CEZARINA ADAMESCU, Agero

         Şi de data aceasta, pe două paliere se desfăşoară acţiunea din volumele II şi III ale trilogiei „Oameni de nisip” a Ioanei Stuparu.

         Amintirile autoarei, încă de la vârsta preşcolară până către maturitate, formează o plajă întinsă de acţiuni hazlii şi adeseori nostime (dar care ascund realităţi dureroase) în care, protagonista este Nina lu’ Mitru Leu din Mârşani, dezmierdată Boldicu’ de către Bâtu care ţine la ea ca la ochii din cap. Plajă care cuprinde întâmplări ale căror protagonistă e chiar autoarea şi, pe de altă parte, obiectivul se îndreaptă în chip de flash ori blitz, iluminând, precum spoturile scena şi pe spectatori, frânturi de viaţă rurală, obiceiuri, descrieri, creionând caractere, scene, de un realism autentic, de prin anii  ’47- ’50, când începuseră acţiunile, nu lipsite de dramatism, ale „întovărăşirii”, „de bună voie şi nesiliţi de nimeni” iar ţăranii erau confruntaţi cu hârtii şi documente – parcă străine de ei înşişi – pe care trebuia numaidecât să le semneze şi care-i deposeda de bunurile lor agonisite într-o viaţă sau avute din moşi-strămoşi.

         Abuzurile care s-au comis în orice colţ de ţară stau mărturie.

         Pe de altă parte,  este vorba de aciuarea primelor forme ale noii orânduiri comuniste în viaţa obştii. Nu puţini au fost cei care s-au folosit de noile funcţii şi investituri, încropite la repezeală, parcă peste noapte. Instaurarea partidului cu toate organele, organismele şi celulele sale,  precum o boală neiertătoare, a fost de proporţia şi persuasiunea unei caracatiţe, cu multe ventuze, care aveau să acapareze toate domeniile vieţii: politice, economice, spirituale, sociale, culturale.

         Infiltrarea unor oameni total nepregătiţi, care s-au trezit pe nepusă masă mari secretari ai organizaţiilor de bază, de sector, cu o structură tentaculară la toate nivelele, a adus multă confuzie, daune materiale şi morale şi a provocat multe traume în conştiinţa oamenilor, răsturnându-le concepţiile de viaţă de până atunci.

         Mulţi  nu au rezistat unor astfel de şocuri istorice şi au recurs la mijloace extreme de apărare. Alţii au căzut pradă.

         Pe de altă parte, nici noilor reprezentanţi ai puterii politico-ideologice nu le-a fost uşor, cu sarcini peste puterile lor  care, de multe ori le depăşeau posibilităţile de înţelegere şi au clacat, precum  Petre-al Ioanii care a sfârşit tragic, victimă a propriei  vanităţi şi răutăţi.

         Umorul autoarei este  molipsitor, în pagini antologice:

         „S-a înscris multă lume-n parte. S-a-nscris şi Tinca din Gămănei. Stă într-o odăiţă din paiantă, netencuită pe dinafară. Parcă e coşarea oilor. N-are capră, n-are oaie! Nu ştiu din ce trăieşte!

         -De ce te-ai înscris, Tinco-n partid?, o  întreabă unii, ca să râdă de ea.

         -De ce să nu mă-nscriu? Adică toţi proştii să se-nscrie şi eu nu?

         -Ce faci, tu, fa, acolo-n partid?

         -Ce să fac? Sunt „nembră”, - răspunde Tinca, mândră.”

         „De când s-a făcut Petre membru de partid, Ioana, nevastă-sa umblă numai învineţită la ochi. Uneori are şi  botul umflat, cât pumnul.

         Câte cineva o mai întreabă:

         -Iar te-a bătut rumânu’, Ioană?

         -Aha! Păi’, da! răspunde ea, fără sfială.   

         -Acuma de ce te-a mai bătut?

         -Dacă. Fiindcă e „nembru!”

         Şi tu ce faci? Taci din gură?  Văd că nu eşti deloc supărată! Îţi convine să te bată?

         -Lasă-l să mă bată!...Că de-aia e nembru: Ca să mă bată!...”

         Drama lui Mitru Leu, nevoit să-şi înstrăineze moştenirea de  pământ din pădure – este edificatoare şi emblematică pentru suferinţa marii majorităţi a ţăranilor în acele vremuri tulburi.

         Astfel de traume s-au imprimat şi în memoria copilului pentru totdeauna, care a învăţat să se teamă. Şi mai mult, să fugă, să se ascundă, să trăiască permanent cu spaima în suflet,  să spună minciuni, să îndure condiţii de viaţă neprielnice, de fugar, prin străini, cu familia risipită. Fragmentul evocator este de un realism cutremurător:

         „În fiecare zi venea cineva şi bătea în poartă, ca să-l cheme la primărie; în fiecare zi, bâtu se pitula repede; în fiecare zi, cineva trebuia să spună o minciună.

         Până când…

         Se înserase de-a binelea. Negura şi frigul ne-au adunat pe toţi la căldurică, în odăiţă, unde ardea focul în sobă.

         Mama băgase mălaiul în mămăligă de coşcogeamitea timp. O fierbea bine, ca să iasă „coaptă”, lăsând-o să pâtpâie, încet, pe plita de la sobă.

         Mai era puţin şi punea masa, când, în balcon, s-a auzit un om strigându-l pe bâtu să iasă până-afară. Era un strigăt de om grăbit, pe care nu vroia să-l audă toată lumea.

         Bâtu a ieşit repede din odăiţă. Nici n-a apucat să iasă bine în balcon, când s-a întors la noi. Avea privirea plină de groază. A vorbit cu mama şi cu tata, mai mult din priviri. I-a cuprins teama şi pe ei.

         -Hai, repede!, ne-a zis mama, aşa, deodată, cu o voce care te îngheţa.

         Ne-a luat pe toate patru fetele şi a ieşit cu noi, buluc, pe uşa casei.

         Cât ai clipi, am ieşit cu toţii afară.

         Bâtu s-a pierdut în negura nopţii.

         Tata a răsucit cheia în obloanele casei şi nu l-am mai văzut.

         Noi am ieşit pe  poartă, împreună cu mama, am trecut repede drumul şi am intrat în casă la Lenica, sora lui tata. Ne-a împins pe toate sub pat şi ne-a spus să stăm cuminţi, fiindcă e de rău. Apoi a ieşit afară, fugind cât o ţineau picioarele.

         Oricât ai fi de mic şi nu poţi să-ţi dai seama ce se întâmplă cu adevărat, spaima o înţelegi. Ţi se transmite.

         (…) A doua zi, am auzit-o pe Lenica spunând unchiului Oane că ne-au pus sigiliu pe casă. Spunea şi plângea.

         Timp de trei zile, am stat pitulate sub pat, la Lenica. Mama, tata şi bâtu au stat pitulaţi, care pe unde au putut.

         Casa noastră era păzită, zi şi noapte, de nişte oameni străini.

         Văzând că n-are încotro, bâtu s-a dus la primărie şi a donat pământul din Pădure. A semnat cererea, care era gata făcută şi în care se specifica „donez de bună voie şi nesilit de nimeni”.

         Mama a venit plângând, ne-a scos de sub pat de la Lenica şi am plecat, împreună, acasă.

         Parcă văd şi acum sigiliul lipit pe obloanele casei noastre.

         Era o hârtiuţă. O fâşiuţă. Dar câtă spaimă mi-a produs! Faţă de cuvântul „sigiliu”, toată viaţa aveam a simţi spaimă.”

         Măiestria autoarei în a descrie emoţia şi stările de atunci se transmite cititorului. Şi chiar dacă nu ai trăit asemenea grozăvii, nu se poate să rămâi indiferent. Aceste traume aveau să se întipărească definitiv pe sufletul copiilor şi adulţilor de atunci. Ele modifică viaţa, caracterul personajelor şi constituie o cotitură fundamentală în existenţa lor. Sunt umbre care nu se pot şterge niciodată, indiferent câţi ani trec peste aceste întâmplări nefericite:

         „Am intrat în odăiţă. La noi, în odăiţă. Doamne! Dar parcă eram în altă casă: frig rău!...Tristeţea de pe chipurile alor mei mă îngheţa şi mai tare. Simţeam cum mi se topeşte sufletul!  Mă uitam la mămăliga aproape îngheţată în căldare, pe plita rece din odăiţa noastră!...La muşuroiul de mălai, care abia se mai vedea din păsat, la mestecăul rămas înţepenit în păsat. O, Doamne! Parcă se oprise timpul în loc!

         Bâtu, tata şi mama umblau tăcuţi, ca nişte stafii. Aveau ochii duşi în fundul capului.

Dumnezeule, cât de mult mă înspăimântau toate astea!

Nu eram învăţată cu astfel de viaţă. La noi în casă fuseseră tot timpul veselie, râsete de copii, chef de joacă, - de la toate astea nu se dădeau în lături nici cei mari.

Dintr-o dată toate dispăruseră.

O, Doamne, parcă murise totul!”

Frica, groaza de necunoscut, de ce avea să se întâmple, strecoară senzaţia de moarte în suflet, în chip deosebit în sufletele copiilor.

Năuceala ce-i cuprinde şi stăruie pe chipurile gospodarilor aminteşte de aceeaşi buimăceală şi mai ales, neputinţă,  de care era cuprins Ilie Moromete, când venea Ciupitu’ să strângă fonciirea, ori când i-au fugit cei doi băieţi cu armăsarii la Bucureşti şi el a rămas pe prispă, smintit de gânduri, răsucindu-şi o ţigară. Avea nevoie de răgaz ca să înţeleagă. Multe lucruri nu pot pricepe oamenii, dar mai ales, mersul istoriei care le retează din umeri, cioturile de aripi rămase după războiul necruţător care, deja îi ciuntise pe jumătate, iar pe alţii îi schilodise de-a binelea.

         Citind aceste fragmente eşti cuprins de tristeţe şi neputinţă că nu ai destulă putere, ori măcar imaginaţie, să schimbi lucrurile.

         Autoarea zugrăveşte portrete admirabile ale unor personaje foarte pitoreşti, preum: Bâtu, Mama, Miţa-Ţuiculiţa, adevărate prototipuri, personaje emblematice care relevă harul de povestitor neîntrecut al autoarei. Oamenii ascund taine, poveşti fascinante pe care copiii le ascultă strânşi la gura sobei, în cunie sau la câte o poartă, când stau „de taină” şi urmăresc cetele de fete şi feciori care se duc şi se întorc de la horă.

         Aşa e povestea Miţei Ţuiculiţa, care a plâns în burta mamei sale, ca în basmele româneşti,  în chip deosebit, de Tinereţe fără bătrâneţe, condiţionându-şi naşterea, până când mama i-a promis că-i va da ceea ce doreşte.

          Această poveste, la hotarul legendei cu realitatea fascinează pe oricine o ascultă:

         „-Eu aşa am făcut…Am plâns în burta mamii…Am plâns tare, de se-auzea de-afară. Când m-a auzit prima oară, mama s-a speriat rău. Neştiind ce să facă, s-a dus la popa, ca să-l întrebe pe el. Popa i-a făcut o slujbă, după care n-am mai plâns un timp. Pe urmă, am început iar să plâng. Mama, dacă a văzut, s-a dus la o babă din sat, una care era uitată de bătrână. Aceasta, pesemne că mai auzise de aşa ceva, fiindcă a învăţat-o să-mi promită ceva, când o fi să plâng iar. Că n-o să mai plâng, dacă-mi convine ne mi-a promis.

         Mama aşa a făcut. Când am început să plâng, mi-a promis că-mi dă aur mult, fiindcă aveau. Am tăcut un pic, dar am început din nou să plâng. Mi-a promis că-mi dă avere multă…După un timp, iar am început să plâng. Mi-a promis mama, rând pe rând, tot ce era bine pe lumea asta…Mi-a promis credinţa, mi-a promis dreptatea, bunătatea, învăţătura, omenia, frumuseţea… Câte nu mi-a promis mama! Mie nu-mi convenea nimic din cele promise şi continuam să plâng. Timpul trecea, eu creşteam; pe măsură ce mama se căznea ce să mai găsească să-mi promită, plângeam şi mai tare. Mai avea un pic, până să-i vină sorocu’ să mă nască. Eu plângeam, fără să mă mai opresc. Ajunsese mama să nu-şi mai găsească liniştea din cauza plânsului meu. Până am adus-o în stare şi a zis: <da’ mai taci odată, că, de nu, ţi-oi da beţia şi curvărăsia!”

De atunci am tăcut şi n-am mai plâns, până m-a făcut.

         -Te-a dat pe mâna Ucigă-l-toacăi, Miţo, încă de când erai în burta ei!

         -Aşa e! M-a dat pe mâna lu’ Sarsailă mama, care m-a făcut! De ce crezi tu că sunt atât de supărată pe ea? Mai bine să mă fi lăsat să mor de plâns, decât să mă fi blestemat aşa!”

         De notat că ţăranii ţin la mare cinste, ca fiind cea mai de preţ avere, Credinţa, dreptatea, bunătatea, învăţătura, omenia, frumuseţea, considerându-le averi de preţ, categorii morale, virtuţi neasemuite care nu se vând şi nu se cumpără, ci doar se menesc de către ursitoare la naştere. Credinţa, superstiţia,  împreună cu datina şi tradiţia populară se împletesc însă,  într-un soi de obişnuinţă semi-magică izvorâtă mai mult din teamă decât din convingere. Ţăranul se fereşte de rău pentru că-i e frică să nu-l bată Dumnezeu. Este prima treaptă a credinţei adevărate. Apoi mai există şi credinţa izvorâtă din tradiţia strămoşească, pe care el o practică în virtutea firii şi credinţa înaltă, profundă izvorâtă din convingere şi mai ales, din Iubire faţă de Dumnezeu: nu fac nimic rău fiindcă nu vreau să-L supăr pe Dumnezeu şi să plece de la mine. Nu fac nimic rău pentru că-L iubesc pe Dumnezeu din toată inima şi pentru că El mă iubeşte. E o înţelegere tainică de iubire care nu se vrea trădată. Şi aceasta e treapta cea mai înaltă a credinţei.

         Pe alte paliere de lectură se desfăşoară poveşti de dragoste tulburătoare, precum cea a Oniţei şi a lui Niţă, căruia părinţii îi aranjaseră o căsătorie cu o fată „pe potriva lui” – fără să ţină seama de sentimentele celor doi tineri.

         Poveşti vechi de când lumea. Spuse doar altfel. Cu har. Cu şarm şi cu haz, dar şi cu nostalgia unui timp care nu se mai întoarce.

         Şi peste toate, dialectul oltenesc, „mârşănesc”,  care dă un plus de farmec scriiturii.

         Poveştile se iscă în orice împrejurare, la clacă, la seceriş, în mijloc de drum, lângă şanţ, la mort, la nunţi ori cumetrii. Iată o povestire  care poate deveni antologică:

         „-După cum ştiţi – începu mama să spună -, seceram de zor, fără să ridic capu’ din pământ. Când, mă pusă naiba, să mă ridic şi să mă-ndrept o ţâră de şale. Atunci am văzut, ce  coşcogeamitea postaţa mai e până la capu’ locului, iar soarele se lăsase binişor după chindia mare…M-am îndoit că putem termina de secerat până la scapătul soarelui. M-am dus la căruţă şi m-am uitat în traista cu demâncare…Era puţină rău…Nu puteai nici să rămâi la loc, dar nici nu-ţi convenea să mai vii a doua zi, numai pentru o postăcioară…Era păcat de Dumnezeu, mai ales pentru cai, să baţi atâta drum!...Ştiam că venise la secerat, tot în Căciulăteasca, şi nenea Micu, fratele mamei. Are locu’ un pic mai încolo de-al meu. El seceră cu secerătoarea şi sporeşte. M-am gândit că ar fi bine să-l chem, ca să-mi tragă şi mie o brazdă măcar. M-am suit pe lădiţa căruţei şi m-am uitat ca să văd dacă mai e la loc. Era. Terminase de secerat şi înhăma caii. Am luat-o la fugă cât am putut de repede, ca să-l prind până nu pleacă, dar, până să ajung eu, el a pus biciu’ pe cai. Am început să strig cât am putut de tare, dar, din cauza fugii, nu mi se mai auzea glasu’ deloc… Hurducăitul căruţei lu’ nea Micu, mi l-a acoperit şi mai rău. Mai hurducăia şi secerătoarea, care era legată-n urma căruţei…Dacă-am văzut, am stat pe loc, făcând semne, nebuneşti, cu mâinile, doar-doar s-o uita careva-ndărăt şi m-o vedea. De unde!...Şi dada Mica sta liniştită pe lădiţa căruţei, lângă nenea Micu…Am plecat îndărăt la căruţă, ca di la moara-frântă! Din cauza fugii, pierdusem puterile de tot, de tot…Gâtu’ era uscat, făcut iască! Aş fi băut un picuşor de apă, da’ butoiaşu’ era la voi…De sete ce-mi era, credeam că n-o să mă  mai pot mişca din loc. Atunci am văzut sticla cu ţuică şi-am dus-o la gură, ca să-mi ud gâtu’. Decât o dată am înghiţit şi-am înviat! Eram alt om! Nici pic de oboseală! Am simţit o putere să răstorn pământu’! Atunci m-am gândit să vă aduc şi vouă sticla cu ţuică, să beţi şi voi din ea.(…)

         Povestea este continuată de al personaj, Başalderu, cu acelaşi haz:

         -Bă, băiatule, când am văzut-o pe Florica repezindu-se cu secera-n postaţa de grâu, ziceai că e morişcă! Culca la pământ mănunchi după mănunchi, de nici nu vedeau când îi taie!... Cum e, fa, secera aia a ta? O fi fermecată?! Mi-o dai şi mie să secer şi eu cu ea  o dată?

         Mama se uită pieziş la Başalderu şi îi zise cu dojană:

         -Secera să ţi-o dau ţie!?...La niminea n-o dau…Ca la ochii din cap ţâu la secera aia! Sunt moartă fără ea…Aia e secera mea, cu care-am venit din Daneţi. Sunt în stare să mă culc cu ea sub căpătâi, atât de dragă-mi e!...

         -Că n-o fi, fa, fermecată! De unde-o ai? Cin’ ţi-a cumpărat-o?

         -Eu. Singură-singurică…Nici nu ştiam să secer, când am auzit un ţigan trecând pe drum şi strigând la seceri de vânzare. Am ieşit la poartă şi l-am întrebat cât cere pe ele.

         -Un ciurel de mălai, - a răspuns el.

         Am adus ciurelul de mălai şi i l-am dat ţiganului, care m-a pus să aleg din mănunchiul de seceri. Am pus ochii pe una şi i-am zis să mi-o dezlege. Bă, băiatule, când am pus mâna pe mâneru’ ei, parcă mi s-a lipit de podu’ palmei…Mi-a dat seama că secera aia e făcută special pentru mine! Cu ea am secerat prima oară şi tot cu ea i-am întrecut pe toţi! Sunt în stare să fac omor, dacă prind pe cineva că pune mâna pe secera mea!

         -Bă, fraţilor, ştiţi cum îi merg mâinile Floricăi la secerat? Morişcă, nu alta! N-o rămâne niminea nici din Mârşani, nici din satele dinprejur!, continua să se minuneze Başalderu.

         De fapt, aici se face auzită vocea auctorială care redă cu fidelitate dialogul auzit la câmp, semn cert că a fost prezentă acolo. Se relevă încă o dată, că, între ţăran, pământ şi unealta muncii sale, se încheagă o relaţie ciudată de afectivitate, pentru că unealta îl însoţeşte pe om de la începutul şi până la sfârşitul vieţii sale. Unealta este vitală şi ea este aleasă cu grijă de om, precum aleg femeile un obiect de vestimentaţie, să li se potrivească. Apoi, unealta face parte integrantă din ei, din viaţa lor, aşa cum spune Florica,  „parcă mi s-a lipit de podu’ palmei…”  Faptul că Florica şi-a adus secera din Daneţiul naşterii sale, la Mârşani, unde s-a măritat, cu Ştefan  a lu’ Mitru Leu, arată că ea face parte din patrimoniul material şi spiritual, din zestrea cu care o fată  intră în lume, urmându-şi destinul.

         Autoarea are o tehnică a naraţiunii de neîntrecut. Ea relatează dialoguri şi întâmplări, vorbind despre sine  la persoana a treia, ca şi când ar fi vorba de o altă persoană şi aşează în  gura altor personaje  aprecieri despre ea. Povestirea e întreagă, beneficiază şi de  cadru natural şi de zugrăvirea naturii şi a momentului şi pregăteşte dialogul celor mari care e antrenant, alert, plin de haz care nu poate să nu te cucerească la lectură, mai ales când e presărată cu interjecţii şi cu semne ale mirării, cu moromeţianul „E-te-te! Pe ce te bazezi?” -  înlocuit aici cu „E-e-e-e!...” şi cu  expresia stereotipică: „Ce mai…”

         „Leana începu să povestească:        

         -E-e-e-e! Terminarăm noi de secerat…Soarele era roşu şi mare cât roata carului! Se lăsase de tot…Un pic mai avea şi-ncepea să intre în pământ…Am plecat înspre casă. Când am ajuns în bătătură, găinile erau de mult în dud…Chiar din drum, Florica sări din căruţă şi drept în cunie se opri. Aprinse repede focu-n cuptor şi puse în fiarele vetrii căldarea cu apă. Ca să avem cu ce opări puii. Pe urmă, frământă,  la iuţeală, o azimă de pâine. Ştefan luă doi pui timpurii de pe creaca dudului şi le tăie gâtu’… Puserăm  mâna cu toţii să facem treabă, ca să nu ne prindă puterea nopţii. E-e-e-e!... Ne aşezarăm la masă…Rumânu meu, Başalderu, stătu pe scăunel, în dreapta mea, eu, în stânga lui, aşezată cu curu’ pe călcâie…Ce mai…, eram toţi adunaţi   la masă…În miljocu’ mesei, strachina cu ostropchior de pui fripţi pe grătar, la gura cuptorului…Mă, când frânse Florica pe genunchi azima de pâine, ieşi aburu’ din ea, ca fumu’ du pe coş! Odată s-a-mbătat bătătura de miros! Ai fi mâncat-o şi goală!...Ne-am repezit la codrii de azimă caldă şi-n strachina de ostropchior, de parcă ne-am fi luat la întrecere. Ne era şi foame, de!...Mâncam eu, ca omu’, când simţii că mă trage cineva de  poalele fustei…Mă speriai la-nceput, da’ când mă uitai, o văzui pe Nina, cum îmi face – ghemotoc – poalele de la fustă. „Ce-ai, fa, de ce mă tragi de fustă?”, întrebai eu. „Frâng şi eu nişte pâine!”, bolborosi ea, cu ochii-nchişi. „Care pâine? Pâine e colea pe masă! Aia e fusta mea! Ori vrei să-mi mănânci fusta?”, îi zisei eu, râzând. Voi când m-aţi auzit , v-aţi pus pe râs. Nina, după ce se căzni rău, deschise ochii şi-ncepu să miorlăie: „Ăăăă…ce-aveţi, mă, de ce vă râdeţi de mineeee!...” Atunci, neica Mitru…, vezi..., lui i-a părut rău de ea, că, mai în glumă, mai în serios, ne-a zis: „Ia lăsaţi-mi fata-n pace! De ce vă râdeţi de ea? Că  nu se ezistă-n tot satu’ copil mai arnic!... Vă găsârăţi voi să vă râdeţi de ea! Ce, n-a muncit destul la secerat? Crezi că e uşor să aduni mănunchii de spice şi să-i pui pe legături, ca să-i faci snopi?” Eu, de acolo, îi detei dreptate lu’ neica Mitru, zicând: „Ba  a muncit, săraca! Numai-n fugă umbla de aduna mănunchii, ca să terminăm mai repede!” Pe urmă, îl văd pe neica Mitru că ia pipota din strachină şi i-o dă lu’ Nina, zicându-i; „Ia colea, Boldicule, să-ţi crească nasu’ mare! Nu te culca nemâncată, că la noapte o să visezi numai codri! Copilului ăstuia nu trebuie să-i zici nici dă-te mai încolo, de iute ce e! Aşa e, Boldicule?” Nina nu zicea nimic…Dormea de-a-ncurelea. Când am văzut-o, iar ne-am pus pe râs. Seara aia a fost de pomină! Oi ţine-o minte, cât oi trăi!

                                                        *

         Povestesc şi râd, lângă grămada de grâu. Parcă au terminat toată treaba o dată cu treieratul. Doar fochistul şi mecanicul au plecat, să se pregătească pentru cel care urma la rând să treiere.”

         În casa lui Mitru Leu, fetele – patru nepoţele -, cresc frumos învăţând încă de la cea mai fragedă vârstă să se descurce singure cu treburile gospodăriei. Astfel, o fetiţă de 8 ani, e „mămica” altora mai mici, chiar şi a unui sugar, pe care, în disperare de cauză, să nu moară de plâns şi de foame, îl aşează să sugă din ugerul caprei, rezolvând astfel, cu perspicacitate, o problemă vitală.

         Nina lui Mitru Leu, la 9 ani era deja matură, fiindcă ştia să răstoarne mămăliga, probă absolut obligatorie la care asistă entuziasmaţi şi curioşi, o liotă de ţânci, scenă povestită cu mult umor şi măiestrie de autoare. Treaba este foarte serioasă, de o gravitate pe care doar copiii o pot transmite, atunci când e vorba de problemele lor, devenite vitale, în care lucrurile din jur sunt vii şi capătă proprietăţi antropomorfice: mămăliga respiră, şuieră, pâsâie,  căldarea se tînguie, mestecăul joacă, se zbenguie, în mălaiul fierbinte. Scena este de o expresivitate şi de o sugestivitate uimitoare:

         „Abia aşteptam să rămân singură acasă, numai şi numai să-mi încerc măiestria. Chiar dacă nu aveam nevoie de mămăligă, am pus căldarea pe foc şi mi-am anunţat tovarăşii de joacă de pe mahala.

         Nelăsându-se rugaţi, au sosit numaidecât şi s-au aşezat în cunie aşteptând, cu răbdare, evenimentul.

         Eu îmi desfăşuram cu mare atenţie lucrul, urmărind, în minte, cum făcea mama de când punea căldarea pe foc şi până lipăia mămăliga pe masă.

         M-am pregătit cum nu se putea mai bine. În mijlocul cuniei stătea măsuţa rotundă cu  trei picioare. Am avut grijă s-o aşez cu un picior spre mine, fiindcă aşa făcea şi mama. Ca să răstorn mămăliga chiar în dreptul piciorului. Astfel, masa nu era în pericol  a se înclina, ca să cadă totul de pe ea. Aşa mi-a explicat mama.

         Deci: măsuţa era aşezată, droaia de copii, care-mi erau martori la eveniment, erau în aşteptare iar mămăliga pâtpâia pe foc…

         Parcă o vedeam pe mama în faţa ochilor, o urmăream cum procedează.

          După ce am sucit şi răsucit de nu ştiu câte ori mestecăul prin mălaiul fierbinte, ca să nu iasă cocoloaşe, am pus căldarea, din nou, în  fiare, ca să răsufle mămăligă şi, cu o mână de paie am făcut vâlvarie sub ea.

         Am lăsat-o să pâsâie o dată şi încă o dată, după care am pus iute mâna stângă pe toarta căldării şi am luat-o din  fiarele vetrei. Am balansat-o de câteva ori, i-am proptit mâna dreaptă pe marginea fundului – acolo unde arde mai puţin – şi am trântit mămăliga pe masă, cu viteză şi cu putere – sau cu frică -, mai degrabă -, de a făcut „pleoşc!” drept în mijlocul mesei.

         Copiii, care stătuseră nemişcaţi până atunci, au izbucnit minunându-se:

         -Mamăăăăă!!! A răstornat-o, băăăă!

         Au plecat, apoi, împrăştiindu-se ca făina orbilor.

         Până seara, nu numai mahalaua, ci tot capul de sat aflase că ştiu să răstorn mămăliga.

         Eram cineva! Eram cea mai tare de pe mahala!”

         Tovărăşia dintre om şi animal este pentru ţăran vitală şi uneori, merge până la devoţiune şi iubire totală.

         „L-am iubit pe Murgu, chiar dacă, uneori el mă necăjea; făcea parte din existenţa mea. Îl ştiam de când m-am născut.

         Am fost tovarăşi de brazdă, la prăşit, la răliţat şi în alte împrejurări. El în dreapta mea, eu în stânga lui. El trăgea în ham, eu îl mânam. Era cal de „haa”, adică de stânga oiştei.”

         Scene fabuloase  de scenariu, se desfăşoară pe dinaintea ochilor povestitoarei şi alor noştri, legate de animalul iubit:

         „M-am ridicat repede şi m-am uitat după Eugenia. Ce am văzut, atunci părea ireal. În faţa ochilor, aveam impresia că se desfăşoară un basm! Caii fugeau mâncând pământul!...Eugenia parcă zbura!...Părul blond-auriu, pe care şi-l lăsase despletit, îi flutura în vânt, ca lui Făt-Frumos din basme. Eram fascinată de tot ce vedeam. Parcă eram în altă lume!

         Când mi-am amintit ce era cu mine acolo, m-am uitat în jur, pentru a-i căuta pe Murgu. N-a trebuit să mă uit departe, fiindcă era alături de locul în care căzusem. Stătea cuminte, nemişcat, ca o statuie. Şi-a întors capul către mine şi m-a privit. Doamne, cum mă privea! Doar că nu-mi spunea: „hai, vino, urcă-te la mine pe spinare, că eu te aştept!”

         M-am urcat pe spinarea lui fără nici o problemă.”

         Însă, substanţa cărţii nu o constituie doar amintirile din copilărie ale autoarei în satul natal, ci schimbările, prefacerile care se produc în viaţa ţăranilor pe la mijlocul secolului XX, legate de noul regim, dramele pe care le aduc cu ele, inevitabil, în viaţa ţăranilor, statorniciţi în rosturile lor. Ei rămân dintr-o dată, nu numai fără bruma de agoniseală de-o viaţă, dar constrânşi să-şi schimbe şi condiţia şi mentalitatea îndreptându-se spre structuri pe care nu le înţelegeau şi să se adapteze din mers. Nu puţine au fost cazurile când, gospodării întregi au fost distruse şi risipite, luate de valul necruţător care avea să aducă celor mai mulţi, pagubă, sărăcie, prigoană, ruşine, constrângere, pedepse nemeritate, doar pentru faptul că se născuseră într-o familie cu stare bună, ori că munciseră  pe brânci, ca să şi-o clădească, aşa cum era familia lui Mitru Leu, în care toţi munceau, de la mic la mare pentru a avea cele necesare traiului.

         Paralel, sunt descrise obiceiuri olteneşti de nuntă şi de  alte ceremonii religioase. Obiceiul locului era ca fetele de măritat să-şi ţeasă singure trusoul, dota, darurile pentru nuntaşi. Aşa a făcut şi Oniţa. Autoarea oferă date monografice despre aşezare, istoria, geografia localităţii ca şi despre tradiţiile localnicilor. Fenomene supranaturale sunt frecvente în sat, care iau aspect de legendă, prin fantasticul lor, ca de pildă ninsoarea cu zăpadă roşie:

         „Nămeţii de zăpadă din iarna aceea s-au topit foarte greu. Dunga de la mijlocul satului stătea mărturie, că ninsese Dumnezeu zăpadă roşie pe pământ.”

         Schimbările politice au ca repercursiuni modificări structurale în conştiinţele oamenilor, şi, fiecare în felul său, le trăieşte cu intensitate:

         „Nu prea înţelegeam ce se întâmplă, chiar dacă trăiam în mijlocul evenimentelor. Doar înregistram şi ţineam minte.

         Haite de oameni umblă prin Mârşani şi bat cu bâtele prin porţile oamenilor. Parcă a turbat satul!

         Nu mai auzi decât lătrat de câini, zbierăte de vite, cotcodăcit de păsări, chirăituri de copii şi gâlceavă. Multă gâlceavă între oameni!

         Nu înţeleg rostul haitelor care bat prin porţile oamenilor. Ştiu doar că îmi e frică de ei. Îmi e frică rău! Sunt mulţi şi fac gălăgie mare. Câinii latră, lumea fuge să se pitule, numai să nu dea ochii cu ei.

         Când mai au puţin şi ajung aproape de casa noastră, părinţii mă învaţă ce să spun, iar ei fug şi se pitulă.

         Cât un purice mi se face inima! Ca o stană de piatră rămân în mijlocul bătăturii şi aştept să vină timpul, să spun ce m-au învăţat tata sau mama.

         -Nu e niminea acasă!, spun repede, cu un glas pe care nu mi-l recunosc, când haita începe să lovească în gardul nostru cu bâtele.

         -Da’ unde sunt, gică?, mă întreabă ei, intrând în bătătură.

         Le răspund aşa cum am fost instruită. Mint şi mă doare sufletul! Urăsc minciuna şi pe cei din cauza cărora trebuie să mint. Însă trebuie. Nu am de ales. Pe de o parte trebuie să-mi ascult părinţii, iar pe de alta, să-i apăr de oamenii din haită, dintre care face parte şi neica Petre, iar el, după câte ştiu, e în stare să ne lege pe toţi şi să ne jupoaie de vii.

         Neica Petre sau alt om din haită, insistă să mă întrebe unde-mi sunt părinţii. Dar se mai găseşte câte cineva, care zice:

         -Lasă, mă, copilu-n pace, că mai are niţăl şi crapă fierea-n el! Hai să mergem de-aici!

         Ei pleacă, dar eu rămân pe loc. Nu mă pot mişca, fiindcă sunt înţepenită-n pământ. Trece mult timp până-mi revin. Plâng neputincioasă, din ochi curgându-mi sânge, nu lacrimi!”

         Sunt drame petrecute în toate satele româneşti, care au lăsat amprente adânci, de neşters în sufletele celor care le-au trăit sau li s-a povestit despre ele. Astfel, oamenii învaţă să se mistifice, şi îi învaţă chiar şi pe copiii lor să mistifice adevărul şi chiar să urască,  pentru a supravieţui. Frica pune stăpânire pe conştiinţe, pe trupuri şi suflete şi le schimonoseşte. Ei se maturizează brusc şi suportă calvarul (de neînţeles pentru ei) de a-şi pierde  niscai păpuşoi în pod, câteva vite de tracţiune, oarece agoniseală obţinută cu trudă şi sudoare. Munca devine în ochii tuturor un mijloc de a-şi face rău lor înşile. Campania de înscriere la întovărăşire, devine pentru ţărani şi pruncii lor, cea mai cumplită năpastă, iar cei care o duc, devin balaurii şi căpcăunii „în stare să ne lege pe toţi şi să ne jupoaie de vii” – aşa cum crede Nina lu’ Mitru Leu. Oamenii devin astfel în ochii copiilor, fiare, ei acţionează în haită, împotriva celorlalţi oameni. Legea junglei. Homo homini lupus – omul îi este lup omului. Sunt lucruri care nu se uită.

         Cartea se încheie cu moartea lui Bâtu – Mitru Leu, care a fost „UN OM ADEVĂRAT”,  aşa cum menţionează autoarea.

Prin realismul istorisirilor sale, Ioana Stuparu se înscrie în galeria scriitorilor contemporani de marcă, lăsând moştenire neamurilor, date şi fapte semnificative din segmentul de viaţă trăit ori amintit, într-o zonă geografică grav afectată de transformările noului regim instalat cu putere la conducere.

         Cei care au simţit pe pielea lor aceste schimbări, pot da mărturie. Şi Ioana Stuparu o face. Ca să se ştie şi, mai ales, ca să nu se uite.

         E felul ei de a retrăi evenimentele şi de a-şi nemuri satul, moşii, familia, megieşii, şi pe ea însăşi.

         Acţiunea volumului III se desfăşoară în acelaşi ton narativ, străbătut de umor sănătos şi grav, specific tuturor scrierilor autoarei.      Cu acelaşi har neîntrecut  de povestitor, autoarea reia firul întâmplărilor din trilogie, cu un dialog între mama Florica şi Başalderu, referitor la pământ. Relaţia omului cu pământul se desfăşoară pe toată durata vieţii umane, dat fiind numai faptul că pe el se sprijină picioarele sale, el îl hrăneşte şi tot în el îşi află odihna de veci. 

Se ştie, de când lumea şi pământul că viaţa săteanului este determinată în  cea mai mare măsură de „pămânciorul” lui, de „brăzduleana”  lui, ca să nu fie ca „ăl căzut din lună”. Iată ce-i răspunde Başalderu mamei care întreabă cum o fi cel care nu are nici un fel de brazdă de pământ:

         „-Cum să fie? Ca ăl căzut din lună! a răspuns Başalderu. Ce om e acela, care n-are brădzuleana lui!? Care n-are bucăţica lui de pământ, ca să spuie şi el, dacă-l întreabă cineva un’ se duce, să spuie: ie-te, mă duc să-mi sap porumbaşii de la Murta; sau să-mi ar pămâncioru’ de la Tinichiţa, ca să-mi samân în el săcara!...

         Başalderu vorbise ţinând fruntea sus. El nu era ca ăl căzut din lună. Îşi avea pămânciorul lui, jumătatea lui de pogon, la Murta; şi mai avea şi Leana, nevastă-sa, zestrea ei: o jumătate de pogon la Tinichiţa, nisipul nisipurilor, în care nu făceai nimic, dacă nu cărai bălegar, cu nemiluita. Două jumătăţi de pogon. Două jumătăţi de făsălău.

         Şi, totuşi, făsălăul acela era viaţa lor, speranţa lor. Era legătura cu pământul  pe care ne-a lăsat Dumnezeu, cu lumea, legătura cu Mârşaniul, unde soarele îşi are locul lui, din care răsare şi în care asfinţeşte.”

         Firul amintirilor Ioanei Stuparu din trilogia „Oameni de nisip”, în ultimul volum, intitulat „Lacrimi pe vatră” este  înnodat de pe vremea când autoarea „abia mâncase câţiva Păştişori” şi se întreba, ca orişice copil curios: „-Machi, din ce loc o răsări soarele? (…) O răsări din grădina lui Tudor Cântăreţu sau tocmai din uliţa lui Ion Gugu?”

         Cu ochii copilului de câţiva anişori, plecată în căutarea razelor de soare, să vadă locul exact de unde se iscă, mergem şi noi, cititorii.

         Autoarea continuă: „În privinţa scăpătatului, nu aveam nici un dubiu. Ştiam locul precis: soarele scăpăta drept în mijlocul drumului, în capul Gămăneilor. Văzusem cu ochii mei, şi nu doar o singură dată.”

         Om şi animal, legaţi pe viaţă şi  totodată legaţi de pământul  care-i ţinea, acestea erau  statornicirile pe aici, unde scriitoarea a făcut ochi şi tot aşa vor fi fost şi prin alte părţi de lume, dar lumea aceasta începea de aici, din Mârşani, loc  nisipos,  cu pământ fâsălău, unde  greu se putea cultiva ceva, dacă hărnicia oamenilor nu-şi punea cu hotărâre amprenta.

         „Ştiam când se apropia scapătul soarelui după zarva care venea dinspre Gămănei, fiindcă atunci începea lumea să intre cu vitele în sat.

         Mai întâi intra Toma, cu vaca lui, care avea viţel mic rămas acasă. Cum ajungeau în dreptul răscruciului Moscoaicăi, vaca o lua la pas întins, pentru a ajunge cât mai repede la viţel.  Ar fi luat-o la fugă, dacă Toma n-ar fi ţinut-o bine de curm şi dacă nu-ar fi zbierat la ea:

         -Hooo! Hooo! Cuti, n-auzi! Io, vaca, bă! Fir-i-i tu-nchinată de nebună! Cutiii, stai încet, că te omor! Cutiiii! striga Toma, din toate puterile, mai să-şi dea viaţa, numai să n-o ia vaca la fugă şi să se sângereze cumva sau să i se încingă laptele în uger, ca, apoi, să se îmbolnăvească viţelul.

         Când îl auzeam pe Toma zbierând la vacă, ieşeam la poartă şi mă aşezam cuminte pe scaun. Mă lipeam bine cu şalele de gard, îmi puneam mâinile în poală şi mă uitam către Gămănei, ca să văd soarele scăpătând.”

         Animalele ca şi oamenii au un ceas interior, un bioritm al lor, care greu poate fi schimbat, şi nu fără urmări. Şi fenomenele se petrec, în mintea copilului, tot supuse unui ritm, a unei puteri din afară, ceea ce ea, cu greu poate înţelege la această vârstă, dar învaţă să ia lucrurile aşa cum sunt, dacă tot nu are puterea să le schimbe.

         Mirajul apusului de soare  încântă orice fiinţă raţională, cu atât mai mult pe copii – moment descris cu multă artă, aproape plastic. Soarele e cineva cu însuşiri şi proprietăţi antropomorfice, aidoma oamenilor, însă, cu mult mai mare şi mai ciudat. El se uită în urmă, zâmbeşte, se supără şi intră-n nori, ori arde puternic pe câmp, după toane.

         „Cunoscând  damblaua berbecului lui Ţâche, stăteam cuminte pe scaun, fără să mă mişc. Şi aşa îmi era destul de frică, însă nu mă înduram să renunţ la priveliştea pe care mi-o oferea soarele la asfinţit.

         Îl vedeam cum se lasă încetişor-încetişor, până ajungea în mijlocul drumului din capul Gămăneilor. Era roşu şi mare cât roata carului. Acolo se oprea o ţârişoară, ca să se mai uite pe linia-mare din Mârşani. Mă vedea şi pe mine cum stau cuminte pe scaun, la noi, la poartă. La Mitru Leu, la poartă.

         Şi fetiţa se vede pe sine din punctul de vedere al soarelui, un astru în contrapunere cu omul. Straniu lucru!

         „După ce se mai uita un piculeţ peste sat, începea să intre, încet-încet în pământ. Mă uitam la el, până nu-l mai vedeam.

         Apoi, din locul în care a scăpătat – în mijlocul drumului, din capul Gămăneilor – ieşeau raze strălucitoare, mari cât cerul.

         După aceea, cerul se înroşea, semn că în ziua următoare va fi vreme frumoasă, fiindcă s-a uitat soarele îndărăt.”

         Personificarea astrului este un procedeu des folosit în literatură, mai cu seamă în folclor, unde Soarele, Luna, stelele,  vântul, planetele celelalte, capătă astfel de însuşiri omeneşti: se încruntă, se ciocnesc, se bat, aleargă, vociferează, se sting, nasc pui şi uneori se răzbună.

         Ioana Stuparu are un dar neîntrecut în zugrăvirea scenelor fantastice, cărora le dă un plus de farmec datorită folosirii dialectului oltenesc şi a dialogurilor vii, fireşti dintre oameni. Povestirea capătă astfel, un parfum de veridicitate.

         Firea sa de copil cercetător să afle tainele firii, a ajutat-o în demersul scriitoricesc de mai târziu, alături de înţelepciunea părinţilor şi a bunicului, figură aproape legendară. Deocamdată dorea să ştie cât mai multe din tainele naturii:

         „Deci, despre scăpătatul soarelui ştiam totul.

         Despre răsărit, însă, nu ştiam nimic sigur. Poate că răsărea de la Tudor Cântăreţu din grădină…, poate că răsărea tocmai din uliţa lui Ion Gugu?...

         Întrebarea nu-mi dădea pace.

         Într-o dimineaţă, n-am mai avut răbdare şi m-am trezit în timpul revărsatului de zori, ca să-l pândesc. Am ieşit în balcon şi m-am suit cât am putut de sus, pentru a vedea mai bine.

         Stăteam aşteamătu. Inima îmi păcănea ca moara lui Muscu.

         Am reuşit să văd soarele, abia când era roşu şi aproape la fel de mare, ca în timpul scăpătatului.

         Imediat, razele lui au umplut de strălucire tot cerul. Au umplut de strălucire şi casa noastră văruită în alb. Strălucirea soarelui a intrat şi în balcon, unde m-a cuprins şi pe mine.

         Îmi părea rău că nu am aflat precis locul, din care răsărea soarele. De vină erau pomii, - prea mulţi şi prea înalţi. Mai ales nucul Anicăi, care mai avea un pic şi-i ajungea vârful tocmai în cer.

         Mi-am pus în gând ca, la anu’, când voi fi mai mare cu un an, să mă sui în dudul pestriţ din dealul grădinii. Era cel mai înalt dud din tot capul de sat. Se acolo puteam să văd până departe.

         Mai întâi, însă, trebuia să am răbdare, să mai mănânc Paşti, să mai cresc…”

         Pe fondul acestei curiozităţi fireşti copilăriei, satisfăcute parţial, se desfăşoară drama schimbării de regim şi răsturnarea întregii vieţi a familiei lui Mitru Leu şi a celorlalţi săteni, care au fost luaţi de tăvălugul istoriei şi siliţi, fie să se ascundă, fie să se supună noului regim instaurat, care a venit cu legi şi ordine total opuse celor de până atunci.

         Bune, rele, evenimentele se succedă în ritmul ştiut doar de Dumnezeu. Datinile fac fala acestui loc. La nunţi, la înmormântări şi la diferite sărbători religioase, fiecare familie ţine  „cu dinţii” de tradiţia strămoşească, nu de alta, dar „râde lumea”.

         Înmormântările sunt prilej de tristeţe colectivă a satului, la fel cum, logodnele, nunţile şi botezurile ori hramurile bisericii sunt prilej de bucurie nestrămutată. Autoarea descrie cu minuţie, la fel ca şi-n volumele precedente, ritualul înmormântării: „A murit prioteasa popii de la biserica din sus.

         Patru gornişti, câţiva lăutari ai satului, carul cu mortul, multe căruţe trase de cai şi puhoiul de lume venind pe jos alcătuiesc cortegiul funerar, care se scurge, agale, pe linia-mare.

         Doi dintre gornişti merg pe o parte a drumului, ceilalţi doi, pe cealaltă parte. Cântă toţi, deodată, o melodie tristă neîndurător de tristă, pe care o zic, de fiecare dată, când moare cineva din sat, - fie bogat, fie sărac, fie tânăr, fie bătrân.

         Pe mijlocul drumului, în rând cu gorniştii, merg lăutarii. Printre ei se află şi Dabu, cu basul lui cât postul Paştelui, pe care  abia şi-l cară, ca pe un blestem, - întâi din cauza greutăţii, dar  şi din cauza unui picior beteag. Nu se poate lăsa de lăutărit: din asta trăieşte, altceva nu se pricepe să facă. Face parte din orchestra de lăutari, care sunt tocmiţi să cânte fie la nunţi, fie la înmormântări. Nu cântă din gură. Nu ştie, - sau nu poate, fiindcă vorbeşte cam pocit. (…)

         De data aceasta, Dabu nu mai este nevoit să zică ceva din gură, pentru a face lumea să râdă. Merge şi el, alături de ceilalţi lăutari trişti cu toţii, fiindcă a murit „coana prioteasă”, femeie tânără, care n-a apucat să împlinească treizeci de ani.

         Cântă lăutarii melodii triste, romanţe de dor, care te fac să plângi.

         Când tac lăutarii îţi sfâşie sufletul, gorniştii.

         În urma lăutarilor, vin cele două căruţe cu cei patru preoţi şi cei patru cântăreţi. Preoţii stau pe leagănele din spate, pe care sunt puse velinţe frumoase, ca semn de respect pentru capii bisericii. Cântăreţii stau pe lădiţa căruţei, de o parte şi alta a vizitiului, şi cu faţa către preoţi, deoarece nu se cade să stea cu spatele la ei.

         O îngroapă pe preoteasă cu patru preoţi, fiindcă e de „neam-mare”.

         În urma căruţelor cu preoţii vine carul cu mortul. Covoarele ce împodobesc de jur-împrejur carul sunt deosebit de frumoase şi atârnă până la pământ.

         Două perechi de cai, cu batiste legate la căpestre, abia trag carul cu mortul, ce scârţâie de atâta greutate.

         De jur împrejurul tronului, înghesuite una în alta, stă o sumă de femei care o jelesc pe preoteasă. Sunt rudele cele mai apropiate şi o plâng din tot sufletul, fiindcă s-a stins de prea tânără.”

         Cu o măiestrie de înaltă clasă, Ioana Stuparu construieşte „oameni de nisip”, în câmpia de nisip. Cuvintele ei însă, rămân de granit, bătute-n stânca vremurilor, în istoria literaturii româneşti privitoare la realismul rural post-belic, alături de nume ilustre ale genului epic: Marin Preda, Ion Lăncrănjan, Dinu Săraru şi mulţi alţi reprezentanţi de marcă.

         În raiul din Valea Tursanului, te afunzi în fabulos, la graniţa realului cu meta-realul. Ea reînvie legendele locului, le dă un plus de valoare, autenticitate şi frumuseţe, după sufletul ei curat şi iluminat de Duhul blândeţii, al înţelegerii, al tainei, al cumpătării, al îndelungii răbdări, de Duhul Adevărului şi al nestrâmbătăţii. Ioana Stuparu este un om care şi-a luat sufletul în palme, îl ţine căuş şi ni-l arată şi pe-o faţă şi pe cealaltă. În ea bunătatea dă pe afară, naşte pui vii şi-i hrăneşte cu lapte de pasăre măiastră, picurat pe hârtie.

Ioana este prototipul ţărancei care nu şi-a uitat niciodată sorgintea. Ea se identifică într-atât cu personajele sale, încât le trăieşte vieţile, întâmplările, trăsăturile de caracter, dramele şi bucuriile, tuturor. Se molipseşte iremediabil de firea personajelor sale.

         Ioana Stupariu este un virtual purtător de stigmate. Ale tuturor şi ale sale. Ea a adunat durerile oştii într-una singură şi o poartă pe umeri, pe spate, pe braţe, pe piept, pe ochi, pe buze, în inimă. Ea plânge în scrierile sale  pentru durerile lumii. Ioana Stuparu este persoana care nu se vaită şi nu suspină pentru sine, oricât de grea i s-ar părea. Şi, încovoiată fiind de poverile sale, întinde mâna să-i uşureze pe ceilalţi, mai năpăstuiţi, în viziunea ei. Să le ridice greutăţile.

         -Daţi-mi-le  mie, să  vă fie vouă mai bine, spune Ioana şi se încarcă peste puteri. Ea ne dăruieşte totul: comorile sale, averea sa, casa, familia, Mârşaniul, amintirile, întâmplările, întreg cortegiul de simţăminte. Se despoaie, se goleşte şi iar se umple şi se revarsă, ca o Dunăre spre matca sa milenară. Ioana este tot una cu Mârşaniul, cu Oltenia ei şi cu oamenii lui de nisip, luaţi în derâdere de mama sa, Florica din Daneţi.

         Obiceiuri străvechi, cum e cel al paparudelor, copiliţele rudăreselor, sunt reiterate de autoare în pagini memorabile:

         „Vara, când se frig prigoriile de sete şi crezi că o să ia pământul foc de atâta uscăciune, încep să vină, prin Mârşani, paparudele.

         Cârduri-cârduri, copiliţele rudăreselor din Rojişte, fete tinere, „curate”, cu trupurile îmbrăcate în boj în loc de haine, cântă şi joacă, rugându-se la Dumnezeu, ca să dea ploaie.

         Nu vin singure. Le însoţesc rudăresele mame sau surorile mai mari, care nu mai sunt curate pentru a juca paparuda, Ele vin pentru a purta de grijă copilelor şi a striga cu putere, prin sat, ca să le audă lumea:

         -<A la rudă, paparudăăăă!...>

         Lumea iese în drum, să le primească. Se bucură de venirea lor. Le mai creşte, un pic, speranţa în suflet, că poate pe paparude le ascultă Dumnezeu şi trimite pe pământ stropi de ploaie binefăcătoare.”

         Cu amar în glas autoarea relatează abuzurile făcute de regim, care spoliază ţăranii, luându-le bruma de agoniseală din casă şi bătătură, obligându-i să plătească dări  peste putinţă de achitat. Sunt drame care nu s-au uitat încă şi sufletul sângerează la amintirea lor.

         „A doua zi, de dimineaţă, a venit la noi în bătătură o haită de colectori. Erau mulţi şi aveau nişte ţoghii lungi şi înguste, care sclipeau. Au intrat pe poartă şi s-au oprit direct în aria vitelor. Au început să înfigă ţoghiile, din loc în loc. Doar vedeai cum îi pune vârful pe pământ şi imediat dispare, ca şi când  nici n-ar fi fost. Era şi Petre-al Ioanii, împreună cu haita. El era cel mai înverşunat. Înfigea ţoghia în pământ, cu atâta patimă, de credeai  că e turbat. Aria era mare. Petre scotea ţoghia din pământ şi o înfigea din nou, înjurând şi urlând, ca un apucat.

         Mă uitam la el şi nu mai puteam de frică. Mă aşteptam ca, acu’-acu’, să

întoarcă ţoghia şi s-o înfigă în noi, de necaz că nu găseşte nimic.”

         Unii oameni îşi schimbă mentalităţile după vremuri. Aşa de pildă, Neica Petre al Ioanii, o dată cu venirea comuniştilor, devine alt om: arogant, răutăcios, de „până şi paparudele fug din calea lui”.

         Perceptorii, de teapa lui Alboiu se comportă cu sătenii: „la fel ca supuşii lui Sarsailă”.

         Scena năvalei haitei de colectori, în frunte cu perceptorul şi cu Petre al Ioanii este antologică, de valoarea celei povestite de Marin Preda, când perceptorul Ciupitu vine să-i ceară lui Ilie fonciirea şi este gata să-i ridice lada cu zestre a fetelor şi căruţa din curte.

         Copila de vârstă fragedă înregistrează automat, ca într-un film ce se derulează cu repeziciune evenimentele din familia sa şi a celorlalţi consăteni, chiar dacă nu înţelege mare lucru. Le va trece apoi, prin filtrul gândirii mature şi toate acestea o vor marca pe viaţă. Spiritul său critic îşi spune cuvântul: „Şi reacţia mea a fost tot pe neaşteptate, atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi. Fiindcă am izbucnit într-un râs tare, - râs de copil, care batjocoreşte, cu râsul lui, prostia celor mari. Şi, ca să fie şi mai şi, îl mai arătam şi cu degetul. Cu puţin timp înainte, fusesem necăjită rău de tot pentru restanţa pe care ne-au găsit-o perceptorii; pentru neputinţa lui tata de a da bani, ca să nu-i mai vadă pe <ăştia> la noi, la poartă; pentru ţoalele noastre de pe ladă, din odaia bună, pe care ni le lua Petre-al Ioanii, ca să le arunce peste alte legături, în căruţa care aştepta în drum; pentru privirea hăituită a mamei, care mă dobora mai mult decât orice.”

         În privinţa aceasta, Nina lu’ Mitru Leu este un fel de Niculae Moromete, cel pe care-l chinuia oaia numită Bisisica prin toate hăţişurile cu spini şi care ardea de dorinţa de a învăţa carte. Similitudini există peste tot în cărţile Ioanei Stuparu cu scrierile memorabile ale lui Marin Preda.

         Aventura vizionării celui dintâi film din viaţă e povestită cu haz, ca şi cea a trecerii caravanei cinematografice, cu măgăoaia care cânta tare muzică din filme, de stârnea câinii pe drum. Curiozitatea copilului întrece limitele oricărei frici. Este un eveniment fără precedent în viaţa satului, la care iau parte cu toţii.

         Însă, mama care găsea răspuns la toate, pune lucrurile la punct:

         „-Aha!...Adică…aţi văzut cai verzi pe păreţi!, a tras ea concluzia.”

         Citind cărţile Ioanei Stuparu, n-ai încotro şi intri în atmosfera Mârşaniului, chiar dacă nu eşti ţăran. Te împrieteneşti cu sătenii, îţi cad dragi cei buni şi-i urăşti pe cei afurisiţi, ţi-e milă de cei asupriţi şi sărmani. Şi într-aceasta, de fapt, constă măiestria autoarei: în realismul cu care descrie scenele şi personajele. „Răscruciul Muscoaicăi” este un fel de buricul pământului, reper geografic pentru toate evenimentele.

         Cursa de la Craiova, încărcată de navetişti şi de diverşi drumeţi prin părţile locului, constituie, de asemenea, un eveniment diurn, căci, nu se ştie pe cine sau ce veşti aduce şi se cade să fii la curent cu tot…

         Un destin nefericit îl urmăreşte pe Petre-al Ioanii, devenit, o dată cu schimbarea regimului, eminenţa cenuşie a satului, prin sancţiunile pe care le aplica tuturor consătenilor. Dar pedeapsa nu întârzie să vină şi pentru el. Îmbolnăvindu-se grav şi bântuit de propriile regrete şi remuşcări, ca şi de blestemele oamenilor cărora le luase ce aveau mai de preţ în case şi ogrăzi,  el se aruncă în fântână. Un sfârşit, pe măsura vieţii pe care o dusese. S-ar zice că e sancţiunea divină faţă de  răul făcut, de vreme ce i-a îngăduit diavolului să-i fure sufletul. Reacţia nevestei lui Petru a fost măsura dreaptă a sentimentelor sătenilor faţă de el:

         -Petre, Petre! Pe dracu’ l-ai cătat, pe dracu’ l-ai găsit!”

         Viaţa tot mai aspră, poverile tot mai înteţite îi fac pe ţărani să suporte greu regimul instalat: „După aceea, s-au înteţit cotele: cotă de grâu, cotă de porumb, cotă de floarea soarelui, cotă de alte boabe, care cuprindeau ce nu-ţi dădea prin gând. Apoi: cotă de carne, cotă de lână, cotă de brânză, cotă de…

         În fiecare an erau tot mai multe şi tot mai mari, iar colectorii erau tot mai răi.

         Te lăsau toată vara să munceşti sau să <otâcăi> pe câmp – vorba mamei, - iar după aceea, când îţi băgai munculiţa în pătul, şi te bucurai că te-a ajutat Dumnezeu să-l umpli, te trezeai cu haita de colectori, că-ţi băgau căruţele în bătătură, pentru a-şi lua cota. Se suiau la noi în pătul, ca la ei acasă şi cărau cu sacii, sau cu târnele, ca din munca lor.

         Te uitai cu ochii şi nu puteai zice nimic.”

         Toate acestea aveau s-o marcheze pe viaţă pe fetiţa de atunci:

         „Îmi era frică rău şi de colectori, şi de perceptori. Chiar dacă Petre-al Ioanii, care fusese cel mai câine de om, murise, rămăseseră destui în haite, hotărâi să ne jupoaie de vii.

         Îmi era atât de frică, încât nici nu puteam să plâng. Spaima îmi seca lacrimile.

         Mă uitam cum ne iau munculiţa din pătul şi o încarcă în căruţele lor, iar eu nici să plâng nu puteam. Munculiţa noastră, pentru care otâcăisem pe câmp, de dimineaţa până seara, alături de mama, ca să ieşim la rezultat!

         Mă uitam cu ochii înspăimântaţi şi seci. Nici să plec de lângă ei nu puteam. Trebuia să văd şi să aud tot. Le urmăream feţele şi gesturile înverşunate, puse pe distrugere. Nici cloţele nu le lăsau să stea liniştite, pe cuib.

         Îmi doream să-mi dea Dumnezeu o putere, ca să fac din nou lumea, aşa cum ştiam că fusese cu câţiva ani în urmă. Să pot schimba ochii mamei. Să-i fac, din nou, vioi şi plini de speranţă. Să nu-i mai văd trişti şi reci.

         Nici ea nu mai putea să plângă, când vedea haitele intrând la noi în bătătură.

         Alte femei plângeau şi jeleau.”

         În toiul frământărilor generale pentru plata cotelor, au loc evenimente deosebit de tragice, cum el cel al morţii flăcăului Marinică, logodnicul Oniţei, strivit de un vagonet de cărbuni, la o mină unde fusese trimis pentru satisfacerea stagiului militar. La tragedie participă afectiv tot satul. Şi plâng până şi gorniştii.

         „De o parte şi de alta a porţilor cântau doi gornişti, - aceiaşi melodie de jale, melodie de îngropăciune, pentru fiece mort, fie bogat, fie sărac, fie tânăr, fie bătrân. Cântau cu mare trudă, din cauza lacrimilor pe care nu şi le puteau stăpâni.”

         La jalea aceasta colectivă participă până şi pietrele:

         „Aşteptarea, jelitul femeilor, melodia cântată de gornişti, precum şi melodiile cântate de lăutari te făceau să intri în pământ.  Soldatul se simţea vinovat, fiindcă el adusese vestea cu această nenorocire.”

         Rămaşi fără bâtu, fără reazemul casei şi cu toate grijile şi cotele pe cap, familia se destramă încet. Fetele mari pleacă la şcoală şi în cele din urmă,  Ştefan Leu, constrâns să se înscrie în colectivă şi rămas fără animale şi utilaje în bătătură,  îşi ia lumea-n cap şi pleacă din sat:

         „Oricât a încercat să-l oprească pe tata să nu plece, n-a fost chip să-l convingă; i-a făcut bagajul şi l-a pornit cu inima îndoită, zicându-i:

         -N-am dus grija fetelor că au fost copii, cum ţi-o duc ţie, că parcă nu ţi-e de-a bună!...Dar Dumnezeu e mare şi o avea grijă şi de noi! Alege-s-ar prafu’  şi pulberea de ei, de comunişti, că numai din cauza lor s-a împrăştiat lumea din sat, ca făina orbilor! Pleci tu, om bătrân, să te-arâneşti în ţară, că nu mai ai nici un rost în vatra-n care te-ai născut!?”…

         Şi aici, Ioana Stuparu scoate în evidenţă, prin extrapolare,  un adevăr dureros şi cât se poate de actual, faptul că românii, după 50 de ani de comunism şi după încă 20 de ani de post comunism, se simt înstrăinaţi în vatra lor şi sunt nevoiţi să o părăsească pentru a supravieţui. Chiar dacă nu sunt aceleaşi motivele, situaţia este aceeaşi: românii se dezrădăcinează încet-încet de glia lor, de ţara lor, mergând pe pământ străin să lucreze pentru ei şi familie.

         Pecetea însingurării şi a depopularizării satelor este mai actuală ca oricând. Şi aici, Ioana Stuparu, cu un realism demn de un scriitor de marcă, pune degetul pe rănile, sângerând ale României împuţinate şi muribunde a secolului XXI.

         Romanele ei, stau mărturie peste timp, fiind o frescă veridică a veacului XX şi începutul veacului XXI, în pofida marilor schimbări şi înnoiri de faţadă ale părţii acesteia de lume, care nu mai ştie cum să-şi recupereze fiii îndepărtaţi şi înstrăinaţi, găsindu-şi sfârşitul în celălalt capăt al lumii. Şi într-aceasta, glasul Ioanei Stuparu se doreşte un semnal de alarmă, un clopot ce bate-n pustiu, poate va fi auzit de cineva, căruia să-i pese.

CEZARINA ADAMESCU, Agero