Reclama Dvs.

Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri






 

 

Ion Luca Caragiale - primul  scriitor clasic român in exilul berlinez

Dr. Catinca Agache

 

,,Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă

Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie” 

        

Se susține cu sârguință în ultimul sfert de veac că despre Caragiale, consacrat ca cel mai mare dramaturg român (G.Călinescu), s-a spus totul. Ca și despre Eminescu, Creangă etc. Efigii. Cel puțin așa s-a tabuizat în mediul nostru cultural. Se credea că stă linistit în rafturile bibliotecilor, în muzee, în manuale, studiat de elevi, studenți, doctoranzi. Și totuși, de la Titu Maiorescu si Constantin Dobrogeanu-Gherea la Mihai Ralea, George Călinescu, de la Șerban Cioculescu (repurtatul său biograf), Silvian Iosifescu, Ştefan Cazimir, pînă la Mircea Iorgulescu (incitantul pamflet ,,Marea trăncăneală: Eseu despre lumea lui Caragiale”), Liviu Papadima, Al. Călinescu, Cristian Stămătoiu, Mircea Tomuș. Marin Bucur, Ulmu, Bogdan. Ioan Constantinescu, Marta Petreu ș.a., s-au găsit mereu noi puncte de vedere în abordarea operei lui inegalabile, cât și referitoare la biografia sa, încât nu  mai miră aprecierea lui D.R.Popescu care-l vede de  o „înspăimîntătoare contemporaneitate”. Rar greșind în aprecierile sale, în ceea ce-l privește pe marele scriitor, Eugen Lovinescu s-a înselat când a afirmat că dramaturgia, schițele caragialiene sunt o ,,operă datată, localizată”, ,,marea trăncăneală"care nu va rezista timpului (,,Eroii lui Caragiale sunt reprezentativi, dar numai pentru o epocă mărginită; ei sunt tipici. În închegarea lor intră ceva şi din sufletul omenesc din toate vremile, dar intră totodată şi prea multe lucruri legate de nişte împrejurări restrânse, ce tind să dispară cu desăvârşire. Primenirea aceasta a moravurilor noastre surpă însemnătatea comediilor lui Caragiale.”). Nu numai că magistrala sa crudă radiografiere a imoralității unei părți a ,boemei” românești a rezistat timpului, dar opera sa e mai vie ca oricând. ,,Scriitorul mare e actual întotdeauna: în virtutea mărimii și în directa proporție cu ea.”- afirmă peste ani Dumitru Micu. Lectorul modern se așteaptă mereu ca spiritul neastâmpărat al lui Nenea Iancu (,,Moș Virgulă” cum însuși s-a botezat), care-a dezvăluit ,,farmecul și putreziciunea mahalalei”, să iasă din cărțile lui cu zâmbetul ironic-zeflemitor și cu neiertătoarea admonestare „văz enorm şi simţ monstruos” - celebra replică a unuia dintre eroii lui.  Căci personajele sale au evadat din rafturile de bibliotecă și au invadat spațiul public, au coborât de pe scena teatrelor în stradă, se mișcă printre noi, vocale, agitate, mai gureșe ca oricând, la fel de ahtiate după peșcheșuri, în plus, extrem de agresive, de un umor negru, ionescian. ,,Ce lume! ce lume! ce lume!...” - vorba lui Tipătescu. Unde te întorci, unde te sucești le vezi, le auzi, le simti, afirmă Al. Paleologu: Cațavencu, jupân Dumitrache, Trahanache, Tipătescu, Rica Venturiano, cetățeanul turmentat, Ghiță Pristanda, Dandanache, Farfuridi, coana Joiţica, Zoe, Didina, Nae, Domnul Goe, întregul  ,,High-life' surprins cu genialitate de autor, acea galerie de personaje sau situații caraghioase, hilare care n-ar mai beneficia azi de aceeași indulgență din partea dramaturgului.  Societatea e sufocată de ele, sunt peste tot, ies din televizor când îl deschizi, din presă când o răsfoiești, din internet, din.., acoperă cu zgomotul lor substratul acela profund, tăcut, care duce țara adevărată mai departe, țară pe care Caragiale a iubit-o cu patimă și tocmai de aceea a dorit însănătoșirea ei prin punerea în oglindă folosind arma umorului și a satirei. Evident, ,,e tare! prea tare!", cum ar zice Brânzovenescu, căci această faună, vizibilă și azi, nu mai aerul acela de boemă, fiindcă iese din joc, din carnaval, lovește cu răutate în jur. Cine să mai creadă așadar că toţi acei Caţavenci şi Farfurizi, Mitici, „dame bune”, Ioneşti, Popeşti sunt doar rodul genialității creatoare când pare că autorul i-a luat cu paleta din stradă și i-a trecut în nemurire făcând din ei tipologii, reapărute, iată, azi cu noi măști. Mahalaua caragealiană, ,,boema cu nenea Iancu”, cum o numește Rodica Mandache,  s-a îmbrăcat în alte haine, mai sofisticate, dar acum e lipsită totalmente de umor, nu mai stârnește involuntara simpatie ca personajele caragialiene indiferent cât de caraghioase erau. Boală lungă, vorba conului Leonida ,,fandacsia e gata; ei! şi după aia din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă”.  Demagogia, parvenitismul și lipsa de prinţip („votează cine vrea şi iese cine trebuie”) nu le-a lecuit sfichiul caragealian, ironia sa acidă, din păcate, cât și „umorul inefabil” de care vorbea Călinescu, căci ,,primenirea moravurilor” în care spera Eugen Lovinescu, nu s-a produs în profunzime, „ţărişoara" rămânând ultima dintre procupările vechilor și noilor eroi de carton din primul plan al țării. Țipătul grav hilar al lui Farfuridi pare a se auzi și azi: ,,trădare să fie (cu oarecare emoție)  dacă o cer interesele partidului –, dar s-o știm și noi...”. Ca și tiradele lui Nae Catavencu: ,,Industria româna este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”; ,,Ei, cum să-l trimeţi în Cameră, nene, pe stimabilul? Nu zic, are ideile, opiniile lui - şi eu respect ideile, numai să fie sincere, şi el e sincer, n-ai ce zice, - respect la orice opiniune!... Dar să-ţi vie stimabilul cu idei învechite, cu opiniuni ruginite, şi să te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii subversive... asta nu mai merge... Astfel de opiniuni nu le respect, să-mi dea voie să-i spui...”  („O scrisoare pierduta”, 1884), sau uneltirile  lui Farfuridi: ,,Trebuie să ai curaj ca mine! Trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă!”

           Autodidact ce și-a însușit o solidă cultură, sclipitor de inteligent  (,, una dintre cele mai vioaie inteligențe ce le poate produce natura”, în viziunea lui Titu Maiorescu), creator al limbajului dramaturgic în cultura noastră, Caragiale este, cum afirma Șerban Cioculescu  „conştiinţa noastră întoarsă”, opera sa (,,o operă umoristică fără egal în literatura noastră”, cum susține Marin Bucur) cuprinzând o pedagogie implicită de corecție prin ironie și umor a slăbiciunilor societății românești. De aceea în epocă a fost și apreciat dar și neagreat, considerat incomod, cum tot așa ar fi privit dacă ar apărea un nou Caragiale azi. Goliciunea intelectuală și sufletească, prostia, versatilitatea, lipsa de caracter, de morală, iată cea  șfichiuit dramaturgul în cele nouă piese de teatru ale sale comico-tragice și în monumentalele sale Momente, o galerie foarte largă de tipologii pusă sub lupa sa neiertătoare: functionarii de stat, burghezi - unii „onorabili”,  „familisti”, „oameni de cultura si arta” gazetari,  politisti,  prezenti la festinuri, reuniuni de tot felul, prezidenti, bancheri, artiști ai „hotiilor sublime, afaceri asa-zise”ș.a.  ,,Moftangiul este eminamente român; cu toate astea, înainte de a fi român, el este moftangiu.”-explica scriitorul. 

          Structură duală, ironic dar și indulgent cu personajele sale, făcând haz și nu ridiculizând situațiile grotești în care le prezintă ca pe niște marionete, malițios dar și foarte sentimental,  neiertător cu metehnele lumii contemporane lui cât și mare patriot (vezi activitatea din cadrul Astrei, spre exemplu), debordând de umor dar și grav, preocupat ,,până la neliniște și frământare interioară de destinul nostru”(M.Bucur), satirizând în principal spoiala de cultură, prostia și parvenitismul, Caragiale realizează, din perspectiva comicului, o imagine vastă a societății românești prezentând-o ca o suprarealitate în care Miticii, Popeștii etc râd și petrec continuu ca într-un carnaval fără de finiș. „Eroii mă persecută... Forfotesc în mintea mea... Vorbesc... Le văz gesturile; le aud cuvintele. Dar nu ştiu exact nici ce spun, nici ce vor face şi, pe urmă, m-apuc să scriu, şi-i las să-şi spuie singuri păsul."- mărturisea scriitorul.

        Si-atunci nu mai miră că, ,,acuzat de contemporani că destituie zeii cetății și pervertește spiritele”, a trebuit să bea cucută precum Socrate, cum afirmă Alexandru Paleologu în volumul ,,Bunul simț ca paradox”. De aici și decizia de a se muta in 1904, la 52 de ani, împreună cu familia (sotia Alexandrina si copiii Luki, Tuski si Mateiu), la Berlin, deși ,,stia vorbi nemteste cât să ceară o bere”,  de a alege autoexilul, evadarea dintr-o societate în care simțea că se sufocă. Despre această perioadă din viața scriitorului s-a  scris foarte mult (ex. romanul documentar ,,Caragiale în exil sau Mitică și nenea Iancu la Berlin”, 2006, de Olga Rusu și Bogdan Bădulescu), s-a turnat un documentar (,,Franzela exilului”, 2002, de regizorul Alexandru Solomon), stă mărturie bogata sa Corespondența. Cert este că motivele expatrierii sale au fost multe și ele se referă nu numai amărăciunea cauzată  de vestitul proces Caion- anonimul C.Al. Ionescu (care-l acuzase pe nedrept în ,,Revista literară”, în 1901, așa cum se știe, de a fi plagiat piesa Năpasta după un text al unui scriitor maghiar) -, proces câștigat de autor susținut de avocatul său Barbu Ștefănescu Delavrancea, ci și la cea provocată de unele atitudini față de opera lui apreciată ca ofensatoare pentru instituțiile vremii, de unele nedreptăți, precum neacordarea premiului Academiei Premiul (premiul ,,Ion Heliade Rădulescu” în 1891 și premiul Năsturel Herăscu” în 1902 pentru volumul Momente), marginalizarea sa (deși piesele  de teatru repurtaseră un imens succes) și situația materială precară. Dar și pentru că a provocat, prin malițiozitatea sa, animozități între prieteni (vezi conferința Gâște și gâște literare, prezentată la Ateneu în 1892, care a supărat societatea ,,Junimea” - de al cărei sprijin s-a bucurat, în revista ,,Convorbiri literare”publicându-și toate piesele de teatru - și pe Titu Maiorescu, ,,profesorul”/protectorul  său, cel care l-a numit director la Teatrul Național, 1888-1889, i-a prefațat volumul de Teatru, 1899, cu celebrul studiu ,,Comediile domnului Caragiale”; sau, fabula antidinastică Șarla și ciobanii semnată Car și Policar), drept pentru care se simțea izolat. Decizia bruscă  i-a fost înlesnită de moștenirea lăsată de „Mumuloaia", mătuşa din Şcheii Braşovului. 

         Perioada berlineză de exil voluntar (provizoriu din noiembrie 1904 și definitiv din martie 1905) din viața autorului a fost una tihnită, deși și-a schimbat reședința de 5-6 ori, Germania lipindu-se de sufletul său  ce tânjea după o societate bazată pe cinste și respect („aşa de civilizat şi de curat, … şi unde domnesc o ordine şi o disciplină exemplare”). Momentul începerii exilui este perceput cu durere totuși de autor care, într-o scrisoare din 13 martie 1905, i se confesează lui Alecu Urechia: ,,Plânge-mă!În acest moment pun în gură prima franzelă a exilului.”  Fiica sa Ecaterina Logadi este cea care descrie în amănunt această etapă din viața dramaturgului: ,,Mintea-i era ageră și nu se odihnea niciodată” (,,Viața românească”1962). ,,Mutarea lui la Berlin a fost în unele privințe o evadare dintr-o realitate românească, aparent fără speranță în care a amenințat că va sufoce."- afirma renumitul romanist și lingvist german Klaus Bochmann (vol.Ion Luca Caragiale. ,,Tema și Variațiuni: schițe de proză”, Leipzig, Insel-Verlag, 1970). „Scriitorul s-a expatriat cu acea cuviinţă pe care o arăta şi ca artist şi publicist, nedoritor de reclamă zgomotoasă. A-l pune pe banca acuzaţiei înseamnă însă totodată a deschide procesul societăţii, care a făcut totul cu putinţă ca să şi-l îndepărteze. Materialiceşte vorbind, în chestiune de valori morale, societatea noastră i-a rămas debitoare: ea nu şi-a plătit datoriile faţă de creatorul unor valori nepieritoare." – sublinia criticul Şerban Cioculescu („Viaţa lui I.L. Caragiale").

          

Deși a plecat supărat pe tot ce a lăsat în urmă, nu s-a putut detașa de lumea românească care-l rănise, dimpotrivă, a revenit în ţară de douăzeci și două de ori în cei opt ani de autoexil, de fiecare dată întorcându-se la fel de încărcat negativ (una dintre aceste reveniri fiind cea de la Blaj, determinată de sărbătorirea jubileului de 50 de ani de activitate a Astrei, în august 1911, între cei prezenți aflându-se Octavian Goga, N. Iorga, G.Coșbuc, Șt. O.Iosif, Victor Eftimiu, Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Goldiș ș.a.), încât întrebat dacă s-ar întoarce definitiv în țară, răspunsul lui a fost categoric: ,,Niciodată”!. Paul Zarifopol, mai tânărul său prieten care s-a aflat în acea perioadă la studii în Germania, dă răspuns la întrebarea de ce a optat Caragiale pentru Germania : ,,Din trebuinţă de ordine şi de confort, pot spune eu, după cîte am auzit de la dînsul” („Caragiale pe scurt“, în ,,Adevărul literar şi artistic”, reeditat de Al. Săndulescu în 1971). Georgeta Ene explică această emigrare lansând o teorie fantasmagorică  și anume că a acceptat o misiune secretă de ,,agent acoperit al ocultei pro-unioniste din România, fiind un patriot angajat” (,,Caragiale în Berlin”, 1992), deși Caragiale nu știa limba germană.

         

Adevărul este însă că nemulțumirea sa era una exacerbată, căci semne de recunoaștere a genialității sale au existat chiar în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea: Teatrul Național, condus de Petre Grădișteanu, îi reintrodusese în repertoriu două comedii, îi înaintase un avans în acest sens și i-a decernat în câteva rânduri premii, M.S Carol I i-a acordat ,,Steaua României în gradul I de cavaler pentru meritele sale artistice“(1888), l-a distins cu Ordinul „Coroana României“(1899), prietenii (Delavrancea, Constantin Mille, Tache Ionescu, Alexandru Ciurcu şi actorul Iancu Brezianu) l-au omagiat organizând un banchet  la Ateneu  (februarie 1901), prezidat de Petre Grădişteanu, pentru un sfert de veac de activitate literară, o revistă din București a tipărit un număr festiv care cuprindea opt pagini cu titlul  ,,Caragiale” proză şi poezii semnate de prietenii omagiatului, având pe copertă un desen de N.S. Petrescu şi o caricatură de Constantin Jiquidi, o altă revistă îl situa, în baza unei anchete, pe locul trei (după Take Ionescu și Delavrancea) ca cea mai populară personalitate. Dar a fost și criticat pe nedrept.  

          Posibil că opțiunea pentru spațiul germanic a fost influențată și de faptul că aici nu era total necunoscut, drama sa Năpasta, intitulată ,,Das Unheil”/,, Anca”, fusese pusă în scenă la Berlin (1902, la Secessions Teather, în traducerea lui Adolf Last ) şi la Nürnberg (1903), după ce fusese jucată mai întâi la Cernăuţi (1895/1896), pe atunci sub stăpânire austriacă. În plus, proza sa începuse a pătrunde și ea în acest areal cultural - O făclie de Paști (Eine Osterkerze), apăruse la Stuttgart (1892, după ce fusese publicată deja în revista ,,Romänische Revue”, condusă de Cornelius Diaconovici la Viena şi Budapesta ), nuvela Păcat... ((Sűnde…), în revista ,,Aus fremden Zungena” tot din Stuttgart, condusă de Joseph Kürschner, un volum intitulat Sünde… und andere Novellen und Skizzen, editat în Leipzig (1897), reeditat un an mai târziu -, existau deja  traducători (Adolf Last şi Mite Kremnitz), se vorbea despre montarea piesei O scrisoare pierdută „pe scena lui Deutsches sau Volks-Theater la Berlin“ (Marin Bucur în ,,Opera vieţii. O biografie a lui I.L. Caragiale”), ceea ce nu s-a mai întâmplat însă. Deși susținut de reputatul lingvist Gustav Weigand, profesor de Romanistică la Berlin, scriitorul proaspăt emigrat  nu a făcut carieră literară acolo unde s-a exilat voluntar și nici nu a învățat limba germană. În această țară de adopție a scris însă nuvela Kir Ianulea (publicată în ,,Viața Românească, 1909) şi povestirea Calul dracului, două din bijuteriile sale epice, precum și incendiarul eseu politic 1907. Din primăvară pînă-n toamnă publicat parțial în ziarul vienez ,,Die Zeit”,semnat ,,un patriot român”, tradus de Mite Kremnitz (ori de berlinezul Hermann Kienzl, sau de Zarifopol), și ulterior, integral, în broșură și difuzat în Regat („Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai - da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace.”). A intenționat să  scrie o nouă piesă de teatru, o comedie politică ce-ar fi urmat să se numească „Titircă Sotirescu & C-ie" cu protagoniştii din „O noapte furtunoasă" şi „O scrisoare pierdută", care a rămas la stadiul de schiţă, însă intuiția autorului a străbătut vremurile („Comedia mea se petrece după 30 de ani de la cele întâmplate în «Noaptea furtunoasă». Toate secăturile mele au ajuns la posturi înalte. Sunt miniștri”.- ,,Tribuna”, 1907). A plănuit și realizarea unei drame istorice în versuri având ca personaj central pe regina Cartaginei, Didina, (cum îi mărturisea lui G.Coșbuc, la Karlsbad, în 1911), a trimis spre publicare în presa din țară schițe, povestiri, articole. În această perioadă de autoexil a  publicat în România volumul ,,Schițe nouă” (1910) și i-a apărut ultima carte antumă - seria Opere complete în trei volume - la Editura Minerva.

      La Leipzig (Lipsca), 1911, Horia Petra-Petrescu  publică teza sa de doctorat intitulată ,,Ion Luca Caragiale. Leben und Werke”, sub îndrumarea lui G. Weigand, o recunoaștere a universalității scriitorului.

           Nemulțumirea scriitorului față de țară a rămas însă aceeași, după cum mărturisește chiar fiul său Luca I. Caragiale („L-am auzit, deseori, blestemându-şi «meşteşugul ingrat» şi afurisind clipa când s-a apucat de literatură. Conștient, în fond, de valoarea lui, rămânea un veșnic jicnit în viață (...). Mi-a povestit toată viața lui. Cum luptase; cum, hulit de unii, neluat în serios de alții, pus la o parte de toți oamenii influenți, în fine tot ajunsese. Cum, odată celebru, tot nimeni nu lua cuvântul lui în seamă. (...) Tot atunci mi-a făcut și bilanțul cîștigurilor lui de autor”) într-un articol publicat în revista ,,Ideea europeană”, nr. 29–30, 1920 (reprodus în volumul ,,Amintiri despre Caragiale, Bucureşti, 1972, de Şt. Cazimir). ,,Un om foarte trist. E multă durere sub glumele lui."- l-a caracterizat bunul său prieten Alexandru Vlahuţă. ,, Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupți frumos cu tăieturi fine de floretă, el (prostul) lovește greu cu lăstarul în moalele capului. Și în zadar risipești spirit și vervă, el e tare ca piatra.  (.. .).Nimic mai greu decât să cârmuiești proștii... Ei au un instinct de împotrivire organică...”- îi mărturisea cu amărăciune lui Octavian Goga cu ocazia vizitei pe care i-a  făcut-o în 1912, la Seghedin/Szeged acolo unde poetul patriot era încarcerat (Octavian Goga ,,Două morminte”, 1916).

        N-a fost singurul scriitor din acea perioadă care a dorit să emigreze: Lazăr Șăineanu, autoexilat la începutul secolului al XX-lea în Franța, Maiorescu, care ar fi mărturisit că a fost tentat să plece în exil voluntar în America (1876), Alexandru Macedonski, insultat după ,,nechibzuita”(Adrian Marino) epigrama adresată lui Eminescu în 1883, care s-a retras la Paris (1884-1885) ș.a.

        La Berlin, și-a schimbat domiciliul de 5-6 ori: în cartierul Wilmersdorf, pe Nachodstraße 18 (din octombrie 1904) și pe Preußische-Straße 10 (din ianuarie 1905); pe Hohenzollerndamm 3, Hohenzollernplatz 4 şi Hohenzollerndamm nr. 12.; în cartierul Schöneberg, pe Innsbruckerstraße 1 (din ianuarie 1910), unele din aceste străzi schimbându-și numele până azi. ,,Să te ferească Pronia de foc, de cutremur, de înec și de mutat!” – afirma cu năduf scriitorul. Despre aceste locuințe vorbea fiica lui, Tuski în volumul ,,Caragiale în exil"( locuința din Nachodstrasse). Vasta corespondenţă de la Berlin este una din ultimele capodopere ale lui Caragiale și este inclusă în vol.IV din Opere editat de Academia Română în superba colecție ,,Opere fundamentale” îngrijită de acad. Eugen Simion.

Prima locuinta, Nachodstrasse 18, actuala Hohenzollerndamm 5

        

Deși a plecat supărat, Caragiale a primit în vizită mulți românii din ţară ori aflaţi la studii în Germania. Printre musafirii săi s-au numărat Constantin Dobrogeanu Gherea (cu nepoata căruia se căsătorise fiul său Luca Ion), sociologul Dimitrie Gusti,  Constantin Stere și ginerele său Paul Zarifopol, bunii săi prieteni Barbu Delavrancea cu fiica lui, pianista Cella Delavrancea, Alexandru Vlahuta, Ronetti-Roman, sau Gheorghe Panu, Petre Missir, unchiul poetului George Coşbuc, Iosif Manliu stabilit la Dresda, mai tinerii Panait Cerna, Edgar Flavian şi Horia Petra Petrescu ș.a.  ,,L-am cunoscut prin 1904, la Berlin, unde-mi continuam studiile. Frecventam pe atunci un cerc de studenți români. Erau mai toți la Politehnică. Publicasem cele mai multe din poeziile mele în Luceafărul, dar nu apăruseră încă în volum. ”- mărturisește Octavian Goga   ,,Cu tot exilul voluntar, provocat de decepțiile suferite, tata nu a fost un dezrădăcinat. A rămas adânc legat de țară. Nu putea răbda multă vreme despărțirea. Se interesa permanent de cele ce se petrec acolo în lipsa lui și comenta acasă evenimentele importante. Când nu mai putea suporta depărtarea, orice pretext era bun ca să plece în țara sa”- a mărturisit fiica scriitorului.

           A  fost pasionat de muzica clasică (opera italiană, Schumann,Gluck, Beethoven, - a cărui casă memorială din Bonn a vizitat-o), a primit în casa sa muzicieni români care concertau sau studiau în Germania (C. C.Nottara, pianiştii C. D. Dimitriu - profesor la Conservatorul din Bucureşti, căruia-i trimite un pian la București în 1906, Cella Delavrancea, care a locuit un timp în casa sa). Despre pasiunea lui pentru muzică aflăm din cele 400 de Scrisori trimise lui Paul Zarifopol (care sosise la Leipzig în 1898 pentru a-și da doctoratul, critic literar dar și bun pianist) de care îl va lega o trainică prietenie.

         De menționat că în februarie 1912, în ţară fusese organizat jubileul său de 60 de ani (propunere făcută de Emil Gârleanu în numele Societății Scriitorilor Români), la care au participat  importanţi scriitori, dar la care nu a fost prezent din motive de sănătate, refuzând și recompensa naţională propusă de prof. C. Rădulescu-Motru; avea însă să efectueze o ultimă vizită în țară, la Iași, în primăvara aceluiași an, pentru a susține debutul fiului Mateiu Caragiale în revista ,,Viaţa românească”. ,,În anul când a împlinit şaizeci de ani, în anul când a murit, până și ultima oară mi-a vorbit cu adâncă sinceritate, cu scârbă și necaz. Fusese poftit în ţară pentru un jubileu al lui de şaizeci de ani, şi răspunsese printr-o scrisoare către prietenii lui [...]. L-am întrebat ce hotărîse şi mi-a răspuns, întunecat, că refuzase. L-am întrebat, mai departe, din ce motive. Atunci a vorbit mult, cu patos şi aproape cu lacrimi în voce.”- mărturisește fiul său, Luca Ion, referindu-se la acea omagiere a scriitorului în țară.

La 9 iunie 1912, dimineața (21 spre 22 iunie 1912 stil nou), se stinge din viață în casa sa din Berlin-Schöneberg, Innsbruckerstraße, nr. 1“, din cauza unui infarct, ,,probabil în urma uneia din tusele sale tabagice”, cum susține Paul Zarifopol medicul legist german care l-a consultat afirmând că ,,în viaţa lui nu a întîlnit un caz mai grav de arterioscleroză”. Momentul este redat detaliat de Cella Delavrancea (,,Dintr-un secol de viață”) care se afla  în casa autorului. Cotidianul berlinez ,,Vossische Zeitung” a semnalat cîteva zile mai tîrziu evenimentul. Ioan Slavici a scris atunci necrologul ,,Un om mare". Trupul neînsuflețit a fost depus în cavoul capelei din cimitirul protestant Erster Schoneberger Friedhof din Berlin, în prezența familiei și a bunilor săi prieteni Barbu Ștefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuță și Dobrogeanu Gherea, Panait Cerna, Dimitrie Gusti. Pe 13 iunie 1912, de la Berlin, Alexandru Vlahuță îi scria soției sale: ,,Îți scriu, Mic dragă, din casa lui Caragiale, pe care l-am văzut în sicriul de stejar, odihnind în capela cimitirului protestant din Schönberg. Îl depunem aici, într-un cavou, până în noiembrie, când îl aducem în țară, să-l punem în pământul pe care l-a iubit în tăcere și l-a glorificat cu strălucirea geniului său” (scrisoarea, în original, se găsește la Muzeul Literaturii Române). Cu șase zile înainte de a pleca la poporul stelelor, dramaturgul îi scria prietenului Zarifopol, cu un umor negru, că și-ar dori o placă memorială, așezată în grădina hotelului-restaurant Sachsenhof din Leipzig, pe care să  scrie ,,Aici ii plăcea iubitului Herr Direktor să se dea la speculațiuni transcendentale" și nu  ,,Aici a locuit I. L. Caragiale, unul dintre cei mai mari scriitori români".

        La cererile repetate ale văduvei lui Caragiale, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la București, după o întreagă odisee tragi-comică (descrisă în ziarul „Universul”, ediţia din 19 noiembrie), ,,Chestie de tarabă, onorabile! Daraveri de clopotniţă, stimabile!”-ar fi hohotit Cațavencu. A fost depus la ,Biserica Sf. Gheorghe cel Nou” unde Delavrancea a ținut o memorabilă cuvântare („Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodata.”...), urmat de Mihail Sadoveanu („Caragiale a însemnat o dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră și va rămâne asupra tuturor generațiilor.”), după care a fost reînhumat, la 22 noiembrie, la cimitirul ,,Șerban Voda”, ,,Bellu”, după un ocol prin fața Teatrului Național, sicriul fiind urmat de un uriaș cortegiu funerar în care s-au aflat aproape toți scriitorii importanți ai timpului (Alexandru VlahuțăMihail SadoveanuEmil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid Densusianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea ș.a..).

          ,,Ei, şi?... Balanţa-i strâmbă şi judecata nulă!/ Nici psalm, nici Laudamus, dar nici accent de hulă,/ Din coardele-mi măiestre d-acu n-or mai ieşi!/ Se răsucesc şi crapă ai lumii vechi pilaştri:/ Catapeteasma cade!... Macabru danţ de aştri!../ În loc de Tot, Nimica!... Ei, bravo, zău!... Ei, şi...?- previziona poetul Caragiale în sonetul Finiș.

           În onoarea sa, la Berlin, pe Mühlenstrasse-Pankow, înainte de clubul de tineret din Mühlenstrasse 24, a fost dezvelit în 1955 Bustul de marmură a scriitorului român, creat de un artist necunoscut (care a înființat înainte de curent Jugendkulturzentrum M24), pe care scrie:  Caragiale s-a născut la 1 februarie 1852 in Haimanale (acum România) și a murit pe 9 iunie 1912 la Berlin. (,,Eine Buste erinnert an Ion Luca Caragiale in Pankow, vor der nach ihm benennten Bibliothek in der Muhlenstrasse, nahe der Hreuzung Florastrasse).

       

 Das Denkmal für den Dramatiker Ion Luca Caragiale an der Mühlenstraße./ Monumentul lui dramaturgul Ion Luca Caragiale pe Mühlenstrasse. (Foto: BW)

          Tot la Berlin a fost ridicată o placa memorială, la ultima sa adresă din Hohenzollerndamm 201, Charlottenburg- Wilmersdorf, dezvelită la 01.01. 1982

 

In diesem Hause Hohenzollerndamm 201 zu Berlin Wilmersdorf wohnte von Oktober 1906 bis Januar 1908  Ion Luca Caragiale, einer der großen rumänischen Schriftstelle.

          

La Augsburg, Ioan Constantinescu, profesor asociat la Universitatea de aici și din München (1985-1994) aflat în exil,  a publicat, în 1984, volumul  ,,Caragiale - Facetten seines Werkes” ce însumează  studiile participanților la Congresul Caragiale organizat sub egida celor două centre universitare de domnia sa.

         Profesorul de studii romanice Eric D. Tappe a afirmat în volumul ,,Ion Luca Caragiale” (New York, 1974): „He prided himself on his knowledge of Romanian and would say: 'Not many are masters of it as I am.'”

       Despre nemurirea sa vorbea Nichita Stănescu în „Argotice”: „Caragiale, Caragiale, / Dacă nu erai matale, / Rămâneam tot ... haimanale" - alt semn al posterității vii a scriitorului.   

        Opera sa a influențat dramaturgii afirmați ulterior, în principal pe Eugen Ionesco. „Vrei să cunoști lumea? Privește-o de aproape. Vrei să-ți placă? Privește-o de departe.”- mărturisea marele scriitor cu  înțelepciune amară. Afirmat ca dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, ziarist, comentator politic, orator, ales membru post-mortem al Academiei Române, Ion Luca Caragiale rămâne, dincolo de vremuri, genialul creator de tipuri umane din dramaturgia noastră, comparat cu Balzac, Moličre, magistrul care a redat poate cea mai necruțătoare viziune a societăţii româneşti („un balamuc de ţesături şi intrigi bizantine") pe care-a dorit-o însănătoșită prin arma scrierilor sale inegalabile. Posteritatea sa vie nu-l lasă să rămână în liniștea din rafturile de bibilotecă, ci îl aduce mereu în atenția noastră, mai actual ca oricând. Deși, a trecut aproape neobservată ziua lui naștere. Ca și cea  a lui Brâncuși. Genii ce străbat timpurile.

 

Catinca Agache, doctor în filologie, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România șial U.S. din Republica Moldova 

.(Kӧln, ianuarie 2017)

  

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)