Ion Pachia Tatomirescu - Elegii din Era Arheopterix

Iulian Chivu

Recentul volum de versuri al lui Ion Pachia Tatomirescu, Elegii din Era Arheopterix (Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011), nu este o experiență întocmai suprinzătoare nici după evoluția în sine a  poetului de la volumul său de debut (Munte, Ed. Eminescu, București, 1972) până la cel recent apărut, dar nici după titlurile lucrărilor, dacă avem în atenție volumele: Haiku (Porto, Ed. Fundației Fernando Pessoa, Bruxelles, 1994), Bomba cu neuroni (Ed. Aethicus, Timișoara, 1997), Aforismele apei (Ed. Aethicus, Timișoara,1999), Fulgerul sferic (Ed. Aethicus, Timișoara, 1999), Salmi – pentru „Premiul Nobel“ al rândunicilor (Ed. Aethicus, Timișoara, 2000), Ultimele poeme hadronice (Editura Aethicus, Timișoara, 2002), ori Compostorul de nori (Ed. Augusta, Timișoara, 2004). Că autorul acestor volume de poezii este un erudit incontestabil, afirmat sub girul unor semnături precum cea a lui Vladimir Streinu, a lui Mircea Iorgulescu, a lui Romulus Vulcănescu etc., se constată în spiritul său  enciclopedist, după cum se poate reține văzând și celelalte lucrări care apar sub aceeași semnătură (Dacia lui Regalian – o istorie a pelasgilor/vlahilor; Nichita Stănescu și paradoxismul – eseu monografic; Colegiul Bănățean ‒ pagini monografice; Zalmoxianismul și plantele medicinale ‒ studii interdisciplinare de istoria limbii pelasgo-thraco-dace în nume de plante medicinale cogaionice, de etnoiatrie și medicină zalmoxiană; Istoria religiilor, vol. I ‒din paleolitic/neolitic până în mitologia pelasgo-daco-thracă – sau valahică/dacoromână; Dicționar estetico-literar pentru Bacalaureat, Timișoara, Editura Aethicus, 2001 etc).

Pentru toate acestea, Ion Pachia Tatomirescu, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania (din 1980), este membru remarcabil și al Societății Române de Haiku (1990), al Asociației Istoricilor Bănățeni (1992), al Société des Počtes et Artistes de France (1999), al Societății Literare Tristan Tzara Moinești-Romania din Zürich (2005) sau al Cercului Lumina din Panciova – Serbia (2007). Și chiar dacă nu aș fi știut toate cele de mai sus despre Ion Pachia Tatomirescu, acest din urmă volum de versuri mă face să-l abordez cu un interes special, încercând să las la urmă cele trei citate de pe coperta a IV-a pentru a nu-mi marca lectura, fiind semnate de Vladimir Streinu, de Mircea Iorgulescu și de Laurențiu Ulici. Elegiile din Era Arheopterix îmi propun ab initio două jaloane ale lecturii: elegia și aripa străbună, poate chiar în sensul ei totemic, deși  evoluționiștii văd în Arheopterix secvența care lipsea din evoluția reptilei la pasăre și nimic mai mult. Cu alte cuvinte, un illo tempore vag conturabil în care orice existență nu poate fi decât elegiacă pentru omul modern. Iubitor de haiku, Ion Pachia Tatomirescu, precum englezii care au cultivat această poezie niponă în formă fixă în varietatea haikai (ceea ce urma după hokku, adică după versul ce deschidea discursul poetic), construiește cu abilitate versată o traiectorie discursivă care transcende ermetismul în căutarea unei noi ordini estetice, de depășire a factualului vetust, a lirismului străveziu, ori a postmodernismului radical. Situarea poetului într-un câmp estetic opțional, consecutiv celui experiențial, este o deliberare care nu riscă nici contradicția, nici contradictoriul tradiției lirice românești și nici nu rămâne un solitar exotic; antologiile îl includ ca orientare în referențialul lor (a se vedea microantologia haiku-ului românesc O sută de catarge, din 1997, a Editurii Haiku, ori Luna în țăndări, antologie jubiliară din anul 2000, a Editurii Eurostampa). Cuprinsul volumului propune o descompunere a cosmogenezei în elementele constitutive, ca în filosofia presocratică: Elegiile elementului Aer ( Deasupra-i cer din inimile vidului, p.33), apoi cele ale elementului Apă (Ploaie de sacâz, de chihlimbar..., p.42), ale Focului (Salută Poem-Focul...! p.59), ale Pământului (Raiul meu cât o sprânceană, cât o pleoapă, p.81), cărora le adaugă, precum în filosofia vechilor chinezi Lemnul (Bucuria de a ţi se repara pedala de acceleraţie a timpului, indiferent de lemnul putred, p.64), ca în final să vină, ontogenetic, Era Arheopterix, în sens de avanpremieră ontologică (Astfel, Poemul nostru devine Fant-Omul-Vid, p.117). Nu se poate trece cu vederea nici peste programatica Ars poetica (Dialogul învidării de pe malul oximoronului, p.8). Și, cum orice poezie sună cel mai bine în limba în care a fost simțită și concepută, poezia lui Ion Pachia Tatomirescu are și din această direcție o bivalentă dechidere spre universal, fie și printr-un inspirat rebelism asociativ (E joi şi nimic nu înmugureşte,/nimic nu-nfloreşte astăzi în gura peşterii –/nici simbolul de-omăt, nici sinestezia/din textul meu cu ţurţuri la streaşină...//, p.19). Limbajul rămâne totdeauna docil gândirii și de aceea el se supune schemelor logice ale metaforizării, ori urmează alternativ stilul incantațiilor trdiționale (– Bună-ziua,Vidule…!/Mulţumesc, Avidule…!/ – Bună ziua, Doamnă Zână,/de-ai ieşit cu Vid de mână,/ pe câmpia-mi celestină,/printre păpădii-lumină...//, p.8). Discursul poetic este universalizat tocmai prin schematismul susținut de limbaj și de aceea el cade aproape exclusiv în seama rațiunii și mai puțin în seama simțirii; singura tangentă senzorială se rezumă la uimirea semnatică (răcnetul leului carmin,/din gât de taur sorbind vin,/cântul zeiţelor stelin,/în ramuri de-arbore-alcalin,/ori de la peştera-n suspin/ce vâră verbele-n supin...//, p.23). Metafora lui Ion Pachia Tatomirescu exprimă cel puțin patru funcții importante: transmite semnificații ocultate raționalului facil (Dac-Rătăcitorule“ –/mi-a zis gravida pisică siameză/a genunchiului tău feruginos...//, p.72), exprimă realități psihologice individuale (Aş putea să-mi încarc şi altfel amurgul,/cu mai bună,/cu mai verosimilă/ electricitate pozitivă...//, p.43), răspunde nevoii de decodare a abstractului (La ţărmu-mprigorat, divin,/sfânt prag la vidul acvilin,/din energii de Yang şi Yin...//, p.23)  și interpretează lumea percepută (Este şi somnul necesar/ pe Valea Ideilor,/ pe Valea Memoriei,/ pe Valea Plângerii,/ pe Valea Bucuriei,/ pe Valea-Curcubeu/ şi pe-alte văi...//, p. 87). Planul estetic începe din momentul în care metafora face pasul spre simbolul care vine înspre și dinspre ființa noastră, prin eul sumativ (Zece zăvoare-n Aerul Împăratului Alb,/zece zăvoare-n Apa Împăratului Verde,/zece zăvoare-n Focul Împăratului Roşu,/zece zăvoare-n Lemnul Împăratului Galben,/zece zăvoare-n Pământul Împăratului Negru/şi Eul Întreg...//,(p.92). În contextul reflecțiilor propus de Ion Pachia Tatomirescu, gândirea (urmată docil de cuvânt, după cum se vede) este căutare transderivațională și mediază între realitate și reflectarea ei (În puterea Verbului,/şade Tatăl Cerului,/ între Muma Cerbului/ şi Muma Proverbului –/ sens al Curcubeului/ peste spuma Eului...//, p.11). În alte situații, el își manifestă potențialul regresiv prin capacitarea imaginativă a cititorului, sau  îndrăznește resemnificarea obiectelor și a faptelor. Poetul știe toate aceste subtilități pe care le concentrează în efectul lor relaxant și fascinant. Așadar, bine elaborate, ele asigură eleganța prin care subconștientul percepe gracil, apoi se lasă ademenit și condus spre nebănuitul captivant (când descriptiv, când interpretativ). Altfel, ne spune poetul, ce rost are/ să mai scrii Poezie,/dacă Ea, Însăşi,/ nu se mai citeşte…?!//(p.9), dacă poezia mundanului și a cotidianului nu transcend astralul. Tocmai pentru astfel de elucidări se instituie în sumar Ars poetica, o gramatică estetică înaripată în calambururi și șarade, de vulturi-triftongi, de rostiri rostuite ale verbului înspicat-răspicat, în dialogul invadării pe malul oximoronului, dar și în jocul etnogenetic și etimologic de-a sinonimia,/în limba pelasgo-dacă,/ ori de-a constelaţia sinonimică, sau în interferențe de limbaje, de tonalități: Şi astăzi, pentru voi, hamsterilor,/vine pâinea caldă, cu miros de grâu,/peste râu,/prin zăpadă pân-la brâu,/pe lângă casă/cu parfum de avrămeasă,/prin cuptorul-cer,/lerui-ler…!(p.59). Ca într-un zodiac sui-generis, Ion Pachia Tatomirescu salută Poem-Focul și ne asigură fără redundanță că Poezia-Pământ are încă vigoare…/Poezia-Apă îşi poleieşte mrenele…/Poezia-Lemn îşi alege mirele-brad…/Poezia-Foc se neftineşte-n fulger de sărbătoare…/Făt-Frumosule,/vâră-te ucenic la cele cinci elemente/şi-apoi salută Poem-Focul…!//(p.59). Iată de ce, în ce-l privește pe Ion Pachia Tatomirescu, am preferat să-icitesc mai întâi Elegiile din Era Arheopterix și mai apoi însemnările lui Vladimir Streinu, ale lui Mircea Iorgulescu și Laurențiu Ulici de pe coperta cărții, ca să văd că, laolaltă, am rostit rostuiri în contiguitate.

Iulian Chivu