IOAN VINTILĂ FINTIŞ - ICOANA DIN APĂ

Eugen Evu

O nouă carte - elegantă ca o simeză- labirint, sau oglindariu, o carte a imaginii-iconeriei- reprezentării, şi încă anticipând, sanctuarică, îmi trimite Ioan Vintilă Fintiş....Cum altfel botezându-se, decât „ Icoana de apă”, (Bucureşti, editura Ghepardul, 2010) amintind-o desigur neanume, pe cea a lui Ioan Evu, „ Fereastra de apă”...Poetul a ştiut cui să se adreseze pentru a-i fi redactor de carte, unui alt artist al „ spaţiului gânditor” ( poemul  paginii 62) – Lucia Gruia. Dincolo de aparenţe, cartea sa nu are nimci ostentativ- bizantinic, ori neo- avanghelic, dimpotrivă, explorează doar pre-textual, zonele metafizicului nocturn – sublunar, să-i spunem sumerian- ancestral... sincretic! APA este substanţa primordială a lumii. Poemul devine potir de argint, spre a îi spori şi reverbeta memoria, campurile energetice latente sub luciul ei...Nu poţi savura cartea fără a avea cunoaştere mistică, pe substrat ezoteric, altfel te mărgineşti a degusta.

Ca şi alte două cărţi ale sale pe care le-am primit – fie primite ! – I.V.F. se ştie etala în mod unitar, cumva ornamentic, pe tema aleasă ( dată) – şi întocmai acelora, el afirmă clar o artă de a gândi poetic ...lumea, Sinele propriu de-aproape. Poezia lui este aforistică, poeseistică, Icoana- Imaginea – Reprezentarea fiind leit- motivul modern- teosofic definit explicit: „ Ce spaţiu gânditor şi privirea/dacă/ locuieşti în interiorul ei/ dacă/ de acolo tragi cu arcul în curentul fix al cometei/ unde cuvintele abia tresar/ într-o aparentă sintaxă...” Ludic şi insinuant, ştiutor al lecţiei proprii, recomunicate prin oglindiri, cu tonul apaerent postmodernist, însă travaliu pragamatic ...neo- oniric ( ?) – I.V.F. scrie fluent, nu altceva decât o continuă ars- poetica proprie, a „ aparentei sintaxe” în cheia condiţionalului „ dacă”... Omul religios eliadesc este astrofizicianul şi iniţiatul care – în chip de custode al incintei ( sacre prin rostire)- îndeamnă la cugetare în sensul descoperirii interspaţiilor ...gândirii.

Descrierea este neo- parnasiană, cu apetenţe aluzive care impregnează savuros, volupstuos, textul: „Fuvii oceane piramide albastre/ paseri de bonz şi măiastre/ Poporul în faţa cetăţii a cântat/ aidoma nopţii/ sub muşcătura strigătului/ zidurile s-au surpat/ numelui meu te adaug pe tine/ nevăzutule împărat”... Jocul rimelor este uşure, spontan, poetul este în „ interiorul dureros al nevederii”, borgesian- homeric,...al parabolei altei dimensiuni...”dincolo de nisipuri mările moarte/ adăpost pentru cuvintele spafrte/din care peste lume curg zodii7 şi constelaţii/ Trupurile noastre/ prelungindu-se-n icone/ mai departe în alţii” ( pag. 65). Evident, cum cere tema, poetul este oracular, vizionariost, mantramic şi cum altfel decât apelând la colorismul iconic, la metafora plasticizantă şi la aluzive reflectări „ mirabile”? Lirica sa este dublată de semiotica şi psihologia unei culturi bine decantate, pe care o  reia- pliază- multiplică cu fervoare, dincolo de un anume livresc al erudiţiei. „ Alfa şi Omega la viitorul trecut/ lumina care ţese alt început”....” Materia nu există doar duhul cel sfânt (Sunt.) (adăugăm melodic: Sânt!, ceea ce în grafia de ieri era dublu semnatic ...Sânt-sfânt, n.a.). Altundeva este redefinită rostirea – „duh plutind”, aladar Logos. În interiorul Logos-ului atrinu absolut al divinului, Ioan Vintilă Fintiş are gesticulaţia unui observator al celor de sus, astrofizician în cetate, atent la mişcarea eternă, care, însă, pulsează şi în microcosmosul „spaţiului îngândurat”...Holograma textului, interioritatea lui, este una sferică, aşa cum defineam într-un eseu.  A scruta metafizic, cere „ întoarcere”, adică retrospectivă a „ trecutului care va mai fi” (circularitatea spaţiu-timp- materie) : „Întoarce-te şi priveşte/ nu este nimeni/ ca să repete/ aceeaşi poveste/ ...astronomul cutreieră lumina/ din creierul sferei/ adâncă tăcere/ va coborî peste icoană/ cealaltă poruncă” (pag. 54). Ritul rostirii  modern-iconice este profetic, psalmic – laic, totuşi, discursul îşi aude ecoul, pare instantaneu, este revelatoriu şi ...suficient sieşi. Se perindă imagierii – icoane- reflectări din chiar acel patos, acea vervă incantatorie, din acel „ act de întrupare” a semnificaţie în cuvântul care vrea să sculpteze ceea ce luciul „ apei metafizioce” nu reţine, doar oglindeşte efemer, ca delir al suprafeţei... E greu să suprinzi inefabilul, dar să îl şi comunici este magie curată!

„Ce miracol/ câtă mirare/ femeia cu pruncul de sare/ care încă nu s-a născut/icoană din lemnul/ fără de trup”... Eşantioane ale acestui stil de a face din gând incantaţie în registre „ divinatorii”. Se pot extrage relevant din mai toate poemele. Poeme care sunt un unic poem, cum am spus; ca o Compoziţie poliedrică, o expoziţie vitralică, a diafanului şi a colorismului fin...

Adevărata forţă seismică a discursului acestui poet pe nedrept şi nu din vina sa cunoscut - este zbuciumul interior al textului, starea cvasi-poetică a sufletului, pe care îl defineşte paraclet- duh coborât...Apar imagini(icoane) psihedelice, descărcări de flash-uri transmoderniste, cum le defineşte Ion Popescu Brădiceni. Mutaţiile inter-lexicale rezultă uluiri exotice, terifiante...paradoxale, neverosimile, prin scânteierea lor de ochi de păun. Livrescul contrapunctează şocant- aluziv- ambiguu: „ ivindu-se din frunzişul megru şi muzical/ pe cânp de pergamante indescifrabilă moartea/ oraş cu minusculi scafanri/ silabe de praf pe tâmpla bufonului/nisipul cu ochi albaştri (!) /latră cum secundele  înlăuntrul pendulei”... (lui Foucoult? ,n) ” - (formulare parafrazică la stilul Gheorghe Grigurcu; comparaţia – epitet, analogia resorbită semnificatului, textul reductiv- ungaretian, n !)...Tehnica de colaj- development- auto- regresiune în memoria „ visătoare”, este o etapă, o vamă deja străbătută, este „ stăpânirea oglindariului”, a Jocului.  „ ... trup abstract pasărea spiritului/ nu are aer pentru zbor/ cum verdele nu are rădăcină pentru copac” (! n.) /---inclusui vers repetitiv- incantatoriu, n.a.) - „ astronomul mângâie capricornul”...Interogatorul absent/ poate că în imaginaţia sa/ dansează constelaţii”... Ioan Vintilă Fintiş este un alchimist în căutarea auriului simbolic al icoanei- chip al lumii. Poeţii, vorba lui, sunt „ inventaţi de cuvinte”... Tot el spune : „ ne retragem în vis/ câmpuri şi energii/ câmpuri şi energii/ ...spectre de frig/ spectre de frig/ raze curbându-se/ raze curbându-se/...Nimicul tresare/ sporeşte absenţa/ unde este ascunsă/ esenţa ?”  pag. 76). „ Spaţiul gândit” ( poetic) al liricii lui ioan Vintilă Fintiş, este neorbit de lumina electrică, nici a soarelui, este unul înstelat, astrofizic, cosmicist; vederea este mai clară de pe înălţimi, decum a celor din Pustie...

Iar icoanele – noimele, surâd complice.... Avem o carte de recitit, mai prielnic serile, când eventual e cerul senin... Cartea se închide, ca şi cum se deschide, aşa: „Aici vom aşeza corturi/ până când stâlpul va desena pe ceruri/ adevăratul drum”...

Eugen Evu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com