Ion Pachia Tatomirescu -

sau un cavaler la curtea Oximo(i)ronismului

Mic coment la trei poeme semiotice

 Eugen Evu

Faţă de scriitura  poliedristă,( crustalogică!) - a unui avid de cunoaştere, trepidînd  între raţionalism şi protocronismul  aparent repausat, recent resurect, cel pripit taxat de N. Manolescu drept “ confiscabil ideologic” ( 1991), încerci savoarea lecturii mai ales din astfel de scrieri, Ion Pachia Tatomirescu fiind un magister ludi greu de situat între livresc, ironismul postmodernist şi enciclopedismul suprasaturaţie intelectuale; în opera sa de cercetător şi istoric, I.P.T. pare a fi al unei vocaţii ( şi este!), iar poezia – cvasi- ludică, - îi este un exerciţiu catarsic, marjînd pe calambur, lexic impregnat de livresc, pe urzeala mito-poetică a originismului, apelînd la un procedeu interferent: revelaţie mistică – revelaţie strict ştiinţifică: de unde efectul “ coandă” al lexemului collateral, impresia extragerii din orice a semnificaţiei latente în Limbaj: vorba sa “ dansul fotonilor” ( fie al tahionilor sau quarcilor !). energetism sadea, de o savoare aparte:

“ Bucuria corului/  de vrăbii – razele/ taie geamul/  cu infinite ace-pliscuri/ de diamante/ de la gureşele/  dezlănţuitoare/  de fotoni.../  Dincoace de ferestre, Verbul/  calcă ţanţoş,până-ajunge/  în marginea ninsă,/  de unde-naintează prudent,/  pe partea de-argint-viu, carosabilă, logosabilă/  şi verbos-abilă/  a hârtiei,/  făcîndu-se apoi nevăzut/  printre hematiile/  din auriculul drept/  al Poemului..” (subl. n).

Verbul calcă ţanţoş…( ars poetica).

Acest textualism de practician semiotician, face farmecul volumului inspirit titrat – aluziv la o “ eră Arheopterix” : aşadar a unei MUTAŢII  a speciei ( speţei) umane. Poetul apelează atitudinal la oxymoron, (  procedeul stylistic “ muşcătura nebunului”) , şi aici ne aminteşte de Adrian Botez, dar şi de …atitudinea Săpânţa, versus mioritismul sau manolescismul binarei noastre “ codificări” din Genomul ancestral: verbul “ învidării” este al reumplerii de VID ( din “ zero-ul gravid, n) al …antimetafizicii stănesciene: însă anticipez enunţul că avem de-a face cu un paradoxist, zonă scrutată exigent de acest om- orchestră, în care sintagmele cochetează cu aphoriile sau gândirea haijinică: suntem în fastul semnificat de lothus, unul ce mai degrabă ne aminteşte de cei Vechi, din Arealul străbunului Melos, subdunărean- campestru, banatic: cine să traducă în occidental eclectic, astfel de discurs ? ( de facto ghematric!) :

–    Bună-ziua, Vidule…! /  – Mulţumesc, Avidule…!/  – Bună ziua, Doamnă Zână,/  de-ai ieşit cu Vid de mână,/  pe câmpia-mi celestină,/  printre păpădii-lumină,/  pe colinele-mi de glajă,/  dintre cârlionţi de vrajă,/  pe Muntele de Aramă,/  nins de stele –/  lynx în scamă…!/ - Ce mai faci tu, Vidule… ?

Dialogul învidării de pe malul oximoronului

Aceste prime două poeme – cheie ale volumului, sunt auto- definitoare pentru întregul intinerar parcurs; comunicarea – de tip pragmatic- este a unui Cod propriu, necesitând “ decriptare” doar pentru neiniţiaţi. Aşadar avem un poet oracular, “ ritualic”: parafrazic, de fapt.

De sub “ centura de iridium” a Memoriei ( Arhetip plus dobândire empirică, voila !, poetul – uns cu toate alifiile gnoseologice şi para- istorice, exclamă patetic –explicit- demitizant ( paradoxal) – un enunţ retoric, captând cumva – ameţitor,- starea de “ nestare”, cosmică: rostul sau nerostul însuşi actului de a scrie, într-un timp( summum al duratelor noastre) ce poate fi scrutat doar prin “ întrezărire”, aşadar în plin vertij al Mutaţiei ( memoria teluricului,- zburarea materiei în inefabil, prin Cuvânt ( aici cuvinte, scântei ale “ norişorului de splendoare “ din epopeea Enuma Eliş:  astro-fizica se-mbină analogic cu psihanalismul actual; ( ce tip de revelaţie este acesta, tatomiric, dacă nu unul de cercetare psihică Jung-iană…) Poemul de mai jos exprimă stupefacţia Fracturii dintre Logos şi delirul discursiv al textualismului:

Ce rost are/  să mai scrii Poezie,/  dacă stelele nu citesc…?!/  Ce rost are/ să mai scrii/  Poezie,/  dacă oceanele n-o citesc…?!/  Ce rost are/  să mai scrii Poezie,/ dacă îngerii nu citesc…?!/  Ce rost are/  să mai scrii Poezie,/  dacă brusturii nu citesc…?!/  Ce rost are

să mai scrii Poezie,/  dacă abisurile pacifice/  nu citesc…?!/  Ce rost are/  să mai scrii/  Poezie,/  dacă galaxiile nu citesc…?!/  Şi ce rost are/  să mai scrii Poezie,/ dacă Ea, Însăşi, nu se mai citeşte…?!/

( Ce rost are… dacă stelele nu citesc…)

 Cine este EA, dacă nu dumnezeea lui EL? Mater- Materia…Inteligenţa materiei. Îmi permit un repaos la lectură, după primele TREI texte; ceea ce ni se transmite ( comunică elecat) din poezia lui Ion Pachia Tatomirescu, este dar din har, reumplere de mister “ al rostirii de leac”, incantatorii, pe care o relevă a fi deja perimată în tehnocratismul agresiv al “ erei neo- arheopterix”,  şi  ( ro) mantice desfătări sofianice. Mofturile elitiste ale “ noului Age” al criticii ocoodentale, nu vor avea organonul de a primi şi eventual împărtăşi –  necesar empatic- un astfel de discurs, în acest ACUM al…rezonanţei Schuman. Toate Codurile – cheie (   mantrele, Peştera lui Platon, Orfeu, Prometeu, Labirintul, Mandalele,) – par a fi depăşite, caducei, în plină Mutaţie…Una care precipită athanoric – tomografic, nu doar Fiinţa heideggeriană,. ci şi organicul.Prin aceea că  noii sacerdoţi ( sacerdocţi!), ai neo- barbarbarismului sunt undeva în catacomba paralelă… ( Elegii din era Arheopterix, Editura Dacia Xxi)