nimicul e ceva impalpabil.

Viaţa înseamnă palpare, atingere. Cu privirea, cu gândul. Cu respiraţia. Vreau să-ţi dau din respiraţia mea. Îl implor pe Dumnezeu, ca de multe alte ori când îţi era rău. O făceam însă mai calm, mai aşezat, „Doamne, ia din viaţa mea cinci ani, câţi vrei şi dă-i lui!”

Presimţeam? Era doar frica de acest nimic?

Rugăciunea mea n-a ajuns însă la cer. Sau, o fi ajuns doar până în faţa unei porţi închise.

A luat-o pe un drum greşit, odată pornită din inima – mintea mea.

Repet cu glas bolnav şi pârjolit: „Nu pleca, te rog! Doamne, dă-i voie să revină înapoi!”

Absurd. Tot ce spun şi tot ceea ce sper e absurd.

Sunt pe rând, cu rapiditate, galbenă, vânătă, magnetică, tremurândă. Furtună verde, neagră izvodeşte în glasul meu.

Afară e soare. E luna mai.

Îţi ajută la ceva? Nuu?

De aceea aud ţipăt de cucuvaie în urechi? Scobeşte cu ciocul în calendarul rotirii pământeşti şi sapă, şi sapă. Ziua de 7 Mai. Până acum nu-mi spunea mare lucru. De-acum încolo, va avea adâncimea nimicului.

Nimicul va însemna şi lumina din ochi şi lacrimile, promisiunile, vocea, vocea mea scrijelită?

Ochiul tău închis nu lăcrimează.

N-ai privirea injectată de tristeţe.

Doar de tăcere. O tăcere de nepătruns.

Privirea mea-i congestionată.

Mă văd împreună cu tine într-o peşteră pe care-am vizitat-o. Aerul umed, lugubru, misterios ne făcea temători.

Dar am ieşit la suprafaţă. La soare. Un soare pătimaş era.

Acum, lumina-mi şuieră în urechi. Te ating. Te îmbrăţişez cu violenţa deznădejdii.

Îţi deschid ochiul.

Pare mirat. Nefiresc, pustiu, indiferent. Dar, totdeauna când veneam, când mă vedeai ochiul tău era un spectacol de simţăminte.

Te revăd multiplicat. În imagini mişcătoare.

Urcăm la Pergam. Măsurăm puterea glasurilor noastre în acustica amfiteatrului chemându-ne pe nume. Istoria împietrită aici, e melancolică-îngăduitoare. Nu suntem primii trecători prin alveolele sale.

Ne lăsăm privirile în adâncul unei fântâni secate, în care se aruncă monede. În credinţa că vom reveni cândva. Încă o poveste neîmplinită.

Ieşim prin gangul pe unde se zice c-a fost scos Apostolul Pavel în secret să nu fie linşat de practicanţii cultului Dianei. În clipa asta eşti în gangul ce duce spre veşnicie?

Ora pământească bate de trei, după amiază. Ar fi trebuit să vorbeşti cu Cristina. Aş fi sunat-o dacă.

În alte zile, în alţi ani, la această oră eram tot alături dar altfel.

Iată-ne, suntem încă doar noi doi în acest salon şi totuşi nu suntem.

Soarele te luminează fals.

Strig: ce pot face să revii? Covârşită de aripa păsării sinistre vreau să cedez. Apoi, îmi doresc s-o strâng de gât pe hârca, hoaşca, parşiva, mistuitoarea care s-a prefăcut în pasăre crudă şi tăcută.

Soarele îmi aprinde lacrimile. Sunt o făclie chinuită, dezlânată, neputincioasă.

E un soare nordic între noi. Nu are puterea să te arate viu. Nu-i sămânţă prometeică în el. nu are nici căldura necesară să mă prefacă în scrum.

Sunt un deşert arzând. Un adânc răscolitor straşnic de chinuitor îngrozitoarea frică de iremediabil, de ireparabil, mă sufocă.

E prima oară când nu ştiu să trec peste un prag. Măcar că-i invizibil. Tu eşti în altă parte, nici măcar în acelaşi univers cu mine nu eşti.

Sunt revoltată. Înfiorată, de un mister care stă între noi şi nu-l pot înduioşa cu nimic.

Nu-l pot atinge. Nu-l pot dimensiona.

Nimic nu se potriveşte cu mine. Îngerii noştri vor fi fiind pe aici, prin jur? Şi cum de pot suporta bicisnica mea disperare, impulsivitatea glasului meu, ei, neprihăniţii?

Sau, ţi-au luat sufletul şi-l balansează deasupra noastră ca pe un zmeu de hârtie colorată, precum admiram noi unul pe o plajă din Italia?

Hoaşca e o hoaţă. Ţi-a răpit bucuria de a vorbi, de a privi.

Eu sunt vie, violentă, neputincioasă, nepotolită, pământească, slabă, fă un efort, scuip-o în ochi, loveşte-o direct în inimă cum a făcut ea cu tine. O fi având totuşi aşa ceva? Poate că mâhnirea fără leac, orele oropsite pe care mi le lasă în urmă nu au nimic nimicuţa cu inima, cu sufletul, cu simţirea.

Sunt penibilă.

Iartă-mă că nu înţeleg nimic din marile înţelesuri!

Un rol prea greu

Fulgerătoare, speranţa că sunt într-un spectacol greu. Trist până la necuprinderea lui în mine. Am o fracţiune de secundă, atât am dreptul să mi se pară că rolul meu şi spectacolul în sine, se va sfârşi.

Apoi lacrimile inundă speranţa. Înşelătoare, neputincioasă, lamentabilă mi se pare speranţa.

Spectacolul în care joc rolul tragic este regizat după reguli de neînlocuit.

Nemişcarea ta şi zbaterea mea.

Faţă-n faţă într-o neputinţă înfiorătoare. Cel puţin pentru mine.

Te înfiori şi tu? Creştineşte se zice că mai simţi câte ceva.

Şi, sper din nou. Sper să fie aşa.

Doar nu te-o fi abandonat sufletul tău duios de obicei, orgolios protector, nu te-o fi abandonat cu totul dintr-o dată.

Prin lacrimile dezarticulate, m-ai putea percepe mai altfel ca niciodată.

Jignită de durere. Duşmănoasă. Nu vreau, nu ştiu să fac rolul acesta de soldat singur, înconjurat de armate simţămintelor atacatoare.

Cadenţat, sigur se-apropie, mă va lovi deznădejdea. Neputinţa.

Stau perplexă preţ de-o clipă. Apoi, caut o breşă în cer pe unde, poate ţi-a plecat sufletul.

Am vedenii. Îl văd ca pe un fum graţios, indecis, nedumerit.

Trist.

Întunecată, lamentabilă, ultragiată, privirea mea spre toate câte par a fi cu tine.

Eu nu mai am dreptul să fiu.

Suntem, dintr-o dată, foarte diferiţi.

Sunt insistentă, uluită, gata să insult şi veşnicia.

Tu, cu expresia feţei calmă.

Aer meditativ. Uşor nedumerit.

Învins? Resemnat?

Fostele tale cuvinte îmi încearcă rezistenţa psihică. Revin cu forţă: „Vero, Vero, ce greu îţi va fi fără mine!”

Ştiai de toate acestea pe care le înfrunt acum, stupidă, plângăreaţă, ultragiată într-un spectacol care-aş vrea să se sfârşească?

În loc de cai, o masă cu rotile

Impresii descărnate de orice trăire se mişcă scheletic în jurul meu.

Tu, impasibil, cu tentă galbenă pe faţă, poate din cauza luminii solare mult prea galben-lucitoare fiind ea în ziua aceasta de mai, 7. Stai rotund la faţă, dar nu e ca totdeauna, e cu totul alta, de nerecunoscut. Te privesc.

Secundele mi-au scrijelit nestăpânite, orice-am însemnat eu până acum.

Tu, întins, cu aer trist pe faţă ca şi când ai fi pus într-o situaţie jenantă. Pe care n-ai fi meritat-o. Ai dat totdeauna dovadă de discreţie şi onorabilitate.

Ce-i cu panarama asta cernită în jurul tău?

Mie-mi vine să vomit. Simt un gust rânced în gât. Soarele nu poate topi cu lumina lui apăsarea asta otrăvitoare care ne pătrunde în respiraţie, în simţuri.

Cristina cere apă. Desigur, simte şi ea acelaşi gust de râncezeală. Suntem alese din tot ce-ai îndrăgit, doar noi două suntem alese de cineva foarte puternic, să fim cu tine acum. Şi acum —

Se pregăteşte ultimul tău drum. De-aici, din faţa capelei şi până la… Mi-e greu să gândesc.

Mi-au mucegăit şi simţurile de-atâtea lacrimi.

Prin vene îmi curge leşie sanguină de-aceea n-am nici un pic de putere.

Te strâng cât pot de mâna dreaptă. Nu. Nu simţi nimic din moment ce nu reacţionezi. Fireşte, eu port vina că n-am destulă forţă.

Miasma unui „nu mai vreau nimic” ne face întrucâtva complici. Nici tu nu mai vrei nimic.

Aş vrea să mă sprijin de ceva. De umărul tău aş vrea. Secunda când îţi adormeam cu capul subsuoară în timp ce călătoream cu trenul. Pentru că nu-mi plăcea mersul cu trenul, mă aciuiam căutând liniştea sub braţul tău.

Acum, e vorba doar de călătoria ta. Spre necunoscut.

Tot ce bănuiam este ceva incert. Figurile îndoliate, cioclii, o, da, sunt aici şi ei. Călătoria ta de unul singur. Erai dornic de călătorii. Îţi plăcea necuprinderea şi frumuseţea lumii.

Îţi plăceau caii. Nici nu mă mir. Cui nu-i place ideea de galop, de mişcare liberă? Amintirea despre un mânz şi o iapă a copilăriei tale, poveste ştiută de noi, revine credincioasă la picioarele tale.

Hârca, scârba care te-a fulgerat năprasnic n-ar fi putut veni pe un cal. În astă clipă s-o fi retras în străadâncuri neştiute să-şi rumege parşivă, orele, anii pe care ţi i-a luat.

Imaginea ei ne-a molipsit pe toţi de tulburare. „În zadar se tulbură tot pământeanul”, va spune preotul precum în toate astfel de momente.

Şi ce dacă-i în zadar?

Eu şi Cristina plângem şi credem că nimic din grandoarea, indulgenţa lumii, din zâmbetul ei, din batjocura ei nu ne va mai învăţa ceva nou.

Acum, aici, am învăţat tot ce s-ar putea şti despre fragilitatea, confidenţialitatea unor omeneşti simţăminte.

Încerc să-mi fixez în memorie clipa ultimă lângă tine, Doni. Sună infidel. Îmi zbârnâie timpanele. Paralizant, ruşinos ca şi când ar fi ceva pângăritor, aşa sună clipa de faţă.

Veţi fi singure, apăsate de o cadenţă tristă, târâte urât în tristeţe; mai fragile, mai austere, mai ultragiate de timp vom fi prin timp.

Pe câţi cai sălbatici, nestăpâniţi ar fi putut porni gândurile tale ştiutoare despre bătăile inimii, pe câţi cai n-ai fi vrut să colinzi lumea dacă ţi-ar fi fost îngăduit, dacă nu te-ar fi durut aşa de rău picioarele?

Brusc, s-au frânt gândurile tale bune, drepte, salvatoare, voinice, prieteneşti, compătimitoare. Te vor urma la ceruri? Mai sunt bune acolo pentru consfătuirea ta cu necunoscutul? În starea mea de perplexitate, pot fi scuzată dacă întreb tot felul de inepţii.

S-a stârnit în mine un galop de răzvrătiri şi negaţii.

Aici, la căpătâiul tău strig în mine, cu sălbăticie nebunească, „nimic nu-i adevărat”. Refuz să accept realul. Necugetarea mea doar tu poate o intuieşti şi marele divin care mă va ierta pentru nesăbuinţă, pentru că durerea nu-i astâmpărată, calmă, lămuritoare. Dimpotrivă, nimiceşte şi sublimul care cică, sălăşluieşte şi în fiinţa umană. Deocamdată, îngrozită, străbat amintiri fulger, poveşti despre rai şi iad, şi năvălesc într-o rugăciune. Obosită, nu mai pot sfida sterilitatea hoaştei care nu cunoaşte starea de suferinţă, ştie doar s-o provoace.

Atât aş vrea, să te pot face să auzi galopul de gânduri şi să crezi că-i o herghelie de cai superbi, nărăvaşi, care te vor duce în locuri necunoscute.

Să nu percepi că, în locul cailor, eşti purtat pe o masă neagră cu rotile.

Asta să nu observi, te rog să prefaci, Doamne, paşii noştri şi gâfâiala disperării noastre, în galop de cai fideli care cunosc drumul spre rai!

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)