Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 O PERCEPŢIE APARTE ASUPRA DIVINITĂŢII

 IONUŢ CARAGEA, „Absenţa a aceea ce suntem”, Editura FIDES, Iaşi, 2009.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

            Ionuţ Caragea! Copilul teribil al Internetului, cel care declară nonşalant: „M-am născut pe Google”, acest „Donator universal”, care ne învaţă cuvinte noi din „Dicţionarul suferinţei”, ne invită acum să descifrăm  tainele Absenţei a ceea ce suntem. Curios titlu, pe cât de straniu, pe atât de adevărat. Pentru că, nu ne locuim totdeauna pe noi înşine. Adeseori, părăsind carcasa ştiută, peregrinăm prin sinele altora, sperând o similitudine. Ne căutăm pe noi în ceilalţi scormonind ruine. Şi ne întoarcem de unde-am plecat, confuzi, gureşi, parcă mai înstrăinaţi decât înainte. Superbă metaforă a existenţei ontice!

            Un eu în căutare de tu, un „eu pe care nu l-ai mai lăsat să fie tu” (Nichita Stănescu). Aşa sunt poemele lui Ionuţ Caragea, în care ne regăsim, îndeobşte.

            Scormonind în cutia neagră după prăbuşirea cuvintelor în abis, Ionuţ Caragea găseşte pentru noi, în mod cu totul surprinzător „Ordinea firească a suferinţei” – care trebuie respectată de toţi şi nimeni nu se poate abate de la ea.

            El caută „dinspre singurătate către suferinţă, poate, printre câteva miresme de dorite răspunsuri”.  Ce  caută acest „gardian al spiralei din capcana viselor?”  Normal, „Absenţa a ceea ce suntem”, după cum spune în prefaţa volumului Marius Chelaru.

            Asuprit astfel de muză, Ionuţ Caragea scrie o poezie fiinţială, fiindcă nu poate altfel. El e conştient că, dacă nu-şi revarsă darul său altora, în picături de chihlimbar, acestea, într-o zi şi-ar putea pierde din strălucire, ori poate ar dispărea în imensitatea nisipului deşertului sufletesc. Ce poate fi mai trist?

            S-ar zice că e vorba de o lepădare a veşmântului matriceal şi o apariţie firească în toată nuditatea lui, spunând eventualilor spectatori curioşi: Iată-mă! Acesta sunt eu, cel adevărat. Îngăduiţi şi primiţi-mă, aşa cum  mă aflu, răstignit la cumpăna dintre vis şi realitate. Totodată, conştient de sublimitatea gândului şi a inimii, el îşi apără avuţiile dobândite în ani de străduinţă, pentru a-şi sluji stăpâna şi regina: Poesia, Doamna sufletului său, cu credinţă şi supunere.

            Dar mai ales, cu iubire. Cu acea iubire ce ţi-e dată definitiv şi care te leagă cu jurământ sacru, pe viaţă.

            Da, Ionuţ Caragea are acel prestigiu al cavalerilor care îşi apără Domniţa cu preţul vieţii. În pofida, uneori a falsului cinism afişat, descoperim o persoană sensibilă, uneori vulnerabilă, înseilându-şi el însuşi desenul secret al fiinţei, în peniţă, în guaşă, în acuarelă, în toate tehnicile artei. Rezultatul? Fărâme de viaţă transcrise pe nisip, pe frunze, pe orizont, pe genele femeii iubite, pe roua firului de grâu, scrijelate pe aer, pe zăpadă. Dar şi pe granitul memoriei, pe memoria sufletului, pe memoria degetelor., în  memoria cărnii şi a sângelui.  Şi cum să nu vrei să alergi şi să prinzi, catifelatele nacele de păpădie în lanul cu grâu încolţit?

            Ionuţ Caragea ne invită să alergăm  împreună după cozile unui zmeu nărăvaş care poartă la gât o tolbă de scrisori pentru noi, veşti despre vânt, despre cozi de comete, planete fără nume, despre cer,  despre îngerii care ne populează visele.

            Invitaţia e valabilă pentru toţi şi aşa va rămâne. Poarta visului e deschisă de la zenit la nadir spre cele patru vânturi.

            Să purcedem a-i deschide aortele sufleteşti pentru a-i simţi ticăitul fiinţei. Şi poate, memoria degetelor va păstra în burice („Orbule, dacă ai un ochi în vârful lui, de ce să-l spargi” – Nichita Stănescu), o dată cu fiecare filă întoarsă, un sentiment cald de simpatie şi afecţiune pentru acest Poet trăitor la răspântia vremurilor.

            Nota dominantă a poemelor din acest volum este autoironia lucidă, până la acutizare,  una foarte inteligentă, aproape de muşcătură, cu dinţii strepeziţi de speranţă, cu acele avânturi lirice proprii vârstei,  care nu se lasă înşelată însă,  de aparenţe, ci scormone în adânc după firele freatice ale gândului. Ionuţ Caragea străbate pădurea cuvintelor răsărite sublunar pe ţarina plasmei şi aruncă îndărăt peria, amnarul, oglinda, iar cuvintele devin munte şi râu şi câmpie, înainte să se înalţe-n tării.

            Drumul poetului este înscris în destinul meleagului de unde a purces, de care nu se poate desprinde ombilical, în pofida alonjei destul de generoase. Spaţiul, de fapt, nu contează în drumul spre noi înşine. El poate fi străbătut într-o fracţiune de secundă ca şi când nu te-ai deplasat deloc, niciodată. Eşti aici, fiindcă locul tău e înscris în propria fiinţă, în dasein-ul tău, de unde nu există smulgere.

            Ce-ar fi plecarea fără întoarcere? Ce-ar fi pământul fără cer, apele fără uscat, floarea fără sămânţă, copacul fără de fruct, omul fără rădăcini? Nu contează peregrinările, popasurile, poticnirile, suiş-coborâşurile, ci  doar ţinta drumului pe care o străvezi la fiecare pas.

            Teme majore abordate de poet şi în acest volum, stau mărturie a existenţei creatoare şi a crezului său cristian şi artistic.

            O viaţă fără un scop determinat nu e viaţă. Un om fără un ţel de atins, nu e om. E doar vieţuitoare. Opţiunea fundamentală, o dată aleasă, nu se mai pierde lesne, chiar dacă drumurile sunt diverse.

            În toiul vacarmului, Ionuţ Caragea se opreşte ţintuit şi ascultă. Ascultă de glasul inimii sale.

            Intuitiv şi senzorial în acelaşi timp, el îşi oferă un răgaz pentru sinea poetică, acasa lui, care nu se găseşte nici pe google, nici în dicţionar, nici în vreo constelaţie din univers, nenumită, dar văzută la observatorul astronomic cu un obiectiv special care aduce cu dioptriile inimii.

            Dioptrii sufleteşti ne trebuie şi nouă pentru a-i percepe prezenţa. Spre sine se îndreaptă atenţia Poetului şi ne călăuzeşte şi nouă atenţia şi paşii.

            Demersul său liric – care nu se aseamănă nimănui – stă mărturie. „Când toate apele cresc şi cerul/ are culoarea înecului” – Ionuţ Caragea – te  îndeamnă „să te agăţi de proiecţia eului/ ce-ţi întinde o mână/ din dimensiunea iluziei veşnice” (Omul păianjen).

            Nu e de mirare atunci că „inima ta va rămâne/ doar un cuib părăsit” (Omul  păianjen). Iar ţie, nu-ţi rămâne de făcut altceva decât, cu privirea agăţată de paşii venind, ai nimănui, „să fii un gardian al spiralei/ din capcana viselor” (Omul păianjen).

            Singurătatea – temă majoră abordată de autor, răsare parcă la fiecare colţişor de cuvânt – transpiră, respiră, se răspândeşte precum o mireasmă tare de mirt. Ea îmbracă felurite forme, chiar  haina „poemului trist al stepelor/ şi morilor de vânt”,  se întoarce precum:  „fragedă vârsta primului strigăt/ fragedă iarba cosită” şi, altădată se întruchipează în „poemul trist al muţilor cu geamăt în surdină/ poemul trist al orbilor ce n-au văzut lumină/ poemul la care numai moartea are drepturi de autor” (Poemul fără de sfârşit).

            Dar,  de ce s-ar sfârşi poemul? De ce ar pleca starea aceea de inefabil gata oricând să vorbească în locul nostru?

            Om pe om aidoma căutând, pentru a întregi fructul! Acesta este Poetul, veşnic rătăcind în căutarea sinelui.

            „Nimic nou sub soare/ doar o umbră descheiată la şireturi/ cu mâinile-n buzunare/ şi şapca trasă bine pe cap/ o umbră fără glas, fără nume/ o umbră rătăcită prin lume/ căutând un om descheiat la şireturi/ cu mâinile-n buzunare/ şi şapca trasă bine pe cap/ un om care trecuse cu o zi înainte/ prin răspântia viselor/ un om care vărsase o lacrimă/ la troiţa umbrelor.” (40 de zile).

            Pentru Ionuţ  Caragea, cel căruia „inima îi face inventarul sentimentelor”, „toate lucrurile sunt în ordinea firească a suferinţei/ viaţa e un strat subţire de pământ/ sub care morţii se pot întinde cât vor/ morţii dedesubt viii deasupra”. Iar „viaţa este o apă curgătoare/ aruncă o piatră în apă şi ascultă/ numele celui ce urmează să moară/ pietre la fund, pietre la mal.” (Inventarul sentimentelor).

            Nimic neobişnuit în toate acestea: „viaţa e cât vezi cu ochii/ norii soarele stelele cerul şi luna/ oamenii dedesubt zeii deasupra/ şi o pasăre oarbă/ cu ciocul încovoiat/ spre propria inimă” (Inventarul sentimentelor).

            Teme profunde, fundamentale sunt abordate aici: viaţă, moarte, destin, singurătate, îndepărtarea de sine, înstrăinarea, mai grozavă decât străinătatea care devine straneitate. Poeme rotunde, perfecte, precum determinările lirice cu formă fixă – începând şi terminând cu acelaşi vers, precum acesta: „Adevărata lume este a celor singuri/ ştii şi totuşi te pierzi în mulţime/ mergi lovindu-i cu umerii/ pe toţi ceilalţi/ şi nimeni nu-şi ridică/ perechea ascunsă de aripi/ poate că lumea este toată a ta/ a celui rătăcit printre oameni/ şi cine să zboare/ şi cine ştie calea/ spre marea singurătate a zborului?” (Marea singurătate a zborului).

            De fapt, în  aceste rânduri îl aflăm pe Ionuţ Caragea cel adevărat, care ni se dezvăluie/destăinuie  încă de la primele versuri.

            A scrie pentru el nu este un simplu exerciţiu de stil, o joacă, ci fărâma de existenţă impregnată de duh, este o ardere până la cenuşă, o sfâşiere, un rug de linişte: „Să simţi cuvintele cum muşcă din carne/ cu dinţii lor ascuţiţi/ şi numai sângele tău/ să le aducă mai aproape de suflet.” (Magia cvintelor cu dinţi ascuţiţi).

            În acest raport, care nu e deloc egal, ci determinant în toată măreţia lui, poetul nu poate să nu se întrebe: „De unde veniţi voi cuvintelor/ din ce masonerie a nopţii/ din ce magie albă a zăpezilor veşnice/ din ce inimă cu obloanele trase/ din ce desagă cu dorinţe spuse în van” (Magia cuvintelor cu dinţi ascuţiţi).

            Atribuirea de către poet a însuşirilor antropomorfe pentru cuvinte este un procedeu cunoscut în literatură. Ce mister, ce tulbure neodihnă! Să işti cuvinte!

            Şi în acest „straniu paradis” al cuvintelor, poetul spune: „chiar şi pentru o secundă/ m-ai pus acolo pe talerul inimii tale/ chiar dacă eram un cuvânt/ o poezie/ sau un mister” – totul se preface, precum aurul în mâinile legendarului Midas – în cuvânt, chiar şi fiinţa poetului:  „am devenit cuvântul şi doar cuvântul/ care-mi permite neîncetat să mă rog/ la mormântul meu acoperit cu flori” (Mormânt acoperit cu flori).

            Unele versuri au tentă panseistică: „Nu e durere mai mare ca naşterea” (Lacrima mortis); „Vorbeşte, vorbeşte şi iar vorbeşte/ până vei învăţa să taci” (Oaselor, oaselor, frigului oaselor);  „Nimic nu este perfect/ din punctul de vedere al imperfecţiunii (Iubiri echidistante);  „Căutăm mereu ceea ce ne lipseşte/ renunţând la fiinţe” (Iubiri echidistante).

            Impresia este de litanii-confesiune-în ton elegiac, iar tonul repetitiv le sporeşte taina şi stranietatea.

            De cele mai multe ori, perfecţiunea construcţiei este percepută de cititor în manieră directă, nemijlocită:   „ departe şi mult prea departe/ iluzii în carcera timpului atâtea forme ale absenţei/ îmi bat la porţile închiderii-n sine/ departe şi mult prea departe/ eternitatea deja a trecut în Care de foc/  lăsând în urmă pulberea de stele/ spre care privesc mereu/ căutându-te”.(Căutându-te).

            Şarm, dezinvoltură, directeţe, stăpânire perfectă a mijloacelor de expresie – sunt tot atâtea atribute ale lui Ionuţ Caragea, o simplitate emoţională dublată de simţul estetic, care se transmite cititorului.

            Identitatea poetului făurită „cu palmele ca nişte frunze de arţar/ în culorile verii indiene/ cu metastaza zăpezii în suflet” – este mai mult decât o carte de vizită, mai mult decât ID-ul permanent sau ocazional, un foşnet împrumutat, un viscol de frunze. „Orbesc de atâta zăpadă orbesc” – spune poetul, pe când: „metastaza zăpezii/ mă transformă într-un om trist de zăpadă/ căruia nici o primăvară/ şi nici o zi de doisprezece aprilie/ nu-i va topi zâmbetul lipsă.” (Metastaza zăpezii).

            Un poem perfect este şi Glezna unei metafore – iată ce metaforă reuşită!) – din care ne îngăduim să cităm: „nu vrei să mă cauţi prin sertarele/ unei aduceri aminte/ scrisorile în care-ţi spuneam/ de străzile încurcate cu alţi trecători/ scrisorile în care-ţi spuneam/ de iedera timpului/  umbrind ferestrele viselor/ nu vrei să ştii cine sunt/ şi câte flori în poeme ţi-am dat/ şi câte virgule am şters între aşteptările noastre/ şi câte cuvinte am sărutat/ până la glezna unei metafore”.

            Se pare că Ionuţ Caragea a cunoscut toate nuanţele aşteptării  care iau forma absenţei. Toate chipurile sinelui (nu  numai cel poetic) se răzvrătesc, ies adeseori la iveală, cerându-şi tainul: „bărbatul din tine se-mbată adesea/ scrie poeme filosofează/ fumează opium înnebuneşte caută caută/ o ieşire uneori o mulatră/ femeia din mine iubeşte ploile/ e plecată de-o viaţă la cules de îngeri/ şi tot cu mâinile goale/ îşi acoperă sânii…” (Rendez-vous pe falezele eternităţii).

            Un poet devastat, urmărit, hăituit de atâtea alter-egouri, faţete ale personalităţii care se războiesc şi  se împacă, se adulmecă, se îngăduie ori, pur şi simplu tind să se anihileze unul pe celălalt. Omul e un teatru de luptă între contrarii, între principii şi  anevoie se poate plimba liber printre movila de ochi care-l privesc cu osârdie, astfel încât să-şi afle locul sigur pe balustradele clipei. „şi tu îţi vei aduce aminte/ şi tu, şi tu, şi tu/ de clipele-acelea când sufletele noastre/ erau la unison/ când amândoi eram un singur poet/ pe care nicio viaţă de pe pământul acesta/ nu-l poate cuprinde într-un singur trup/ ceva din noi va rămâne aici/ prin cărţile mele/ ceva ce va revoluţiona istoria Eu-lui/când noi ne vom ridica la pătrat/ Noi˛ în aceeaşi ridicare la cer/ aceeaşi sacralizare-a cuvintelor/ oricât de banale ar fi/ cuvintele/ există şi un rai al cuvintelor/ există şi o iertare a tuturor injuriilor”(Unison).

            Mitul meşterului zidar care aşează la tâmpla cetăţii o jertfă îl urmăreşte pe autor atunci când vorbeşte despre creaţia sa: „cum ar fi să mor de propria poezie/ înecat în propriul meu sânge/ asfixiat cu propriul meu suflet/ cum ar fi să mor de la rădăcinile umbrei/ şi până la vârful aripii mai aproape de Soare/ nimic să nu scape credincioşilor viermi/ cum ar fi să mor în braţele crucii/ cum ar fi să mor în fulgerul crucii/ zi tu searbădule nălucă fotogenică/ paria profesionist prin ungherele vieţii/ cum ar fi ?”(În braţele crucii).

            Poemul care dă şi titlul volumului, Absenţa a ceea ce suntem – are o încărcătură dramatică indicibilă prin sentimentul de zădărnicie faţă de oricare lucru şi sentiment, ducându-ne cu gândul la „deşertăciunea deşertăciunii” a Ecleziastului: „tot ce atingem pare străin/ firească atingerea străin sentimentul/ nu credem că este ceva mai străin decât noi/ nu credem în fapte şi totuşi nimic/ din gânduri nimicul/ nu credem în alţi dumnezei în alţi dumnezei nu credem/ ne doare absenţa a ceea ce suntem”.

            Faptul că un poet îndrăzneşte să facă „filozofia durerii” – dar cine, altcineva ar putea s-o facă mai bine, durerea fiind apanajul poeziei? –nu  e de natură să ne  uimească – pentru că Poetul, în demersul său temerar „împarte himere împarte aceeaşi tristeţe/ duel în faţa oglinzii în faţa/ acestui poem lipsit de speranţă/ durerea mai filozofică acum/ vorbeşte cu cât mai puţine cuvinte/ mai singură tot mai singură/ şi mai stăpână pe sine/

durerea priveşte în jos/ în Cer durerile niciodată n-ajung” (Filozofia durerii).

            Aşa cum se ştie, poetul trăieşte înconjurat de cuvinte, ele sunt familia lui, lucrurile şi avuţiile lui, stările şi himerele lui, ele primează în faţa oricărui alt sentiment de posesiune,  astfel încât, în absenţa lor, el se simte primejduit, golit, jefuit, şi pustiit. În largul său, nu se poate simţi decât, plimbându-se lejer prin edenul cuvintelor: „Mă doare absenţa fiecărui cuvânt/ prin faţa mea trece femeia/ dar niciodată acum” (Niciodată acum).

            Este un alt fel de a spune, ca şi Sfântul Augustin: „Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul său şi că nu se mai întoarce”.

            Pentru Ionuţ Caragea cuvântul „e rodul suferinţei” şi „cuvântul desparte o mare de sânge” (Trăiesc în lumea imaginaţiei mele).

            Percepţia divinităţii la Ionuţ Caragea este cu totul altfel decât a celorlalţi care se consideră creştini. Dumnezeul lui Ionuţ Caragea „poate fi  orice/ chiar şi pixul ce refuză să scrie/ din pricina ereziei premeditate”(Joc de cuvinte).

            Iar „filosofia un os după care aleargă/ toţi câinii istoriei/ bătrâneţea o artă a celor lipsiţi de speranţă/ descântec între închisoare eristică” (Părul vâlvoi, furtuni cu rochii de mirese).

            Tulburător este şi poemul Cele două ruperi de ape* - scris în memoria regretatului Cezar Ivănescu: „eu n-am vrut să aştept/ m-am aruncat cu capu-nainte/ între cele două ruperi de ape/ ale celor două mame mama mea viaţa/ şi mama mea moartea/ şi am urlat tatălui nostru care le este în primăveri/ sfinţească-se numele florilor sale/ să mă lase să scriu aşa precum trăiesc/ şi să trăiesc aşa precum scriu/ astfel încât să nu-mi ia nimeni locul/ şi să mă ridic la înălţimea marelui/ cuvânt din ceruri *în memoria nemuritorului Cezar Ivănescu/ şi a nemuritoarei poezii – Turn.

            Nu e de mirare, aşadar, că  la Ionuţ Caragea „totul se măsoară în poezie/ cât vrei să scrii, la cât eşti dispus să renunţi./ Durerea înnobilează/ Scrisul curge ca sângele./ Scrisul dur/ Ca piatra de pe mormânt./ Unii oameni scot limba, alţii trag de ea/ Şi cuvântul pe undeva pe la mijloc..../ Cuvântul de la care-a-nceput totul./ Totul ce-ncape într-un singur cuvânt/ Fără sfârşit./ De limba morţilor trag cei/ Cu sufletul gaj./ De limba lui Dumnezeu trag /Profanatorii de cărţi./ De limba cuvintelor trag numai poeţii. (Vampirii cuvintelor cu tâlc).

            Şi o încercare de depoziţie lirică, aşa, ca în faţa Instanţei Supreme,  a ceea ce înseamnă Să fii poet: „ să fii romantic şi să spui : hai sictir !/să fii un nimeni/ şi să fii un martir/ să fii ruşinea încercată pe dos/ să fii degeaba şi să fii cu folos/ să fii pervers din exces de pudoare/ să fii timid şi să dai din picioare/ să fii creştin şi să-njuri dumnezeii/ să fii dorinţa şi chinul femeii/ să fii ascet şi să umbli prin lume/ să fii sărac şi cu multe volume/ să fii iubit şi să fii împotrivă/ să fii frumos şi urât deopotrivă/ să fii poet dar să-ţi uiţi poezia/ să fii nebun şi să-ţi simţi nebunia/  să fii bolnav şi să vrei să te doară/ să fii poet şi poeţii să moară/. 12-07-2008”.

            Şi cine nu s-a aflat de multe ori, în faţa paginii albe, mistuit de patimă şi angoasat de timp, cu spaima încolţită de a nu mai putea aşterne nici un cuvânt:, cum, genial a spus-o Nichita Stănescu în poemul „Căutarea tonului”. Iată experienţa aceasta transpusă de Ionuţ Caragea:  „să stai în faţa paginii albe/ şi să nu ştii/ cu ce cuvânt să începi/ să aştepţi/ la fel cum piatra aşteaptă/ trecerea râului/ la fel cum aerul aşteaptă aripa/ la fel cum lumina aşteaptă ochii/ să o poarte prin lume/ la fel cum respiraţia aşteaptă sufletul/ la fel cum lacrima aşteaptă/ durerea/ la fel cum strigătul aşteaptă ecoul/ să spargă pereţii inimii/ să aştepţi cortegiul funerar al cuvintelor/ să treacă să treacă şi-n urmă s-apară/ poemul care se scrie singur/ poemul care te vindecă de moarte” (Poemul care se scrie singur). Iată aici, încredinţarea în puterea taumaturgică şi chiar  mântuitoare a poeziei, cea care te face să învii şi să simţi că te-ai născut a doua oară.

            Travaliul naşterii artistice poate fi la fel de emoţionant ca şi aşteptarea unui prunc, căruia nu ştii ce nume să-i pui: „poetul scria şi tăia, scria şi tăia/ până când rămăsese fără nume/ şi puse poemului o stea/ apoi închise ochii/ şi steaua se ridică la cer” (Poemul fără nume).

            De asemenea, creatorul este identificat cu un arhitect care poate clădi în minte şi iadul şi paradisul: Micul arhitect: „Construiesc paradisul, sunt un mic arhitect/ Tot ce-i bun, tot ce-i nobil, tot ce este corect/ Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei/ Construiesc paradisul pentru oameni şi zei/ Construiesc paradisul, zi de zi, rând cu rând/ Tot ce văd, tot ce aflu, tot ce-mi trece prin gând/ Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei/ Construiesc paradisul pentru oameni şi zei/ Construiesc paradisul, paradisul pierdut/ Tot ce vreau, tot ce-mi place, tot ce am de făcut/ Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei/ Construiesc paradisul pentru oameni şi zei”.

            Interesant şi original este şi poemul Adevăr lipsă, în care autorul declară nonşalant: „M-am întâlnit cu adevărul/ după ce l-am alergat ca Ahab prin oceanele lumii/ m-am întâlnit şi-am vrut să-i înfig harponul adânc în Inimă/ adevărul mă privea cu ochi blajini/ înghiţind tone de adevăruri minuscule/ un adevăr care se hrănea pe sine cu adevăruri/ lăsate de izbelişte/ un adevăr care devenise un monstru/ nu era mai bine să fiu un Iona în pântecul adevărului/ trăind în adevăr murind în adevăr/ adevărul mă privea cu ochi blajini/ înghiţind tone de adevăruri minuscule/ eu priveam adevărul/ cu ochiul lipsă”. De fapt, aşa e, nu adevărul este legat la ochi, noi suntem orbi în faţa adevărului, trecând pe lângă el fără să-l percepem.

            Încercarea de definire a poeziei este, de asemenea, la Ionuţ Caragea foarte originală, cu atât mai mult cu cât Poetul trebuie să se identifice cu Poezia: „poezia este sculptura. zace într-un munte/ de cuvinte./ poezia este pictura. o lacrimă într-o mare/ de culori./ poezia este muzica. o notă pe registrul inimii./ poezia este lutul în mâinile olarului./ poezia este dragostea. odată ce iubeşti,/ vei iubi pentru totdeauna./ poezia este strigătul unui bolnav/ pe patul de moarte./ poezia este trista despărţire/ sau întâiul sărut./ poezia vine, pleacă şi-n rest amintiri/. poezia este tot ce ne-nconjoară,/ tot ce este în noi/ şi tot ce rămâne./ poezia este mântuire, dumnezeire,/ posedare şi exorcizare./ poezia este blestem şi surghiun./ poezia este crucea poetului/ şi drumul Golgotei./ poezia este o ţigară ce-ţi arde plămânii/ sau paharul de vin pe care-l bei de unul singur./ poezia este crede/ şi nu te preface că scrii poezie./ poezia este să renunţi la viaţă/ şi să fii veşnic un cuvânt pe buzele celorlalţi./ poezia este a fi sau a nu fi poezie.”(A fi sau a nu fi poezie).

            Ultimele poeme sunt destinate chiar acestui nobil travaliu  de a fi „veşnic un cuvânt pe buzele celorlalţi”, efort inutil pentru cei mulţi, vital pentru creatori.  Destinul se pare că-l îmboldeşte pe creator, devansându-i intenţiile şi punând stăpânire definitivă pe el. Explicaţia o dă Ionuţ Caragea în poemul Colecţia de fluturi: „deseori mă inspir din ceea ce spun oamenii/ şi spun ceea ce oamenii au nevoie să inspire/ oricâte măşti strălucitoare ne-am pune/ n-o să ne luminăm niciodată la faţă/ nu este o problemă să înfrângi ego-ul/ ci unde îi îngropi cadavrul/ nu există metaforă mai frumoasă/ ca adevărul gol-goluţ/ chiar dacă sărutul/ e cursul de predare al unei limbi străine/ şi coincidenţa/ destinul privit prin ochii altuia/ chiar dacă-n colecţia de fluturi/ sunt îngeri pentru toate zilele”.  

„Nu există metaforă mai frumoasă/ ca adevărul gol-goluţ” – exprimare remarcabilă şi justificare deplină a trudei depuse la temelia Cuvântului, a Logosului dintru început şi fără sfârşit care ne adună într-o fericită comuniune de spirit.

            De asemenea, Poet prin lumea orbilor  este textul edificator pentru justificarea demersului artistic şi a crezului asumat de Ionuţ Caragea.  „la naştere am rupt tăcerea ca pe un cordon ombilical/ şi am rămas să trăiesc hrănindu-mă/ singur prin gura cuvintelor mele/ am învăţat să merg ca un baston/ prin lumea orbilor/ când m-am oprit/ mi-am privit narcisist propria creaţie/ într-un ochi/ într-un ochi de apă/ ...am plecat înaintând/ prin propria viaţă ca un poet/ împotriva curentului/ căutând sursa inspiraţiei mele/ voiam să-ntorc toate cuvintele ce mi-au fost date/ şi să trăiesc din nou tăcerea/ ca pe un ritual de împerechere/ cu eternitatea”.

Ionuţ Caragea ştie ceea ce este, el şi-a asumat toate riscurile, şi-a tras jerseul poeziei direct pe cavitatea umorală şi, chiar dacă acesta ar fi ultimul lucru pe care l-ar avea de făcut, el nu dă înapoi dinaintea destinului său artistic, considerând, mai mult decât o datorie înalt morală aceea de a şi-l împlini cu simţ de răspundere şi spirit de jertfă, aşa cum a declarat într-un poem: trebuie să ştii la ce te înhami şi la ce trebuie să renunţi, astfel că se hrăneşte „singur prin  gura cuvintelor mele” – cărora li se substituie, până la identificare perfectă.

Vechile întrebări  pe care şi le-a  pus omenirea dintotdeauna: „De unde vin?” ; „De ce am venit?”;  „De cine fug?”; „Unde vreau să ajung?” – fac parte din neliniştile sale existenţiale şi el vine cu argumente filozofice proprii în poemul: Inimă de poet: „mai bine să-ţi asculţi inima şi să greşeşti/ decât să trăieşti cu regrete tardive/ mai bine să investeşti în dragoste şi suferinţa ei/ decât să-ţi vinzi sufletul/ pentru o stare de bine/ doar pentru o stare de bine/ poetul tot poet rămâne/ şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte/ sau exilat departe pe o insulă pustie/ poetul tot poet rămâne/ cu inima lui uriaşă/ cât o patrie/ bătând în pieptul unui copil/ căci asemenea unei plante fără lumină/ în trupul omului fără dragoste/ creşte o mătrăgună/ înveninându-i sângele/ numai cine cunoaşte singurătatea/ va stăpâni cuvântul/ numai cine cunoaşte durerea/ va stăpâni timpul”. Acesta este un poem antologic în totalitatea frumuseţii şi a realizării sale artistice.

            Tema veşnicei căutări a „ceva” şi a neliniştilor datorate acestei căutări/frământări perpetue,  este de asemenea abordată, şi aici paradoxul este prezent în toată splendoarea lui: „Ceva din mine caută singurătatea, ceva caută oamenii./ Bine că am ce alege./ Ceva din mine caută lumina, ceva caută întunericul./ Bine că pot arde, bine că mă pot stinge./ Ceva din mine caută  liniştea, ceva caută larma./ Bine că există cuvântul./ Ceva din mine caută moartea, ceva caută nemurirea./ Bine că există cerul./ Ceva din mine caută ceva din tine./ Bine că există iubirea./ Ceva din mine caută adevărul, ceva caută minciuna./ Bine că există cugetul./ Ceva din mine caută totul, ceva caută nimicul./ Bine că există ceva care caută ceva./ Ceva din mine caută suferinţa, ceva caută alinarea./ Bine că există lacrima./ Ceva din mine caută fericirea./ Bine că există speranţa./ Ceva din mine caută agonia, ceva caută/ extazul./ Bine că mai pot să respir./ Ceva din mine îl caută pe Dumnezeu, ceva/ îl caută pe diavol./ Bine că am în cine să cred şi de cine să mă lovesc./ Ceva din mine caută uitarea, ceva caută amintirea./ Bine că mai există visele./Ceva din mine caută o secundă, ceva caută/ un minut,/ Ceva caută o oră, ceva caută o zi, ceva caută

o lună,/ Ceva caută un an, ceva caută o viaţă,/ Ceva caută mereu ceva./ 27 decembrie 2008”. (Ceva din mine caută ceva).

            Faptul că Ionuţ Caragea are curajul şi temeraritatea de a-şi mărturisi propriile stări în aceste poeme-confesive este remarcabil, constituind o terapie freatică pentru el şi pentru cel care citeşte.

            „De la o vreme îmi bat amintirile în cuie/ sunt colecţionarul poemelor de unică folosinţă”  (Colecţionarul poemelor de unică folosinţă) – încheie Ionuţ Caragea acest superb volum de versuri.

            Sincer, direct, prea puţin preocupat de stil şi forme, Ionuţ Caragea a dobândit deja un stil inconfundabil – pentru că, inconfundabil este şi Poetul în accederea sa pe treptele cele mai înalte ale creaţiei artistice. Mai mult livresc decât orfic, mai mult orfic decât imagistic,  Ionuţ Caragea se înveşmântă în straiul Cuvântului şi bate-n ferestrele Timpului, râvnind secunda eternităţii posibile, a înveşnicirii prin propria sa creaţie, ceea ce îi reuşeşte pe deplin în acest volum, probându-şi valoarea şi înălţimea la care a ajuns într-o ideatică originală, cât se poate de fericită.     

            Ionuţ Caragea demonstrează cu prisosinţă şi cu acest nou volum că şi-a dobândit un nume de marcă în lirica actuală şi că strădania lui de a se face înţeles devine benefică pentru cine este dispus să primească un dar neasemuit, precum cuvintele de faţă, prin care poetul se autodefineşte, aşa cum este, ceea ce e cu totul şi cu totul admirabil.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

Galaţi, 5 mai 2009 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com